Socio-psihologia constată imposibilitatea disocierii clare între comportamentele individuale şi cele ale mulţimii; descrierea acestor procese complexe este posibilă prin teoriile convergenţei. Anumite experienţe convergente trăite de membrii anumitor categorii sociale îi pot îndrepta pe aceştia către acţiuni cu caracter colectiv. În acest sens, teoria frustrării relative accentuează importanţa modului în care indivizii percep o situaţie obiectivă. Atunci când indivizii percep un decalaj între aşteptările lor privitoare la bunuri valorizate social şi capacităţile lor de a obţine aceste bunuri se poate instala o stare potenţial conflictuală, numită deprivare relativă. Sentimenul apare în urma unor comparări şi atribuiri succesive a indivizilor cu cei asemenea lor sau din compararea grupului de apartenenţă cu alte grupuri Nevoia de comparare socială este intrinsecă indivizilor şi se constituie ca măsură de evaluare a propriei performanţe, dar şi de raportare socială şi organizare a relaţiilor interpersonale. Dacă într-o organizaţie un anumit grup trăieşte sentimentul deprivării relative, el poate recurge la acţiuni revendicative, cu atât mai mult cu cât există un precedent în organizatie în acest sens, când autoritatea este în defensivă şi măsurile coercitive sunt considerate ca fiind inconsistente. Situaţiile de deprivare relativă se pot întâlni dacă organizaţia nu poate satisface aşteptările membrilor ei sau când aşteptările sunt în continuă creştere, iar gradul lor de acoperire este în declin.
Z. Vlasceanu spunea ca comportamentul colectiv este „emergent, spontan, neplanificat“, ghidat de norme create ad-hoc de către participanţi deasemeni Patrice Mann consideră că, în această privinţă, se poate vorbi de „un concept generic care desemnează tipurile de comportament proprii unor indivizi care, sub influenţa unor credinţe împărtăşite, acţionează uneori în mod concertat“.
O primă dificultate care derivă direct din generalitatea sporită a conceptului este imposibilitatea de a distinge clar între comportamentele colective şi cele individuale. Cu alte cuvinte, când vorbim despre comportamente, nu se poate delimita strict între individual şi colectiv ci, mai degrabă, de un continuum, manifestările noastre din plan social purtând o dublă valenţă, în proporţii diferite, în funcţie de context. O a doua dificultate decurge din însăşi definirea comportamentului colectiv, ca fiind bazat pe „credinţe împărtăşite“ pentru că nu întotdeauna credinţa se concretizează în acţiuni sociale concertate.
Termenul de comportament colectiv trebuie privit prin dimensiuni precum gradul de organizare a comportamentelor (scăzut sau ridicat), existenţa unui scop şi durata comportamentelor. În ceea ce priveşte durata, comportamentele colective se caracterizează prin durată scăzută. Când durata se prelungeşte, ele tind să fie instituţionalizate şi să se transforme în comportamente convenţionale-organizaţionale, conforme unor norme deja acceptate.
Procesele psiho-sociale specifice comportamentelor colective au fost semnalate pentru prima dată de Gustave Le Bon în lucrarea „Psihologia mulţimilor“ (2000). El a accentuat caracterul distructiv al mulţimilor. Din punctul lui de vedere, comportamentul colectiv se află la originea dezorganizării sociale. Individul aflat în mulţime, afirmă Le Bon, capătă alte valenţe şi se comportă diferit faţă de situaţia similară în care s-ar afla singur. El este mai puţin critic şi mai permisiv faţă de influenţele exterioare, raţionalitatea lui se diminuează şi aspectele instinctive dovedesc forţe diriguitoare. Le Bon vorbeşte astfel de legea unităţii mentale a mulţimilor: emoţiile, sentimentele, intenţiile şi chiar acţiunile indivizilor aflaţi în mulţime devin unanime. Astfel, el consideră că „doar în faza avansată de organizare a maselor se suprapun unele caracteristici noi şi speciale care produc orientarea sentimentelor şi gândurilor colectivităţii într-o direcţie identică“ şi „doar atunci se manifestă [...] legea psihologocă a unităţii mentale a maselor“ Când oamenii formează o masă ei capătă un soi de „suflet colectiv“. Comportamentul colectiv capătă, din acest punct de vedere, nuanţe de dogmatism şi lipsă de toleranţă, care îl converteşte mai degrabă într-un comportament „iresponsabil“. Desigur că o astfel de nuanţare a comportamentului colectiv comportă dificultăţi şi poate fi chiar periculoasă. Printre cauzele care determină apariţia caracterului deosebit al maselor autorul invocă (op. cit., pp. 12-13) efectul de masificare: „în primul rând, în mulţime, individul capătă, doar la simpla pricină a numărului, sentimentul unei forţe invincibile permiţându-i să cedeze instinctelor, pe care, sigur, şi le-ar suprima“.
Contagiunea mentală influenţează nu numai direct (prin contactul nemijlocit al indivizilor) ci şi indirect (prin mijloacele de comunicare, de pildă). Gustave Le Bon vorbeşte de sporirea emoţionalităţii indivizilor aflaţi în stare de mulţime. Emoţiile sunt simple, de tipul afectelor şi au o dinamică deosebită. Se vorbeşte de o polarizare a emoţiilor indivizilor aflaţi în stare de mulţime, mulţimile fiind, în concepţia autorului francez, adânc impresionabile şi irascibile. H. Blumer (1957) explică emoţionalitatea crescândă a mulţimii prin reacţii circulare: stimulii se reflectă reciproc şi se aplifică aidomna unei reacţii în lanţ.
În acelaşi timp Le Bon susţine că există o convergenţă a opiniilor care se declanşează la indivizii aflaţi în stare de mulţime. Desigur că în multe dintre mulţimi, indivizii au norme şi valori convergente înainte de se aduna împreună, iar starea de mulţime nu face decât să confirme acest nucleu comun.
Se consideră că multe dintre observaţiile lui Le Bon sunt depăşite, că nu au justificare în actualitate; dar câteva dintre ele sunt valide şi pot fi utilizate în actul de conducere. Astfel, „o masă de oameni se află, cel mai adesea, într-o stare de expectativă propice sugestiei imediat ce sugestia va fi formulată; prin contagiune, se va insinua în toate creierele dictând ţinuta, căci la oamenii aflaţi sub puterea sugestiei ideea fixă tinde să se transforme în act“. Cei care conduc organizaţii cunosc, cu siguranţă, afirmaţia lui Le Bon confom căreia „mijloacele îndrumătorilor de mase sunt: afirmaţia, repetiţia, contagiunea“. „Cu cât afirmaţia este mai concisă şi lipsită de argumente, cu atât se va impune mai bine“, iar „ ... lucrul spus şi repetat de mai multe ori sfârşeşte prin a se impune în zonele profunde ale inconştientului ...“ .