Sociologie

Este universal cunoscut faptul ca în faţa divorţului copiii reacţioneaza diferit, de obicei le este foarte greu, iar ranile sunt mult mai profunde decat ale celor doi parteneri care se despart.

În trecut se considera că cuplurile cu căsătorii nefericite trebuie să ramînă împreună de dragul copiilor, în vreme ce în prezent multă lume crede că este mai bine pentru copii dacă părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.

Multe societăţi considerau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru tineri, astfel încît parinţii şi familia de apartenenţă, de multe ori cu ajutorul unor intermediari, făceau alegerea pentru ei. Astăzi , în societatea modernă, nimeni nu mai consimte să lase părinţii să facă alegerea viitorului soţ, mai mult chiar, orice „calcul” în această problemă este considerat blamabil. „Raţiunile” tradiţionale pentru căsătorie nu mai exercită forţa de odinioară. Familia modernă aşează în prim plan aşa valori ca intimitate, afecţiune şi realizarea drepturilor maritale egale în satisfacerea sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi participarea în comun la asigurarea materiala a familiei.

Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii. Într-adevăr, anume copiii fac famiile fericite. Cuplurile fără copii se separă sau divorţează dacă mariajul nu este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămîna unite „ de dragul celor mici ”.

Dar ce se întîmplă şi cum acceptă copiii divorţul părinţilor? Puţini dintre aceşti copii vor să accepte divorţul ca un răspuns la problemele şi relaţiile tensionate dintre părinţii lor. Pentru adulţi este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă faţă durerii provocate de separare sau divorţ. Părinţii pot evita discutarea decizilor lor cu copiii, căci ei înşişi sunt atît de nervoşi şi de confuzi. Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar ca acesta să depăşeasca multiplele probleme declanşate de divorţ.

Fiecare copil este unic, are propria sa personalitate, evoluţie şi ritm de dezvoltare. Câteva elemente generale: dupa 10 ani, copilul intra în prepubertate, caracterizată ca fiind o perioadă intensa de creştere saturală mai ales, dar şi de dezvoltare a caracteristicilor sexuale. Poate aparea o anumita iritabilitate în comportament, o alternare a stărilor de voioşie şi exuberanta cu cele de indispoziţie şi oboseala. Apar tot felul de cerinţe, atât din partea familiei, cât şi din cea a şcolii, din ce în ce mai formulate, care-l solicita pe copil şi la care învaţa, în timp, să se adapteze.Viaţa interioara este intensa şi bogată. Copilul are nevoie să comunice ce simte şi să aiba încredere în capacitatea sa de a crea, în propriile sale abilitaţi. Pe fondul comparaţiei tot mai acerbe cu colegii pot aparea sentimente de inferioritate care îi inhiba naturalul comportamentului. Copilul devine mai independent şi cauta să se integreze în grupul de copii de vârsta lui. Acest grup este important în dezvoltarea identităţii copilului, a atitudinilor şi valorilor pe care le adopta. Durerea, neliniştea şi conflictul dintre parinţi în cazul unui divorţ sunt resimţite şi de cel mic. Acestea apar mult mai devreme; de fapt, toată perioada care anticipă o astfel de decizie de aceasta situaţia sa continue. 

Efectele divorţului asupra copiilor variază în funcţie de vîrsta copilului, maturitatea lui intelectuală şi emoţională, capacitatea de a accepta divorţul părinţilor, de a face faţă durerii şi pierderii suferite, de timpul petrecutcu cei doi părinţi, de reacţia părinţilor înşişi şi de reacţia prietenilor din grupul de şcoală sau de joacă. Reacţiile copiilor în faţa pierderii cauzate de divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vîrstă. Astfel, preşcolarii între 2 ani şi jumătate şi 6 ani adesea manifestă, prin comportament, semnele unui puternic stres: mulţi dintre ei plîng, nu vor să respecte regimul de alimentare şi odihnă, manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi copii, ei sunt cuprinşi de sentimentul de culpă, considerîndu-se vinovaţi de divorţul părinţilor. Copiii de vîrsta între 6 şi 12 ani sunt supuşi unei puternice presiuni psihice, avînd sentimente negative faţă de unul sau ambii părinţi și manifestîndu-şi furia şi dezacordul faţă de ceea ce se întîmplă prin comportament rău, precum: negativism, minciună, furt; aceşti copii sunt marcaţi de diferite tulburări somatice ( dureri de cap, dureri destomac). Adolescenţii între 13 şi 15 ani simt mînie, depresie, vină şi disperare, devin îngrijoraţi de situaţia materială pe viitor, încep viaţa sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la divorţul părinţilor săi.

Copiii sunt afectaţi de divorţul părinţilor chiar şi în cazul dacă nu au o reprezentare conceptuală despre relaţiile întrerupte între părinţi. Lipsa tatălui în familie a fost corelată cu comportamenul deviant al copilului şi cu tulburări de comportament, precum şi cu tulburări în viaţa sexuală.

Fără îndoială, absenţa tatălui reprezintă un factor în funcţie de care putem explica diferite tulburări de comportamental copiilor. Însă acesta , fiind corelat cu alţi factori, cum ar fi factorii psiho-sociali şi economici, afectează şi mai puternic capacitatea copilului de a se adapăta la situaţia creată. Iată căteva aspecte ale modului în care ei conştientizează acest fenomen:

• Copiii cunosc efecte reale ale divorţului. În timpul procesului de adaptare la noua situaţie generată de divorţ copiii nu au încredere în viitor, se simnt vinovaţi de ceea ce s-a întîmplat în familie, obosiţi, au dificultaţi în concentrare şi pot înregistra scăderea reuşitei şcolare. Cei mai mulţi copii încep să înţeleagă realitatea divorţului la sfîrşitul primului an de sepărareaa părinţilor. Abia pesteun an şi jumştate unii se situeazăla o anumită distanţă faţă de conflictele parentale.
• Pierderea este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă copilul. Ea înseamnă: pierderea părintelui cu care nu mai locuieşte, pierderea unei tradiţii familialeşi a ritmului vieţii familiale, pierderi la nivel emoţional şi fizic.
• În cele mai dese cazuri separarea şi divorţul părinţilor nu sunt acceptate de către copii, deoarece ei contiunuă să spere la reîntregirea familiei, la refacerea cuplului parental şi la restabilirea echilibrului familial, chiar dacă cei doi părinţi s-au recăsătorit.
• Mulţi copii şi tineri, care s-au adaptat situaţiei de divorţ, nu vor să repete experienţa părinţilor lor. Foarte mulţi se îndoiesc de posibilitatea „recuperării” dragostei pierdute în copilărie printr-o viitoare relaţie intimă personală.

Pierderea contactului dintre copil şi unul din din părinţi adesea înrăutăţeşte contactele şi cu alte rude, spre exemplu – cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante în viaţa unui copil. Există dovezi că menţinerea relaţiilor bune între părinţii divorţaţi mai degrabă ajută decît împedică formarea de noi relaţii cu părinţii vitregi. Deseori însă părinţii recăsătoriţi tind să rupă definitiv relaţiile cu partenerii anteriori, considerînd că ele pot menţine stabilitatea noii familii.

Starea fizică şi psihică dereglată de stresul divorţului poate reflecta încercările conştiente sau inconştienteale copilului de a-şi reuni din nou părinţii, chiar dacă el este conştient de faptul că va suferi şi mai mult în acest caz. E ştiut că un copil bolnav abate atenţia pătinţilor de la problemele căsniciei, deoarece îi uneşte grija faţă de copil. Astfel, în dorinţa de a-şi uni părinţii, copilul deseori doreşte să rămînă bolnav, deoarece ştie că odată ce îşi va reveni conflictul marital poate să reapară. Copiii între 6 şi 9 ani au probabilitatea mai mare de a forma o alianţă protectoare cu părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil şi mai suferind. Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cît mai mult pe acest părinte.

În societăţile tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt despărţiţi. În societatea modernă urbană, acest aspect aproape că nu contează. Există însă o serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex şi formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă.

Investigarea mai îndeaproape a efectelor divorţului asupra copilului a nuanţat imaginea populară tipică asupra fenomenului, care enunţă „bieţii copii cu părinţi divorţaţi”, înţeligând prin aceasta că aproape automat, prin divorţ, copiii suferă. În acest caz sunt concludente cinci constatări principale^[1]:

1. Dacă după divorţ copilul continuă să interacţioneze cu celălalt părinte, în speţă cu tatăl, diferenţele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în comparaţie cu familiile biparentale. Este de reţinut însă că interacţiunea trebuie să fie sistematică şi pozitivă. Sistematică adica des şi regulat, pozitivă, în sensul că tatăl, păstrîndu-şi autoritatea rezonabilă, trebuie săfie cald şi înţelegător, să nu-l dădăcească tot timpul sau să-l „monteze” împotriva mamei sau a tatălui vitreg.
2. Studiile au arătat că stima de sine (self-esteem) a copilului este afectată mai mult (negativ) la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale. Însă şi şi alte comportamente ale sinelui şi personalităţii sunt negativizate mai pronunţat în familiile cu tensiuni majore decât decât în cele monoparentale. Când la neînţelegerile grave din cuplu se adaugă abandonul, abuzul, uneori sexual, faţă de copii sau dereglările mentale , apare limpede pericolul pentru sănătatea fizică şi psihică a copiilor. Pe drept cuvânt , se consideră că mediul cel mai proprice al dezvoltării tinerilor fiinţe umane este familia intactă fericită sau, oricum, cu o bună întelegere matrimonială, iar cel mai nepotrivit, familiile ce au probleme. Familia monoparentală este undeva la mijloc, şi pentruca ea să funcţioneze bine, cheia este lipsa conflictelor între părinţii divorţaţi.
3. Comportamentul social(antisocial) al copilului şi performanţele sale şcolare nu sunt afectate radical de lipsa unui părinte, în particular al tatălui. Dacă facem o comparaţie brută între copiii biparentali şi monoparentali, rezultă că ultimii au performanţe şcolare mai slabe, în cazul lor existând mai multe situaţii de devianţă.
4. Impactul negativ al divorţului asupra copilului depinde (wallerstein, Kelly, 1980) în principal de : gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat ,sănătatea mintală a părinţilor, densitatea, reţelei sociale a actualei familii a copilului şi vârsta pe care a avut-o copilul la divorţ. Vârsta copilului la divorţul părinţilor pare să fie cel mai relevant factor ce îi influenţează reacţiile la acest eveniment.

Preadolescenţii au tendinţa de a-şi blama tatăl că a părăsit familia sau pe mamă că l-a făcut să plece. Nu de puţine ori, ei se autoblamează,considerând că tatăl a plecat din cauza lor,că au fost răi şi n-au ascultat. Copiii sunt îngrijoraţi de ceea ce se va întîmpla cu ei, dacă îşi vor mai vedea bunicii şi alte rude când părintele nu mai este cu ei, dacă trebuie să-şi schimbe şcoala şi locuinţa etc.

Adolescenţii nu îşi asumă în aceaşi măsură vina,condamnând mai degrabă nedeferenţiat, pentru că părinţii le-au stricat în acest fel viaţa. Eisunt foarte sensibili la problemele noii legături de dragoste apărinţilor şi, desigur, fiindu-i şi mai transparent, cu precădere a celui cu care stă.

5. Ca trăire şi cogniţie, pentru mulţi copii divorţul înseamnă o eliberare. Totuşi, în cazul imensei majorităţi – chiar atunci când din exterior pare spre binele copilului-, realitatea divorţului este însuşi ca una amară şi pare să-şi lase amprenta în sufletul şi mintea indivizilor pentru toată viaţa.

Sociologul englez Anthony Giddens^[2] face observaţie pertinentă că atare concluzii trebuie privite cu prudenţă, mai ales dacă vrem să le aplicăm la situaţia din zilele noastre, în care atitudinea faţă de divorţ a devenit mult mai îngăduitoare. Deasemenea ,s-a îmbunătăţit substanţial grija socială faţă de familiile divorţate, existând dovezi că acolo unde aceasta – în particular asistenţa socială- este bine organizată, e vorba de Peninsula Scandinavă, consecinţele divorţului şi ale separării sunt mult diminuate.

Cele mai multe dintre cercetările referitoare la consecinţele divorţului asupra copiilor din „cămine” şi „destrămate” şi au căutat diferenţe statistice între cele două grupuri. Nu trebuie să ne surprindă prea mult că rezultatele acestor studii nu au fost concludente pentru că există tot atât de multă variaţie în interiorul celor două grupuri ca şi între ele. Despărţirea poate avea loc în diferite feluri , fie printr-o criză bruscă, fie ca parte a unui îndelungat proces de plecări şi reveniri, aşa încât momentul în care sunt măsurate reacţiile copiilor trebuie să fie corelat cu scala de timp a sepărării sau divorţului^[3].

Eforturile copiilor de a-şi ascunde sentimentele pot să se combine cu inabilitatea părinţilor de a da explicaţii, ridicând un zid de tăcere în jurul părintelui care apărăsit casa. Cu cât durează mai mult un asemenea zid, cu atât mai greu devine, de obicei, a-l dărâma.

Bibliografie:

1. Anthony Giddens, Sociologie, 2000, pag. 166-168.
2. Lisa Parkinson,Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, 1993, pag.58-59.
3. Voinea, Sociologia familiei, Bucureşti, 1993, pag. 84
4. Petru Iliuţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, pag. 182-184
5. Dan Baciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenţii şi Familia, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pag. 150-152
6. Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, pagina 71.
7. Stelian Scaunaş, Sociologia familiei, pag.126-127
8. Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor,pag. 273-275, adaptat după Judith S. Wallerstein and Sandra Blakeslee, Second Chances. Men, Women and Children. A Decade after Divorce, New Zork, Ticknor and Fields, 1989, pag. 8-10.
9. Vasile Talpoş, Studiu introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 171.
10. Asistenţa social în perioada de tranziţie, problem şi modalităţi de soluţionare, Chişinău, 2000, “Cosencinţele divorţului asupra copiilor”, Angela Miron şi Maria Bulgaru

^[1] Petru Iliuţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, pag. 182-184

^[2] Anthony Giddens, Sociologie, 2000, pag. 166-168.

^[3] Lisa Parkinson,Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, 1993, pag.58-59.