Pin It

Personalitate marcantă a României din prima jumătate a secolului al XX-lea, filosof, psiholog, pedagog şi om politic, dramaturg, academician şi preşedinte al Academiei Române, profesor la Universitatea din Bucureşti, Constantin Rădulescu- Motru s-a născut la 2 februarie 1868 la Butoieşti, judeţul Mehedinţi. Constantin Rădulescu urmează şi absolvă cursurile liceale la Craiova, apoi se înscrie simultan la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie – Universitatea din Bucureşti. Titu Maiorescu îl remarcă repede şi tânărul student rămâne ataşat de profesorul sau frecventând şi cursurile profesorilor Bogdan Petriceicu Haşdeu, Grigore Tocilescu, Constantin Dimitrescu-Iaşi, V.A.Urechia. În 1888 devine licenţiat în drept cu teza “Despre contracte”, iar în 1889 obţine licenţa în filosofie cu teza “Realitatea empirică şi condiţiunile conştiinţei”. Alături de Titu Maiorescu va călători în Austria, Germania şi Elveţia, făcând cunoştinţă, la universităţile din Viena şi München, cu personalităţi de marcă.

Intre 1890 şi 1893 se stabileşte în Germania, urmează la München, timp de un semestru, cursurile filosofului şi psihologului Karl Stumpf, apoi, la Leipzig, lucrează trei ani în laboratorul lui Wilhelm Wundt, psihologia rămânând domeniul său predilect. Pentru a fi în temă şi cu problematica altor discipline, Constantin Rădulescu (din 1892 Rădulescu-Motru, amintind de poziţia localităţii sale natale) audiază şi cursuri de fizică, matematică, chimie, fiziologie, psihiatrie, precum şi cursul de filologie romanică al lui Gustav Weigand.

In 1893, C.Rădulescu-Motru devine doctor în filosofie cu teza “Zur Entwickelung von Kant's Theorie der Naturkausalität”, lucrare citată de Henri Bergson în a sa “Introduction à la métaphisique”. Intors în ţară, pe lângă activitatea universitară înfiinţează publicaţii dar şi scrie la o multitudine de publicaţii din varii domenii. În 1918 este director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1923 este primit în Academia Română, fiind şi preşedintele Academiei între 1938 şi 1941.

Opera: “Problemele psihologiei” (1898), “Ştiinţă şi energie” (1902), “Psihologia martorului” (1906), “Psihologia industriaşului” (1907), “Puterea sufletească” (1908), “Psihologia ciocoismului” (1908), “Sufletul neamului nostru. Calităţi şi defecte” (1910), “Din psihologia revoluţionarului” (1919), “Curs de psihologie” (1923), “Personalismul energetic” (1927), “Învăţământul în România” (1931), “Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor” (1932), „Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi” (1936), “Psihologia poporului român” (1937), “Timp şi destin” (1940), “Etnicul românesc. Comunitate de origine şi destin” (1942). A scris studii şi despre creaţia lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, despre problemele fundamentale ale literaturii naţionale, ca şi argumentate cronici literare şi teatrale. Constantin Rădulescu- Motru a decedat la data de 6 martie 1957, la Bucureşti.

Este creatorul unui sistem original numit personalism energetic[1]. Persoana, personalitatea şi studiul ei filosofic, personalismul, trebuie înţeles ca psihosferă, spune Motru. Personalitatea se autostructurează ca energie în relaţiile cu energiile universului. Baza personalităţii este unitatea sufletească, care are, la rândul ei ca fundament unitatea biologică, individualitatea. Personalitatea, în viziunea lui Constantin Rădulescu-Motru este o îmbinare de factori sufleteşti care mijlocesc o activitate liberă după norme sociale şi ideale. Motru susţine că creaţia este îndumnezeire ca ideal al personalităţii. Ca formă de energie personalitatea nu poate fi înţeleasă individualizat ci generalizat ca personalitate a poporului, adică cultura ei. Cultura Europei, spune Motru, este cultura unei elite profesionale, afirmaţie care sugerează un nivel superior de personalism energetic, specific vocaţiei.

Teoria elitelor vocaţionale

Vocaţia, reprezintă pentru C. Rădulescu-Motru, factor de progres cultural. Vocaţia „ca îndreptare a omului către o voce care îl cheamă” este corespondenţa dintre fire şi muncă, fapt care conferă satisfacţie individului şi avantaje societăţii. Omul cu vocaţie este producător de opere originare şi valoroase. Omul de vocaţie este un om excepţional. Fondul sufletesc din care răsar vocaţiile constituie mesianismul poporului.

Fiecare popor are aspiraţiile sale, susţine Motru, care va întemeia şi teoria celor trei stadii ale conştiinţei etnice:

1. conştiinţa comunităţii de origine- care întreţine obiceiurile, tradiţiile.

2. conştiinţa comunităţii de limbă

3. conştiinţa comunităţii de destin.

Doctrina politică a lui Motru, este definită chiar de el ca fiind românismul definit ca naţionalismul nou sau naţionalismul creator şi are în vedere individul prins în viaţa etnică, interesat în asigurarea viitorului prin selecţia şi valorificarea însuşirilor native ale neamului.

În „Cultura română şi politicianismul”, apărută în 1904, C. Rădulescu Motru afirmă că societăţile realizează în actele lor unităţi noologice („sufleteşti”) depline („culturi”), semi-realizate („semi-culturi”) sau false, de suprafaţă dar fără adâncime şi interioritate sufletească („pseudoculturi”).

Constantin Rădulescu -Motru distinge între „media comună” şi „indivizi” sau oameni: „Fără apariţia indivizilor ce sunt constituiţi altfel decât aceia din media comună (...) transformările sociale nu ar urma o direcţiune constantă, nu ar fi o istorie a vieţii poparelor. Negreşit, nu zicem că istoria popoarelor stă exclusiv în pomelnicul oamenilor constituiţi altfel decât media comună, că viaţa socială nu se restrânge doar la aceşti oameni excepţionali ci viaţa socială îmbrăţişează poporul întreg, dar zicem numai că, fără aceşti oameni excepţionali nu ar fi cauză de diferenţiere.(...) Cu studiul oamenilor mari se inaugurează un nou capitol în ştiinţa despre om şi anume teoria elitelor. Dar ce sunt şi cine au îndreptăţirea de a se socoti „oameni mari”? Întrebarea aceasta este foarte importantă în atmosfera de confuzie de la noi, unde orice scrib mai gălăgios se socoteşte om mare şi “limbă la cumpăna României” şi Europei. Cu sociologia omului excepţional se pot înţelege mecanismele transformării societăţii. Acolo unde aceşti oameni apar, societatea înaintează. Acolo unde, din anumite cauze, nu îngăduie apariţia lor, societatea stagnează şi poate chiar “să moară”, afirmă Motru.

Acesta mai spune că “oamenii mari nu sunt “soli” trimişi în popor spre a-l pregăti în vederea unei misiuni ci sunt “variaţiuni” produse înlăuntrul vieţii sociale. O societate are nevoie de exemplare în care să se închege deprinderile şi motivaţiunile sufleteşti care îi lipsesc ei numai, aceste exemplare producându-se vor fi înţelese şi imitate de restul populaţiei. Sunt cu adevărat oameni mari, numai aceia care au apărut spre a umple un gol, spre a compensa un deficit, o nevoie şi o lipsă. Oamenii mari apar ca să umple golul acela, anume să nu plutească deasupra unei societăţi, ca o grăsime care prisoseşte, ca un lux şi ca o decoraţie”. Oamenii mari apar spre a ilustra un gen de valori dar într-un chip atât de specific, de propriu, încât nu pot fi nici confundaţi şi nici nu pot fi imaginaţi într-o altă societate. “Omul mare nu este un titlul personal ci un titlu colectiv. Nu este “mare” cel care se socoteşte mare ori anturajul lui. Mare este acela pe care societatea îl recunoaşte sub această titulatură, graţie contribuţiei sale la compensarea şi împlinirea unui lucru de care acea societate are mare nevoie. Omul mare este neapărat o “mărime sufletească pozitivă” şi nu poate fi nici nihilist nici critic sau negativist. Putem vorbi despre însuşirile care lipsesc mediului sufletesc al acelui popor dar nu putem critica poporul pentru lipsurile acelea ci agentul care întârzie să apară sau să se manifeste spre a le împlini şi mai ales cauzele care îl împiedică”. Iar cauzele se situează în mediul sufletesc al elitelor ca expresie a neputinţei lor. De aici ideea lui Motru de a numi om de elită numai omul de vocaţie.

Societăţile moderne, mai spune Motru, se confruntă cu situaţii anormale când grupuri speciale se pot substitui operei timpului, străduindu-se să creeze “oameni mari”, lideri care nu sunt însă decât falşi oameni mari al cărui rost este de a bloca sau întârzia apariţia oamenilor mari adevăraţi. Aşa se întâmplă în mediul politicianist.

Sociologia dramaturgică în concepţia lui C. Rădulescu -Motru

Plecând de la cunoaşterea teatrului, Motru va elabora şi o teorie a sociologiei dramaturgice a faţadei, pe care o va corobora şi cu teoria formelor fără fond. Este o sociologie a „înfăţişării” persoanei. Când manifestările de faţadă se despart de fondul sufletesc avem de a face cu „personalism anarhic”, spune Motru. Când scena publică este copleşită de cei care înfăţişează pe scenă una şi alta în fundal, avem de a face cu falsificarea culturii, ceea ce Motru numeşte pseudocultură şi cu personalismul anarhic. Totul este schimbare de faţadă după modele apusene.

Teoria formei fără fond

Teoria formei fără fond: deşi autorii[2] consideră că ideea formei fără fond are o arie de circulaţie europeană, sociologia conservatoare din România spune că este o teorie de noutate incomparabilă, ce nu poate fi regăsită în altă cultură. Oricât de întârziată ar fi o societate ea este condamnată să parcurgă aceleaşi stadii: teoria formei fără fond avertizează asupra acelei situaţii în care evoluţia, deşi are loc, este incompletă, se schimbă formele dar nu se transformă conţinutul. Teoria a apărut în România odată cu „Junimea” şi Titu Maiorescu. Continuatorul cel mai reprezentativ al teoriei este considerat C.R.Motru, care în 1904, în cartea „Cultura română şi politicianismul” va face cea dintâi analiză sociologică a societăţii româneşti din această perspectivă. C. Rădulescu-Motru consideră că primul sindrom al formei fără fond este fenomenul de faţadă. Acesta consideră că decalajul dintre formă şi fond şi fondul sufletesc dă naştere la pseudocultură: „Pseudocultura cuprinde aceleaşi elemente pe care le intalnim şi în cultura adevărată. Un popor aflat în pseudocultură cunoaşte toate valorile sufleteşti pe care la întâlnim şi la poprul cult. Religie, cultură, viaţă politică. Dar suntem izbiţi de discordanţa dintre interiorul sufletului şi exterior. „Fondul şi forma nu corespund”, spune Motru.

Evoluând după maniere şi formule apusene această „clasă nouă” reuşea să se ascundă în planul de fundal şi în culise o viaţă cu apucături orientale în care predomină lenea, luxul, dezinteresul pentru binele public, în ciuda afişării „frazei patriotice”

Bibliografie

  1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Batasiu „Istoria sociologiei”- teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
  2. Mica Enciclopedie – Sociologi români, coordonator Ştefan Costea, Ed. Expert, 2001

 

[1] Mica Enciclopedie – Sociologi români, coordonator Ştefan Costea, Ed. Expert, 2001

[2] Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Batasiu „Istoria sociologiei”- teorii contemporane, Editura Eminsecu, Bucureşti, 1996