Divorţul înseamnă încălcarea promisiunilor pe care cei doi le-au facut în momentul ceremoniei de căsătorie, hotărînd să nu mai stea împreună pîna cînd moartea îi va despărţi şi să anuleze orice contract care îi leagă unul de celălalt.
Din punct de vedere juridic divorţul reprezintă desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească datorită unor motive temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi care fac imposibilă continuarea căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei. Conform dicţionarului sociologic, divorţul este o modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei, nu este un simplu eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:
a. Disoluţia şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. În mod obişnuit, primele semne de insatisfacţie provin de la soţie. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sînt aproximativ aceleaşi: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică şi alcoolismul soţilor, iar bărbaţii invocă mai frecvent insatisfacţia sexuală şi lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele cu nivel mai ridicat de instrucţie invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi absenţa camaraderiei, în prima fază, partenerul îşi trăieşte solitar propria insatisfacţie sau discută cu prieteni apropiaţi sau rude. În faza a doua, partenerii îşi exprimă insatisfacţia şi se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relaţia lor este neviabilă.
b. Separarea premergătoare la divorţ. Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar majoritatea disoluţiilor sînt premerse de separare. Practicarea separării este în funcţie şi de aspecte independente de ralaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuinţă,regimul juridic al proprietăţii familiale.
c. Disoluţia legală. Căsătoria este un contract legal între cuplu şi stat; disoluţia căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorţ este luată de către o curte sesizată prin petiţie de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este înaintată mai frecvent de femei decît de bărbaţi.Acest fapt are o explicaţie de ordin istoric şi juridic. Mult timp, reglementarea legală a disoluţiei căsătoriei s-a făcut potrivit principiului divorţ- sancţiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soţi. În conformitate cu normele „cavalereşti" ale aşteptărilor sociale, soţul lăsa soţiei dreptul de a prezenta plîngerea şi accepta să i se atribuie vina disoluţiei căsătoriei. După abandonarea principiului divorţ- sancţiune, a crescut ponderea bărbaţilor care solicită desfacerea căsătoriei,
d. Acomodarea în perioada de după divorţ. După disoluţia căsătoriei, foştii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viaţă: viaţa într-o nouă locuinţă şi o nouă vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în cazul femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi, pregătirea pentru o eventuală recăsătorire.
Divorţul datează de la începuturile căsătoriei, Voltaire ironiza acest act spunînd că el a apărut chiar cu cîteva săptămîni mai devreme decat căsătoria. Originile ideii de divorţ se găsesc în antichitate, unde un magistrat hotăra dacă motivele sunt suficiente pentru a te desparţi de cineva, lucru care se întampla şi în ziua de azi, numai că la un mod mult mai complicat. De asemenea, în perioada Imperiului Roman, cuplurile puteau renunţa la căsătorie prin propria voinţa şi asta era suficient.
Deoarece conceptul de romantism a apărut tîrziu, în perioada evului mediu, odată cu trubadurii, în căsătorie nu existau prea multe probleme şi oamenii nu prea divorţau. În antichitate, divorţurile erau extrem de rare, acest lucru menținîndu-se şi în ziua de azi, în unele culturi. Mai mult de atît, dupa secolul X, divorţul a fost interzis cu desăvîrşire în cultura occidentală, căsătoria fiind obligatorie pe viață. Cei doi se puteau despărţi, însă nu la un mod legal. În general, de-a lungul istoriei, căsătoria a fost privită ca pe un aranjament între familii, de multe ori pe motive economice, cei implicaţi neavînd dreptul să se revolte sau să ia singuri o decizie, lucru pe care de altfel nici nu prea-l concepeau, de aceea ideea de divorţ nu era luata în considerare, mai ales că erau implicate foarte mult familiile celor doi şi asta însemna să se ajunga la adevărate scandaluri între familii.
Faptul că mariajul a fost transformat de biserica într-un act sfînt, prin faptul că preoţii conduceau ceremoniile de căsătorie, facea ca ideea de divorţ să pară o adevarată blasfemie. În 1563, Consiliul de la Trent a decretat că toate căsătoriile să se oficieze în faţa unui preot şi a unor martori, lucru care aducea mai multă putere bisericii în viaţa de cuplu.
În cultura occidentală, spre deosebire de alte culturi, divorţul a făcut istorie începînd chiar cu secolul XVI, în ciuda interdicţiilor bisericii, şi a devenit o practică socială destul de frecventă. Dacă în evul mediu motivele de divorţ erau lepra, preacurvia, nebunia, absenţa îndelungata a partenerului, în secolul nostru motivele s-au mai schimbat, transformîndu-se mai ales în nepotrivire de caracter şi bineînțeles adulter, practica la fel de veche ca şi mariajul.
De-a lungul timpului, cu cît s-a instituţionalizat mai mult actul căsătoriei, cu atît oamenii şi-au dorit mai mult să iasă din aceasta instituţionalizare. Actul de mariaj introdus de lordul Hardwicke în 1753, prin care se spunea că toate căsătoriile trebuie legalizate de biserică, altfel ele nu sunt valide, care a transformat căsătoria într-un act, nu a adus mai multă stabilitate pentru cupluri, dimpotrivă divorţurile erau în creştere. Era modernă a divorţului în cultura occidentală, a început abia la sfîrşitul secolului XIX, mai ales că în multe ţări, de exemplu în Anglia , biserica nu făcea mari eforturi să legalizeze divorţul. Tema divorţul din perspectivă biblică este abordată de mulţi scriitori, iar majoritatea comentatorilor biblici au tendinţa de a urma una din următoarele concepţi cu privire la instituţia numită divorţ:
- Prima concepţie: cei care susţin că o căsătorie biblică este pentru toată viaţa. Divorţul nu este permis nici o dată pe baze biblice şi căsătoria cu o persoană divorţată este întodeauna considerată adulter[1].
- A doua concepţie: cei care susţin că într-o căsătorie apar anumite circumstanţe care sfidează ori ce soluţie de a vieţui împreună. Divorţul devine atunci necesar, din considerente de sănătate mintală, emoţională sau fizică a soţilor sau a copiilor. Această soluţie pare mai puţin bazată pe învăţătura specifică Bibliei şi mai degrabă pe principiile biblice generale[2].
- A treia concepţie: cei din Biserica Romano-Catolică,care permit curţii bisericeşti să să anuleze o căsătoriei şi pavează calea recăsătoririi[3].
- A patra concepţie: cei care concluzionează că există baze biblice pentru divorţ, iar recăsătorirea este permisă în aceste condiţii[4].
Aruncând o privire asupra pasajelor biblice care tratează divorţul, ne putem da seama că există baze Biblice pentru divorţ, dar acesta poate fi realizat doar în anumite condiţii. Biblia (atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament) prezintă clar căsătoria ca o unitate permanentă,intimă, dintre un bărbat şi o femeie. Textul biblic principal din Vechiul Testament cu privire la divorţ este în Deuteronom 24:1-4 – „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire şi, după ce i-o va da în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece şi va putea să se mărite după un alt bărbat” (Deuteronom 24:1-2). În acest pasaj cuvintele „şi a găsit ceva ruşinos în ea” nu implică adulter. Soţul trebuia să-i scrie soţiei o carte de despărţire, să i-o dea şi s-o trimită de acasă. Acesta era procesul divorţului în Vechiul Testament. Astfel, în Vechiu Testament, divorţul era limitat prin cartea de despărţire[5].
Astfel, în Deuteronom 24:1-4, întâlnim o procedură în trei paşi în procesul divorţului, divorţul neavând loc până nu erau parcurşi paşii aceştia:
- Trebuia să existe o carte de despărţire (versetul 1). Această carte de divorţ trebuia să fie scrisă într-o formă în care să spună clar lucru acesta, scrierea acestei cărţi legaliza divorţul.
- Cartea trebuia să fie înmânată (versetul 1). Cel care divorţa trebuia s-o înmâneze personal celeilalte părţi.
- Persoana de care se divorţa trebuia trimisă de acasă (versetul 1). Ruptura trebuia făcută şi, oficial, persoana divorţată trebia să iasă din casă.
Cuvântul divorţ, în Vechiu Testament (Deuteronom 24; Isaia 50:1, Ieremia 3:8) înseamnă a despărţii. Cuvântul divorţ, în acest caz, vine de la termenul grecesc apos-tas-ee’-oo, care este un cuvânt compus, însemnând: a termina ceva continuu, a demite pe cineva dintr-o funcţie.
Americanii au fost cei care au spart gheaţa, între anii 1867 şi 1906 numărul de divorţuri crescînd de la 10.000 de divorţuri pe an la 72.000. În secolele XX și XXI, divorţul a devenit atît de răspîndit încât nu mai surprinde pe nimeni o asemenea decizie, chiar daca implicaţiile psihice sunt foarte puternice. Un studiu realizat în Anglia în 2004 a arătat că pe primul loc ca motiv de divorţ se situează detaşat relaţiile extraconjugale, în care bărbaţii sunt vinovaţi în 75% din cazuri. Acest motiv este urmat de constrîngeri familiale, abuz psihic şi fizic, criza vîrstei a doua, dependenţa de alcool şi droguri şi, pe ultimul loc, dependenţa de job. De asemenea, studiul a mai arătat că 93% din cazurile de divorţ sunt cerute de femei.
Tema divorţului pune în discuţie o problemă psihologică centrală – familia şi modul în care se adaptează la realitatea sociala actuală, la schimbările majore de pe piaţa forţei de muncă, la dispariţia, cel puțin în oraşele mari, a serviciului clasic, cu program, la reducerea semnificativă a timpului pentru familie. În urma experienţei din consilierea şi psihoterapia de cuplu, reiese faptul că problemele de cuplu derivă din doua mari cauze: externe (sociale) şi interioare (psihologice). Libertatea lăsată familiei conduce la manifestarea autentică a ceea ce se întîmplă în cazul cuplurilor. Mulţi pacienţi cu vîrste peste 30 de ani relatează faptul că părinţii lor au rămas împreuna pentru că aveau 1,2,3 sau mai mulţi copii. A rămîne împreună pentru copil nu mai este o motivaţie la modă. Mentalitatea este astăzi mult modificată faţă de anii ‘70 sau ‘80. Trecerea de la o ipostază la alta este relativ dură şi găseşte multe persoane în situaţia de a se simţi depaşite de ceea ce se petrece în planul mentalitaţii. Dispariţia familiei clasice a devenit un fenomen în sine extins. Confruntarea dintre cele doua tipare, tradiţional şi nou, conduce la multe dificultaţi interioare cu care se confruntă fiecare persoană aflată într-un asemenea proces de decizie. Dificultatea unui divorţ constă în impactul pe care îl are asupra confortului psihologic.
Şi în problematica divorţului, sunt răspindite teoriile la nivel microsocial care practică individualismul metodologic, pornesc adică de la interesele, informaţiile şi strategiile actorilor individuali. G.Levinger (1979) oferă un model explicativ al disrupţiei conjugale cu trei dimensiuni: atractivitatea maritală, alternativele existente şi barierele ce împiedică disoluţia. Se include factori de natură economic şi îndeosebi psihosocială (constrîngerile religioase, presiunea rudelor, satisfacţii atitudinale şi simbolice).
Asumpţia centrală a teoriei lui G.Becker (1991) este că, prin căsătorie , indivizii încearcă să maximizeze valoarea bunurilor şi a comodităţilor pe timpul vieţii ce urmează , să obţină beneficii, fie direct economico-materiale, fie de alt gen (în terminologia lui,”monetare” şi “nonmonetare”). Disrupţia maritală are loc pentru că informaţia (despre partener) a fost incompletă sau pentru că au survenit schimbări fundamentale în valoarea acestuia. Divorţurile au loc preponderent în primii ani de căsătorie, deoarece, pe de o parte, odată cu trecerea anilor se acumulează un capital marital specific, cum sunt copiii şi proprietaţile a căror valoare scade, prin disoluţie, pentru fiecare. Teoria lui G.Becker face predicţii valide şi pentru constatarea că, cu cît statutul socioeconomic e mai ridicat, cu atît rata divorţialităţii e mai mică. Aceasta întrucît cei săraci nu prea au ce împărţi, pe cînd cei bogaţi,da.
Ambele teorii au fost confirmate,la nivelul datelor empirice, doar parţial. Aceasta şi datorită faptului că există serioase dificultăţi în stabilirea raportului cauzal dintre variabile în cazul divorţialităţii. De exemplu, o asociere statistică ridicată între statutul căsătorit-divorţat şi valoarea bunurilor materiale nu spune aproape nimic despre relaţia de cauzilitate dintre ele, chiar dacă putem controla efectul altor variabile (cum ar fi vîrsta şi şcolarizarea). Analiza longitudinală este un pas înainte, fiindcă ne indică legăturile dintre cele două variabile la nivel individual şi ne poate spune cînd au fost acumulate bunurile, inclusiv dacă înainte, în timpul sau după căsătorie. Chiar dacă prin studii longitudinale se indentifică anterioritatea temporală faţă de divorţ a intrării în serviciu a femeilor, se ridică întrebarea dacă nu şi-au căutat un loc de muncă tocmai pentru că despărţirea se profila la orizont.
[1] Această poziţie este prezentată de: J. Carl Lanez, The Divorce Mzth, Minneapolis, Bethanz Hause, 1981.
[2] E.E. Jozner, A Christian Considers Divorce and Remarriage, Nashville, Broadman, 1983.
[3] J.P. Zwack, Annulment: Zour Change to Remarriage within Catholic Church, New Zork, Harper & Row, 1983.
[4] Jaz A. Adams, Christian Living in the Home, New jersez, Prezbyterian and Reformed Publishing Company, Phillipsburg, 1982, pag. 23; L. O. Richards, Remarriage: Healing Gift from God, Waco, Texas, Word, 1981
[5] Vasile Talpoş, Studiu introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 171.