Relații internaționale

Diplomaţia se poate împărţi după mai multe criterii.

1. a) După numărul subiectelor care participă ia raportul de misiune diplomatică, avem diplomaţie bilaterală şi diplomaţie multilaterală.[1]

 Diplomaţia bilaterală promovează interesele externe ale statelor în relaţiile lor reciproce; se folosesc, în acest scop, misiunile diplomatice permanente pentru dialogul politic şi misiunile (oficiile) consulare pentru promovarea intereselor private ale statului şi cetăţenilor săi.

Diplomaţia multilaterală se realizează prin organizaţiile internaţionale şi prin conferinţele internaţionale.

Potrivit preambulului Convenţiei asupra misiunilor speciale, aceasta complectează cele două convenţii de la Viena - diplomatică şi consulară-fapt ce trebuie interpretat că şi diplomaţia prin misiuni speciale este o diplomaţie bilaterală. De altfel, potrivit art.2 din menţionata convenţie, o misiune specială se poate înfiinţa prin consimţământul mutual al statelor, ceea ce presupune bilateralitate.

1. b) Din punct de vedere al duratei unei misiuni, avem diplomaţia
   permanentă şi diplomaţia temporară, care cuprinde:

• diplomaţia prin misiunile speciale, conferinţele internaţionale şi misiunile specializate,formă de diplomaţie care are un cadru normativ în formare;
• câteva norme pozitive avem în convenţia de la Havana din 1928, care la art.2 stabileşte două categorii de funcţionari diplomatici:

1. ordinari, prin care înţelege reprezentanţii permanenţi; funcţionari extraordinari, prin care se înţeiege reprezentanţii statelor cu misiuni speciale, reprezentanţii temporari ai    acestora   la   conferinţe   şi   la   organizaţii   internaţionale   (desigur reprezentanţii acestora când îndeplinesc misiuni temporare, nu când sunt reprezentanţi permanenţi).
2. Dintre formele diplomaţiei temporare, regimul misiunile speciale a fost codificat prin convenţia de la Viena din 16 decembrie 1969, iar regimul delegaţiilor la organizaţiile internaţionale şi al reprezentanţilor statelor la conferinţele internaţionale organizate de acestea sau sub auspiciile lor fomiează obiectul Convenţiei privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu cararcter universal, de la Viena din 14 mai 1975.

Diplomaţia ad-hoc - misiuni specializate, delegaţiile itinerante, delega­ţiile de reprezentare - nu au un regim codificat şi cutuma este în curs de formare.

1. Diplomaţia normativă desemnează reuniunile de experţi şi de
   reprezentanţi ai  statelor însărcinaţi de a  stabili în comun,  fie prin
   convenţii, fie prin rezoluţii ale organizaţiilor interguvernamentale, noi
   norme destinate să îmbunătăţească condiţiile de coexistenţă ale statelor
   sau să reglementeze problemele cu care acestea se confruntă.
2. d) Grupurile de state în cadrul conferinţelor internaţionale sau în
   activitatea organizaţiilor internaţionale au fost create structuri informale
   de state, prin care acestea, legate fie de o platformă politică comună, fie pe baza unei arii geografice, acţionează pentru a stabili o poziţie unitară în cadrul lucrărilor conferinţelor sau organizaţiilor. O asemenea formulă a fost folosită la Conferinţa UNCTAD, de la Geneva, din anul 1964, când ţările în curs de dezvoltare, atunci în număr de 77, au înfiinţat Grupul celor 77. Grupul s-a format pe baza unei declaraţii comune, care exprima poziţia ţărilor subdezvoltate faţă de problematica comerţului internaţional şi al dezvoltării economice internaţionale si, de atunci, fără o instuuţionalizare juridică, a acţionat nu numai în cadrul UNCTAD, dar şi în alte manifestări internaţionale.Grupul lucrează prin întâlniri între oficialii lor, reuniuni ad-hoc în cadrul conferinţelor etc. Deşi se păstrează denumirea iniţială, grupul cuprinde peste 100 de ţări din Africa, Asia, America Latină şi chiar Europa.Ţările dezvoltate, la rândul lor, şi alte ţări, au format asemenea forme de cooperare, cum ar fi Grupul ţărilor Grupul U.E., Grupul ţărilor mai puţin dezvoltate, care acţionează în acelaşi fel de a promova interesele lor specifice.Un rol important în stabilirea unor poziţii comune în probleme bilaterale sau mondiale îl joacă G-8, din care fac parte ţările puternic industrializate Anglia, - Franţa, R.F, Germania, Italia. Canada. SUA şi Japonia; Federaţia Rusă a devenit membră la 8.06.1999.
3. e) Summiturile sunt reuniuni ale şefilor de state şi guverne, care dezbat şi hotărăsc asupra problemelor importante fie ale unei organizaţii, fie pe plan regional.

Summiturile, deci, se organizează fie în cadrul, fie în afara organi­zaţiilor internaţionale.

În cadrul Consiliului Europei primul summit s-a întrunit în anul 1993 la Viena, unde s-a discutat probleme privind protecţia minorităţilor şi deschiderea spre Europa Orientală, apoi la Strasbourg, în anul 1997, unde s-a adoptat un plan de acţiune pentru sensibilizarea tinerilor în privinţa drepturilor şi responsabilităţilor cetăţeneşti, lupta împotriva corupţiei, acţiuni pentru creerea de locuri de muncă, lupta împotriva drogurilor şi a criminalităţii.[2]

În cadrul OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) au loc summituri, la care participă şefii de state sau de guverne din statele membre ale organizaţiei. În cadrul Cooperării Economice la Marea Neagră[3], care tinde să devină o organizaţie regională, se ţin summituri ale şefilor de state sau de guverne; aceeaşi situaţie este cu Iniţiativa Central-Europeană (ICE)[4].

Summituri pot fi organizate cu prilejul unei acţiuni comune, pe care părţile doresc să o continue în timp: este cazul Summitului de la Shonhai Cinci, de fapt un grup de state dm Asia şi din Europa - R.P.Chineză, Kârgâstanul, Kazahstanul. Tadjikistanul şi federaţia Rusă. Grupul a fost creat la Shanhai în anul 1996 prin semnarea unui tratat privind reglementare problemelor de frontieră.

Statele care au o origină comună istorică, pot avea întâlniri la vârf pentru a discuta probleme de interes reciproc; este situaţia Summit-ului ibero-latino-american, la care participă 16 şefi de state şi de guverne din Spania şi America latină .

Aceasta demonstrează că secolul nostru este secolul diplomaţiei la vârf.

[1] Popescu Dumitru, Adrian Năstase, Florian Loman, Drept internaţional public. Editura „Şansa", 1994, pag. 59

[2] Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949 prin Tratatul de la Londra, părţile semnatare fiind 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Anglia şi Suedia. Au aderat: Islanda şi RFG (1950), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia (1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), fosta Cehoslovacia (1991) - după sciziune cele două state succesoare devin membre la 30 iunie 1993 -, Polonia (1991), Bulgaria (1992), Estonia, Lituania şi Slovenia (1993), România (1993, 7 nov.), Andora (1994), Letonia şi Albania, Republica Moldova, Ucraina şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1995), Federaţia Rusă şi Croaţia (1996).

[3] Sunt membri la „înţelegere", Albania, Armenia, Azerbaidjean. Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Turcia şi Ucraina.

[4] Iniţiativa a început ca o „pentagonală", devenită „hexagonală"; cuprinde în prezent 13 state din Europa centrală şi de est: Albania, Austria, Belarus, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Italia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ucraina şi Ungaria.