Pin It

Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul din cele mai dramatice evenimente care intervin în viaţa cuplului, un moment fundamental de criză şi de ruptură, datorat acumulării treptate a unor conflicte care nu şi-au putut găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a partenerilor.

Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, divorţul reprezintă un „moment de răscruce” al existenţei lor, care le afecteză resursele economice, statutul rezidenţial, proiectele de viaţă sau stilul de viaţă şi determină schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu consecinţe traumatice pentru toţi membrii familiei. În cazul famiilor ai căror parteneri au vârsta mijlocie şi au convieţuit mai mult timp împreună divorţul poate fi resimţit, cel puţin de unul dintre ei, ca un adevărat „seism” devastator pentru toate aspectele existenţei, în condiţiile în care viaţa personală, dependentă în cea mai mare parte, de cea a familiei, trebuie luată de la capăt, fiind necesară. Totodată, remodelarea principalelor obişnuinţe, deprinderi şi conduite, formate ca urmare a influenţelor reciproce exercitate de cei doi soţi.

În mod evident, motivele de divorţ pot fi extrem de diferite în raport de vârsta partenerilor, statusul lor economic şi socioprofesional, resursele lor spirituale, experienţa şi durata vieţii de cuplu etc. Dar în marea majoritate a cazurilor, aceste motive au la bază resentimente puternice, conştientizarea faptului că relaţiile maritale au devenit atât de stresante, intolerante şi degradante, încât divorţul devine unica alternativă posibilă. Ca eveniment familial,divorţul nu reprezintă începutul unui conflic, ci finalizarea unor conflicte manifeste şi latente, care au erodat treptat viaţa maritală,constrângând, cel puţin pe unul dintre parteneri,să ia o decizie definitivă în acest sens. Din acest punct de vedere, forma „clasică” a divorţului, aşa cum este concepută ea de către sociologi, seamănă cu un veritabil „proces” desfăşurat în următoarele etape[1]:

  1. Apariţia unor perturbări, mai mult sau mai putin puternice, în viaţa cuplului din punct de vedere al resimţirii unor insatisfacţii şi al conştientizării unor incompatibilităţi sporite în domeniul relaţiilor afective şi al raporturilor sexuale. Unele din aceste resentimente pot fi exagerate, mai ales atunci când sunt alimentate de prezenţa unei terţe persoane, o legătură extraconjugală, care pare mai interesantă şi mai „promiţătoare” din diferite puncte de vedere. Dacă această criză nu este tratată cu înţelegere de partenera legală de cuplu, ea poate determina multiple conflicte familiale, inclusiv disoluţia căsătoriei;
  2. Existenţa unor conflicte din ce în ce mai puternice şi apariţia unor incidente(certuri sau chiar agresiuni) care conduc, pe unul sau pe ambii parteneri, sa menţioneze pentru prima dată posibilitatea divorţului, fără ca acesta să reprezinte, încă, o soluţie îndelung gândită sau deliberată;
  3. Compromiterea relaţiilor de cuplu, prin manifestarea deschisă a unor conduite sau atitudini ostile şi agresive, lipsind, de această dată, orice preocupare pentru salvarea aparenţelor.Certurile şi conflictele se desfăşoară aproapre zilnic,sub ochii rudelor apropiate, a vecinelor şi a prietenilor, fiecare soţi încercând să blameze pe celălalt pentru eşecul căsniciei;
  4. Elaborarea unei decizii ferme în ceea ce priveşte divorţul, atât ca efect direct al unui eveniment sau incident resimţit ca fiind extrem de negativ ori dăunător, şi, ca rezultat indirect, al frustrărilor şi tensiunilor acumulate în cursul timpului;
  5. Traversarea unei profunde situaţii de criză acută în cadrul căreia intervine în toate palierele vieţii familiale şi conjugale. Fiecare soţ îşi duce existenţa în mod separat de celălalt, chiar dacă ambii parteneri convieţuiesc, încă, în aceeaşi locuinţă;
  6. Intervenţia divorţului ca decizie sancţionată legal şi care urmează, de obicei, unei îndelungată perioade de separare. Dat fiind faptul că procedurile de divorţ sunt reglementate în mod juridic, iar instanţa admite desfacerea căsătoriei numai pe baza unor motive argumentate, adeseori partenerul care ia primul iniţiativa de a divorţa exagerează, amplifică sau chiar inventează aceste motive pentru a obţine o hotărîre definitivă;
  7. Existenţa unor lungi perioade de readaptare din punct de vedere al vieţii personale şi,în multe cazuri, apariţia deciziei de reconstruire a unei noi relaţii de cuplul legal consfinţite.

Toate aceste etape reprezintă o succesiune idealizată de la care pot să intervină o serie de abateri. În unele cazuri , mai ales la începutul procesului, pot fi întreprinse deferite încercări de reconciliere, care au mai mult sau mai puţin succes, menţionarea divorţului ca soluţie nefiind altceva decât un mijloc de ameninţare, pentru a-l constrânge pe partener să-şi modifice atitudinile şi conduitele. În alte cazuri, atunci când conflictele persistă şi se adâncesc, aceste încercări repetate de conciliere nu fac altceva decât să amplifice sentimentele de frustrare şi adversitate a soţilor.

Într-o altă tipologie a procesului de divorţialitate, efectuată pe baza studiilor din S.U.A., Juduth S. Wallerstein şi Sandra Blakeslee disting următoarele stadii[2]:

  1. Stadiul acut- în cadrul căreea se manifestă extrem de puternic sentimentele de ură şi violenţă ale partenerilor, declinul cuplului şi dezorganizarea familiei. În acest stadiu, frustările sunt exprimate deschis, partenerii se agresează reciproc, fizic şi verbal, fără a mai ţine seama de copii, adeseori furia părinţilor revărsându-se chiar asupra acestora. Pe de altă parte, stadiul acut coincide cu intensificarea profundă a trăirelor şi fantasmelor sexuale ale unuia sau ambilor partener, bărbaţii sau femeile de vârsta mijlocie, mai ales, reîntorcându-se la sentimentele perioadei adolescentine, obsedaţi fiind de necesitatea unei vieţi sexuale libertine, eliberate de constrângerile impuse de mariaj. Teama de singurătate, resentimentele încercate faţă de partener şi orgoliul rănit determină partenerii să experimenteze diferite legături sexuale pasagere, adeseori cu persoane mai tinere, tocmai pentru a demonstra lor înşişi şi partenerului că-şi menţin încă valenţele de atracţie fizică, că au încă succes şi pot relua viaţa de la capăt, fără celălalt;
  2. Stadiul de tranziţie- caracterizat de către modificarea şi destructurarea familiei, în condiţiile adoptării de către parteneri, a unor noi roluri cu care nu sunt sau nu mai sunt familiarizaţi şi care să le poată compensa pe cele care s-au deteriorat în cadrul grupului familial. Partenerii, de exemplu, se pot reîntoarce la şcoală sau la facultate, pentru a-şi completa studiile, se pot muta într-o altă locuinţă, îşi pot relua vechiile îndeletniciri şi legături din perioada celibatatului. Viaţa personală şi socială devine mai intensă, mai dezorganizată şi mai instabilă, rolurile familiale sunt complet bulversate.
  3. Stadiul final- constând în despărţirea definitivă, sancţionată legal, şi marcat de o reînnoire a sentimentului stabilităţii. Cuplul odată desfăcut, fiecare partener încearcă să-şi refacă viaţa familială în mod separat, eventual în cadrul unei noi familii. În acest stadiu sunt stabile deferite aranjamente între soţi în legătură cu sprijinul material care trebuie acordat,în continuare, copiilor, programul de vizitare sau preluarea a acestora etc.

Nu există, cu alte cuvinte, numai factori cu caracter general, ci şi situaţii sau circumstanţe particulare în viaţă, care intervin şi-şi pun amprenta asupra fiecărui caz în parte. Dincolo de aceşti factori generali sau circumstanţe particulare, pot interveni alte elemente, cum sunt:

  1. Influenţele externe exercitate de rude, prieteni sau alte persoane terţe;
  2. Luarea în consideraţie a consecinţelor şi efectelor posibile determinate de situaţia de divorţ;
  3. Intervenţia orgoliului personal ca factor principal în susţinerea deciziei de a divorţa, în pofida conştientizării consecinţelor negative implicate de un asemenea act;
  4. Posibiliatea de contractare, de către unul sau altul dintre parteneri, a unor boli cronice sau tulburări psihice, care afectează convieţuirea comună.

Există, parteneri de cuplu pentru care orice raţionament utilitar cedează loc imperativului de a divorţa, indiferent de consecinţe,deoarece speră că, prin intermediul divorţului, situaţia lor şi a copiilor se va îmbunătăţi considerabil. Numai investigaţii de mare complexitate pot ajunge la date ferme, cuplându-se metodele cantitative cu cele calitative.

Factorii şi variabilile mai specifice ar putea fi grupate în trei mari clase:

1. Variabilele de ordin premarital, dintre care semnificativă în divorţialitate este şcolaritatea. Studiile au arătat că şcolaritatea sensibil egală a soţilor descreşte disoluţia maritală. În ceea ce priveşte gradul de şcolaritate a femeilor, există o legătura nonliniară între şcolaritate şi divorţ: soţiile cu studii superioare divorţează în mai mare măsură decât celelalte, dar în acelaşi timp, cel puţin în SUA, şi soţiile care nu au reuşit să termine un anumit nivel şcolar au, de asemenea, o probalitate de divorţ mai mare (Thorton, 1978).

La păturile sărace, destrămarea famiilor este practic mai mare decât numărul divorţurilor pentru că şi abandonul marital e mai crescut. Pe lîngă explicţia lui G.Becker (1991), se mai invocă faptul că cei din clasele de mijloc şi superioare se căsătoresc mai tîrziu, fiind centraţi pe şcoală şi carieră; ei nu se confruntă nici cu dificultăţile materiale de zi cu zi , care la cei săraci sunt o serioasă sursă de tensiune familială. Pentru divorţialitate contează însă extrem de mult statutul social al părinţilor şi mediul de provinienţă. Şi cercetările de la noi din ţară au relevat că, la o instrucţie egală, distanţa mare dintre mediile sociale de provinienţă produce instabilitate maritală(Mihăilescu, 1983 ;Bejan, Buruiană, 1989).

Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probalitatea de divorţ este mai mare. Aceasta s-ar explica prin următoarele : dacă s-au căsătorit de timpuriu,înseamnă că au întrerupt şcoala; lipsa de maturitate şi de informaţii suficiente despre celălalt; capitalul material adus în căsnicie este mai mic. G. Becker crede că motivul principal este acela că , divorţând la o vîrstă tînără probalitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.

Rasa şi etnia conteză în sensul că, la scara statistică, există tendinţa ca mariajele interetnice să fie mai puţin stabile. În general, cu cât distanţa culturală dintre partenerii conjugali este mai mare, cu atât şi şansele de despărţire sunt sporite.

Cu privire la religie, în SUA, cea mai mare rată a divorţurilor o au protestanţii, urmând descrescător catolicii şi evreii. O corelaţie puternică există între fregventarea serviciilor religioase şi divorţ: dintre bărbaţii albi, cei care nu fregventează aceste servicii divorţează de trei ori mai mult decât cei care o fac cel puţin o dată pe lună (Brzjak, Soroka, 2001).

2. Cercetările concrete care au urmărit efectul variabilelor de investiţie s-au concentrat în jurul capitalului domestic (locuinţă, bunuri ), copii şi investiţii de ordin psihologic. Existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamental hotărîrea de a divorţa sau nu. Constituind un capital marital specific, a cărui valoare scade prin despărţire, copiii favorizează stabilitatea cuplului. Unele datele investigate empirice confirmă însă şi celălalt efect al prezenţei copiilor, şi anume scăderea calităţii vieţii de familie, mai ales cînd sunt copii-problemă (Waite et al., 1985).

Cuplurile ce nu au divorţat au o proprietate comună mult mai valoroasă decât cea a cuplurilor care s-au despărţit. Probabil că întrepretarea lui G. Becker(1991) că dacă ai investit mai mult, te desparţi mai greu este principala explicaţie. El arată, de astfel, că partenerii cu risc de despărţire nici nu investesc prea mult în căsnicie.

Investiţiile psihologice în mariaj (ataşament, sentimente, grija faţă de ceilalţi membri ai familiei etc. ) au mecanisme şi efecte asemănătoare investiţiilor economico-monetare: angajându-se mai mult intelectual şi emoţional, te costă mai mult despărţirea; atunci când percepi însă neînţelegeri grave şi o eventuală ruptură, nu te angajezi psihic în mare măsură.

Se pare că variabila independentă importantă pentru mărirea investiţiilor psihologice este atitudinea faţă de divorţ. Dacă ea este restrictă, atunci investiţiile vor fi mari. Astfel, atitudinea faţă de divorţ contează atât direct –cei cu atitudine negativă vor divorţa mai greu-, cât şi indirect, prin efectul ei asupra investiţiilor materiale şi psiohologice. La rândul ei, respectiva atitudine este puternic corelată cu religia şi socializarea.

3. Factorii pieţii (forţei de muncă şi maritale), reflectaţi în primul rînd în statutul socioeconomic al soţilor, reprezintă o clasă importantă de variabile în înţelegerea divorţialităţii. Numeroase studii arată că divorţul are o mare incidenţă în cazul cuplurilor unde soţia este angajată în muncă. Determinaţiile sunt multiple şi aici: independenţa dată de cîştig, schimbarea rolurilor tradiţionale în familie, orele de muncă ale soţiei pot afecta nivelul de satisfacţie al soţului.

Referitor la statutul socioeconomic al soţului, studiile indică faptul că nu atât nivelul absolut al acestui statut afectează divorţul, cât mai ales schimbările lui rapide. Cuplurile în care soţul devine pentru o perioada mai lungă şomer sau în care soţul câştigă în mod neaşteptat mai puţin sau mai mult decât de obicei sunt semnificativ mai dispuse la divorţ. Câştigînd mai bine şi având un prestigiu social mai mare, valoarea bărbatului creşte pe piaţa maritală, ceea ce incintă la divorţ.

În mai multe ţări, de exemplu, adulterul (infidelitatea conjugală) este privit(ă) atât ca motiv, cât şi ca temei legal pentru desfacerea căsătoriei. Dar în foarte multe cazuri, acest motiv are la bază acuzaţii subective, depoziţii false sau declaraţii de convenienţă, care nu coincid cu realiatea. Singură, instanţa are latitudinea interpretării temeiurilor legale pentru desfacerea unei căsătorii.

 

[1] Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor, pag.270-272, adaptat după Atlee Stroup, Marriage and Familz. A. Developmental Approach, New York, Appleton-Century-Crofts, Meredith Corporation, 1996, pag. 564.

[2] Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor,pag. 273-275, adaptat după Judith S. Wallerstein and Sandra Blakeslee, Second Chances. Men, Women and Children. A Decade after Divorce, New Zork, Ticknor and Fields, 1989, pag. 8-10.