Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată pentru a asigura securitatea internaţională şi stabilitatea în noua Ordine postbelică. Potrivit Cartei ONU, Naţiunile Unite este, în primul rând, o organizaţie de securitate, ce are responsabilităţi globale în descurajarea oricăror conflicte dintre state3. Totodată, în cazul conflictului transnistrean s-a putut observa dezinteresul ONU faţă de orice fel de implicare în soluţionarea acestui focar de conflict, cât şi în stabilizare post-conflictuală. Potrivit strategiei adoptate de ONU, acesta de regulă nu intervine în reglementarea disputelor intra-statale, exceptînd cazurile când anumite conflicte prezentă un potenţial risc la adresa securităţii internaţionale.
Pornind de aici, principala sarcină a autorităţilor moldovene după 1992 ar fi trebuit să fie internaţionalizarea diferendului transnistrean prin demascarea Rusiei în calitate de agresor şi ca parte interesată în perpetuarea acestuia. Rolul diplomaţiei constă în promovarea argumentelor necesare pentru a convinge comunitatea internaţională că situaţia din enclava transnistriană reprezintă o ameninţare la adresa securităţii internaţionale datorită stocurilor enorme de muniţii cu termen expirat, depozitate pe teritoriul controlat de regimul separatist de la Tiraspol. Internaţionalizarea conflictului transnistrean în baza principiilor dreptului internaţional presupune solicitarea implicării Comitetului ONU pentru Dezarmare şi Securitate Internaţională şi a altor structuri din sistemul ONU responsabile de respectarea angajamentelor internaţionale privind dezarmarea, inclusiv a Acordului FACE şi a altor instrumente juridice în domeniul asigurării securităţii umane şi ecologice în zonele de conflict. Intensificarea cooperării bilaterale şi regionale în domeniul soluţionării conflictelor îngheţate din acest spaţiu este indispensabilă în vederea obţinerii suportului diplomatic necesar în cadrul Asambleei Generale a ONU şi chiar a Consiliului de Securitate. O opţiune fezabilă în acest sens s-ar putea dovedi dezvoltarea unui parteneriat strategic cu SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania, care, în mod direct sau indirect, prin intermediul unor organizaţii regionale, sunt deja implicate într-o anumită măsură în eliminarea focarelor de conflict din fostul areal sovietic. De asemenea, România, în calitatea sa actuală de membru nepermanent al Consiliului de Securitate, ar putea să promoveze mai activ problematica securităţii regionale în cadrul acestui forum internaţional.
Există 4 formate posibile a forţelor de menţinere a păcii a ONU, cunoscute şi ca „cele 4 generaţii a forţelor de menţinere a păcii": (1) Operaţiuni de tip tradiţional, specifice misiunilor ONU de menţinere a păcii din primii 40 de ani; (2) Operaţiuni multifuncţionale, asociate cu conflictele din perioada încheierii Războiului Rece, având la bază înţelegeri în prealabil negociate; (3) Operaţiui de tipul 'Intervenţiilor umanitare' ce sunt un rezultat al succesului pe care l-au cunoscut intervenţiile anterioare, din care cauză ONU a hotărât să intervină, în special, în scopul apărării drepturilor omului; (4) Operaţiuni comune de menţinere a păcii ('task-sharing' sau 'widerpeacekeeping'), în care rolul ONU este de a contribui la impunerea securităţii în baza unor angajamente complementare a mai multor actori regionali.
Deşi ultimele evoluţii din cadrul ONU nu inspiră optimism în ceea ce priveşte capacitatea de reformare şi adaptare a acestei organizaţii la noile provocări globale, aceasta nu ar trebui să constituie un impediment pentru utilizarea tribunei ONU în sensibilizarea opiniei publice despre pericolul pe care îl reprezintă enclavele militarizate în proliferarea traficului de arme în lume. Prin intermediul diplomaţiei multilaterale, Chişinăul ar putea solicita sprijinul statelor interesate pentru identificarea unui set de măsuri logistice şi mijloace financiare de întărire a securităţii şi încrederii în regiune în cadrul mecanismelor de pacificare ale ONU. Totodată, trebuie să se ţină cont de faptul că Misiunile pacificatoare ale ONU şi-au demonstrat ineficienţa lor în cazul mai multor conflicte armate: Ruanda, Somalia, Congo, fosta Republică Iugoslavă, etc., din care cauză rolul acestora în prezent este unul mai mult simbolic. În acest context, promovarea modelului Kosovo în contextul soluţionării conflictului transnistrean, prin acceptarea unui protectorat internaţional al ONU în regiune, în absenţa unei implicări europene efective, ar însemna de fapt perpetuarea în continuare a regimului de la Tiraspol şi acordarea Rusiei a unui drept prioritar de intervenţie.
Ca şi în cazul OSCE, o Misiune ONU în regiune, oricare ar fi forma convenită, nu şi-ar putea demonstra eficacitatea cât timp în cazul Transnistriei nu avem de a face cu un conflict armat, interetnic sau religios clasic, ci cu un conflict geopolitic complex pe fondul conflictului de interese economice şi criminale ale elitelor din regiune. Drept urmare, calitatea de membru al ONU îi oferă Republicii Moldova dreptul şi cadrul necesar pentru a informa comunitatea internaţională despre esenţa reală a conflictului şi a solicita adoptarea unei Rezoluţii care ar servi drept bază juridică pentru o implicare mai activă a altor organizaţii regionale în eliminarea acestui focar de instabilitate şi insecuritate regională. În acest sens, rolul diplomaţiei moldoveneşti în cadrul ONU ar fi acela de a promova propria viziune de reglementare a conflictului transnistrean şi a obţine suportul internaţional necesar pentru asigurarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii sale teritoriale în cadrul diferitor aranjamente de securitate.
Cele câteva abordări sporadice ale problemei transnistrene în cadrul Asambleei Generale a ONU de către autorităţilor moldovene nu s-au dovedit a fi rezultative tocmai din cauza lipsei unei strategii clare de promovare insistentă a acestui focar de conflict ca un pericol la adresa stabilităţii şi a securităţi în întreaga regiune. Dimpotrivă, poziţia mult mai hotărâtă şi mai fermă adoptată în ultimii ani de diplomaţia de la Chişinău în acest sens a început deja să-şi demonstreze eficacitatea, coagulând interesele acelor state din regiune şi a actorilor internaţionali care văd în conservarea diferendului transnistrean o ameninţare la adresa perspectivelor lor de integrare euro-atlantică (în cazul statelor vecine) sau un pericol de subminare a propriei lor securităţi (în cazul SUA şi a statelor-membre ale UE). Un impact deosebit în schimbarea percepţiei internaţionale asupra conflictului transnistrean l-a avut, desigur, extinderea NATO şi UE spre Est şi tensionarea climatului internaţional de după 11 septembrie 2001. În acest context, Republica Moldova ar trebui să se concentreze mai mult pe dezvoltarea diplomaţiei multilaterale, precum şi a relaţiilor cu actorii internaţionali interesaţi, în vederea implicării mai active a structurilor abilitate ale ONU în aprofundarea cooperării regionale.