Sociologie

În sociologie există o dimensiune:

teoretică, îndreptată spre construirea de modele teoretice, după o metodă ipotetico-deductivă, care pleacă, în general, de la caracteris­ticile abstracte ale socialului;

şi empirică, orientată spre descrierea sistematică a realităţii sociale, spre acumularea de date referitoare la o problemă socială sau alta, concretizată, de regulă, în monografii empirice sau sondaje de opinie publică.

Sociologia vizează, prin urmare, o sinteză între cercetarea analitico-empirică a unei realităţi infinite de fapte, fenomene, evenimente etc. şi înţelegerea global-sintetică a acestora, cu efortul de a elabora „regularităţile", legităţile, pe care îl impune statutul oricărei ştiinţe.

Dubla natură a sociologiei, teoretico-empirică, permite perceperea corectă a funcţiilor acesteia, care îi conferă un anumit loc între cele­lalte ştiinţe socioumanistice. Cercetătorul român V.Miftode consideră că studiul sociologiei este un act de cultură. Pornind de la această idee, sociologiei i se atribuie funcţiile culturii - cognitivă, axiologia, praxiologică. Astăzi însă, sociologia este cunoscută în rândul „mare­lui public" prin unele „funcţii specifice", vizând în acelaşi timp rolul ei practic aplicativ:

• funcţia critică - apărută în urma unor situaţii de criză, sociolo­gia nu putea să fie decât critică, pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Obiectul criticii echivalează cu fixarea unor alternative ale schimbării pozitive, în ultimă instanţă - cu instituirea ordinii sociale;
• funcţia explicativ-interpretativă - sociologia încearcă să sur­prindă condiţiile şi cauzele fenomenelor sociale, să explice dimensiu­nile existente şi repetabile ale acestora, să formuleze legile sincroniei şi ale diacroniei şi să confere semnificaţie unora dintre ele;
• funcţia de diagnoză socială - orice studiu sociologic asupra unei „probleme" sau fenomen social urmăreşte să pună un diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate orientările, con­cluziile şi propunerile practice. Sociologia stabileşte diagnozele – ca descrieri complexe ale stării prezente - aparţinând unei entităţi sociale sau unui sistem social prin raportare la anumite etaloane a principali­lor indicatori ai obiectului descris;
• funcţia predictivă - aceasta se conturează graţie capacităţii so­ciologiei de a cerceta fenomenele şi procesele sociale nu doar în sen­sul cunoaşterii, înţelegerii şi explicării lor, ci şi pentru formularea unor previziuni, prognoze referitoare la evoluţiile lor;
• funcţia aplicativ-constructivă (sau praxiologică) - se manifestă prin însuşirea acestei discipline ştiinţifice de a avea un statut activ şi implicant, o vocaţie transformatoare şi constructivă. Studiile concrete, ce surprind perturbările manifestate în grupuri şi colectivităţi sau im­pedimentele desfăşurării normale a unor fenomene şi procese sociale, ca şi cele vizând direct perfecţionarea unei structuri organizaţionale într-un grup sau ameliorarea unor relaţii disfuncţionale într-un palier al societăţii, contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, la reali­zarea unor modificări benefice în structurile sociale. Oferind soluţii şi modalităţi concrete de diminuare sau îndreptare a unor fenomene disfuncţionale, sociologia deschide o cale fertilă de raportare a conţi­nutului ei teoretico-empiric la nevoile societăţii.

La prima vedere, obiectul sociologiei - societatea - pare a fi sim­plu de desemnat; mai dificil este să identificăm varietatea înfăţişărilor şi alternativele obiectului, adică problematica. Dacă nu există abilita­tea şi metodologia de a anticipa producerea unui fenomen social înain­te ca el să devină o problemă pentru societate, se impune forţa eviden­ţei şi el devine, astfel, o problemă pentru ştiinţa sociologică.

Problematica abordată de sociologie revendică participări interdisciplinare. O schiţă generală a obiectului sociologiei, echivalentă cu un model de organizare a problematicii fundamentale în acest do­meniu, este prezentată de multe ori prin referinţă la planurile principa­le ale analizei dimensiunilor sau componentelor vieţii sociale. După Alex Inkeles, sociolog american, problematicile principale în prezenta­rea sociologiei sunt următoarele:

• cultura şi societatea umană în perspectiva sociologică;
• unităţile primare ale vieţii sociale (acte şi relaţii sociale, per­soana, grupurile, comunităţile urbane şi rurale, asociaţiile şi organiza­ţiile, populaţia, societatea);
• instituţiile sociale fundamentale (familia şi relaţiile de rudenie, economia, politica şi dreptul, religia, educaţia şi ştiinţa etc);
• procesele sociale fundamentale: diferenţierea şi stratificarea, cooperarea, acomodarea, asimilarea, conflictele sociale, comunicarea, controlul social, integrarea socială etc.

H.Stahl elaborează o matrice cu probleme ale sociologiei care cu­prinde cinci capitole:

• Natura fizică şi umanizată (caracteristicile fizice ale mediului, zonele de muncă, zonele rezidenţiale etc);
• Populaţia (caracteristicile  biopsihice,  volumul,   densitatea, mobilitatea, structura etc);
• Viaţa economică (relaţii şi activităţi productive, structura forţei de muncă, tipologia mijloacelor de muncă, sfera ocupaţiilor etc);
• Viaţa politică şi juridică (formele de organizare politică, tradi­ţiile politice şi juridice, formele de conducere etc);
• Viaţa culturală (modelul şi stilul cultural, gradul de realizare a cunoaşterii, valorile culturale vehiculate etc).

Problematica sociologiei poate fi analizată şi după alte criterii, cum ar fi: opţiunile marilor personalităţi ale sociologiei, preferinţele şcolilor sau ale curentelor sociologice; preponderenţa problemelor în funcţie de perioadele evoluţiei acestei ştiinţe etc.

Dimensiunea factuală impune structurarea unor domenii proprii cercetării sociologice, solicitând în acelaşi timp elaborarea unui apa­rat conceptual adecvat, specific sociologiei. Conceptele sociologice au o dublă valoare: teoretică şi practico-empirică. Specificitatea con­ceptelor depinde, în primul rând, de particularităţile obiectului socio­logiei, de însuşirile diverse ale acestuia, de condiţiile în care are loc investigaţia concretă, precum şi de modalităţile demersului teoretic, caracteristic elaborării oricărui concept. în funcţie de gradul lor de abstractizare şi de cadrul teoretic referenţial, conceptele sociologiei pot fi grupate în trei categorii:

• concepte generale, cu un grad înalt de abstractizare, proprii unei teorii sociologice cu caracter general-teoretic (societate, inte­grare, mobilitate socială etc);
• concepte particulare, proprii teoriilor particulare, aplicabile unor domenii determinate ale sistemului social (în sociologia rurală: comunitate sătească, recensământ etc);
• concepte speciale, utilizate în domeniul cercetării empirice propriu-zise (eşantionare, cote, intervievator etc.)

Raportate la componentele sociologiei, ca şi la configuraţia din cadrul acestei discipline socioumanistice, conceptele sociologice pot fi grupate după cum urmează:

• concepte societate, referitoare la ansamblul social şi la com­ponentele sale principale: comunităţi, situaţie socială, macrogrup, microgrup etc;
• concepte culturale, folosite în analiza sistemului de valori ma­teriale şi spirituale ale societăţii: patern, aculturaţie, contracultură, in­tegrare culturală, subcultură, şoc cultural etc;
• concepte procesuale, caracteristice cercetării dinamicii sociale: socializare, asimilare, alienare etc;
• concepte structurale, specifice dimensiunilor sincronice ale so­cialului: status sociometric, funcţie, disfuncţie, structură formală, structură neformală etc;
• concepte relaţionale, generate de relaţii definitorii între com­ponentele socialului: rol, status, interacţiune etc;
• concepte comportamentale,   aplicabile  definirii tipurilor de reacţii acţionale ale indivizilor într-o structură socială dată;
• concepte organizaţionale, decurgând din studiul modalităţilor specifice de structurare a diverselor domenii ale societăţii (politic, economic, cultural etc): anarhie, democraţie, organizaţie neformală şi formală etc;
• concepte ecologice, definind dimensiunile naturale şi istorice ale societăţii şi ale componentelor ei: mediu natural, ecosistem, cadru istoric, medii sociale etc;
• concepte metodologice, referitoare la modalităţile concrete de cercetare a realităţii sociale: anchetă, interviu etc.

Conceptele fixează cadrul necesar explicaţiei fenomenelor socia­le, prin care gândirea sociologică trebuie să-şi asigure autonomie. Gândirea sociologică presupune posibilitatea de a integra faptele pe care le studiază într-un cadru, ansamblu, univers, într-o lume particu­lară reală cu o oarecare coerenţă relativă.