Sociologie

În numele ştiinţei, al faptelor pozitive, adică al celor a căror existenţă este recunoscută şi nu doar presupusă, Auguste Comite pune sub semnul întrebării doctrina liberală. Pozitivismul reprezintă o tentativă de reorganizare a societăţii pe temeiuri practice, nu speculative, o ruptură faţă de organizarea socială din Evul Mediu şi chiar din perioada modernităţii.

Comte, consideră că societatea a evoluat de-a lungul a trei stări sau periode, primele fiind deja depăşite, ceea de-a treia în curs de apariţie, sub semnul sociologiei. Prima perioadă, dominată de teologie, se bazează pe ideea de divinitate, societatea reflectă voinţa lui Dumnezeu, sistemul politic este monarhia de drept divin. Urmează apoi cea de-a doua perioadă, cea metafizică, care contestă ordinea divină şi încearcă înlocuirea acesteia printr-o societate întemeiată pe raţiune, denunţând ideea de contract între guvernaţi şi guvernanţi. Ultima perioadă, numită pozitivă, apare după Revoluţia franceză, şi, urmând progresul realizat de matematici, întemeiază o societate riguroasă, organizată în mod ştiinţific.

De asemenea, autorul afirma că „prima stare trebuie de acum încolo să fie concepută ca pur provizorie şi pregătitoare; a doua, care nu constituie în realitate decât o modificare dizolvantă a celei dintâi, nu are decât o simplă destinaţie tranzitorie, aceea de a conduce treptat la starea a treia; tocmai în aceasta, singura pe deplin normală, constă, în toate metodele, regimul definitiv al raţiuni umane ".

Ţinta filosofiei pozitive, realizată, numai, prin intermediul sociologiei, este aceea a reorganizării sociale. În acest scop trebuie, în opinia filosofului, înfăptuită o reformă morală care să fie urmată de o reformă politică a instituţiilor pentru a avea drept rezultat reorganizarea societăţii. Principiul politic de bază, este acela al separaţiei între autoritatea temporală şi autoritatea spirituală. Urmând această separare, societatea va fi partajată în trei clase. Savanţii, care vor exercita puterea legislativă, care se va concentra pe educaţie, dar care vor avea numai un rol consultativ în cea ce priveşte relaţia cu guvernanţii. Guvernanţii vor fi recrutaţi dintre bancheri, care se vor ocupa de afacerile publice şi vor reprezenta puterea executivă. O altă clasă este aceea a proletarilor, care vor fi supuşi şefilor industriei fără ca ei să fie lezaţi în demnitatea şi interesele lor.

Comte, după cum am văzut, expune principiul societăţii pozitive, sociocraţia. El respinge democraţia ca pe un pericol, pentru că încredinţează puterea oricui şi nu celor în măsură să şi-o asume. De aceea, trebuie selecţionaţi cei mai buni din domeniul industriei şi finanţelor care vor pune în aplicare principiile politici alături de savanţi, cei din urmă fiind cei care delimitează cadrul general, care gândesc principiul politic. Simplul cetăţean în aceste condiţii este redus la pasivitate, lui revenindu-i doar datoria de a se supune unei educaţii pozitiviste, cu scopul de a-l face să înţeleagă şi să fie de acord cu binele asigurat de organizarea sociocratică.

Observăm astfel, că, doctrina pozitivistă promovată de Comte se limitează la instaurarea unui stat totalitar în care puterea este acaparată de un grup de savanţi, care în numele ştiinţei transformă politica în dogmă.

Se resping deci, ideile revoluţionare promovate până la el, numite „drepturile omului", drepturi naturale şi morale, inalienabile. Individul fiind doar un titular de drepturi pe care i le conferă societatea. 

Tendinţa iniţială cu care Comte a plecat în filozofia lui a fost de a construi legile sociale după care societatea să fie aşezată pe alte baze mai folositoare tuturor membrilor ei, decât acelea din timpul său. Toată analiza teoretică, o face numai pentru a ajunge la o construcţie politică întemeiată pe date sociologice.În ierarhia ştiinţelor de altfel ele se întemeiază unele pe altele şi cea mai complexă dintre toate este sociologia, care le presupune pe toate celelalte. Şi, ştiinţa astfel constituită ţine cont numai de prevederi. Dar prevederea se bazează pe acţiune.

Prin urmare tot punctul de greutate al concepţiei lui Comte cade asupra faptelor omeneşti, asupra relaţiilor dintre oameni, relaţii care-i constituie pe oameni într-un tot, într-o societate în care oamenii sunt legaţi printr-o interdependenţă, o solidaritate foarte activă între ei.

În aceste condiţii nu poate fi vorba de drepturi, există numai puterea societăţii de a ne constrânge să facem anumite lucruri. Legea intervine cu constrângerea efectivă socială.

Toate aceste fapte sunt concrete, ele cad sub simţurile noastre. Această serie de fapte concrete duc, pentru Comte, la concluzia că nu există nici un drept, dar există o datorie pentru fiecare individ, o datorie în înţelesul că el este constrâns de mediul social în care trăieşte, să trăiască într-un anumit fel. Iată cum pentru concepţia juridică a lui Comte ideea de drept se evaporă cu desăvârşire şi este înlocuită cu idee de datorie. Drept subiectiv, zice Comte, nu există decât unul: acela de a-ţi face datoria.⁹⁴

Revoluţia franceză, spunea Comte, şi, după el Leon Duguit, nu a făcut decât să schimbe un cuvânt; în loc de a atribui suveranitatea regelui, o trece naţiunii. Revoluţia a crezut că prin aceasta a dat explicaţia care lipsea concepţiei de stat. În realitate nu s-a schimbat nimic, s-a înlăturat doar ideea de dumnezeire şi, personificându-se ideea de naţiune, i s-a atribuit naţiunii pur şi simplu dreptul care se recunoştea înainte regelui. „De mai bine de 30 de ani, de când ţin în mână un condei filosofic, întotdeauna mi-am închipuit suveranitatea poporului ca o mistificare opresivă şi egalitatea ca o minciună ignobilă⁹⁵". Dacă ideea de drept subiectiv presupune ideea de personalitate. În materie de drept public se personifică naţiunea, ea devine un titular al unui drept de suveranitate.

Naţiunea nu are nici un fel de personalitate, şi nici statul. Personificarea suveranităţii sub forma statului este o idee inutilă şi primejdioasă, care nu răspunde unei observaţii concrete; ea este o pură construcţie a minţii noastre.

Cel mai de seamă reprezentant al şcolii pozitiviste din Franţa a fost Leon Duguit, care considera că trebuie înainte de toate să se facă abstracţie de orice concept, pe care el îl numeşte metafizic, şi să pornim de la datele concrete, aşa cum le observăm.

Aşa cum am descris mai sus, Duguit alături de Comte şi Herbert Spencer observă, că tirania unei adunări, ca şi tirania mulţimii (în această situaţie a poporului deţinător al suveranităţii), poate fi mult mai rea decât tirania unui singur om.

Promovând observarea, Duguit preciza, dacă ne uităm spre societatea în care trăim şi spre organizarea ei politică, vom vedea într-adevăr că societatea în ultimă analiză se reduce numai la indivizi. Concret nu există societate; nu există decât indivizi în carne şi oase. Fiecare din aceşti indivizi este titular de personalitate, în afară de aceasta nu mai există o alta, nici măcar a statului, aşa cum susţine concepţia clasică, care îşi manifestă voinţa în anumite momente din viaţa lor practică şi o manifestă cu anumite efecte.

Experienţa, datele concrete, aşa cum le observăm, nu confirmă existenţa unei personalităţi colective care să fie de sine stătătoare, iar Societatea, în atare condiţii, este doar o abstracţiune. Prin urmare ideea de personalitate a statului este o simplă construcţie logică, deci metafizică, care trebuie înlăturată pentru că promovează aservirea faţă de o suveranitate arbitrară. 

Duguit, în aceste condiţii, nu contestă că naţiunea este o realitate în zilele noastre, ci contestă teoriile care susţin „persoana-naţiune" învestită cu conştiinţă şi voinţă. Teoriile politice sunt cele care împart societatea în guvernanţi şi guvernaţi, în care cei din urmă sunt dotaţi cu voinţă. Voinţa însă atunci când se manifestă în exterior nu are un caracter propriu - aşa după cum afirma Duguit - ea nu poate fi decât a majorităţii care se manifestă ca voinţă generală. De exemplu, chiar şi atunci când se consultă populaţia printr-un sufragiu universal numai o parte a populaţie se constituie în voinţă majoritară, în voinţa indivizilor care constituie majoritatea populaţiei consultate. „Voinţa naţională, şi prin aceasta suveranitatea naţională, este deci o pură ficţiune, fără valoare ştiinţifică, şi o construcţie juridică pozitivă care nu va putea fi edificată pe aceasta."

În pledoaria negativă, a lui Duguit, a suveranităţii naţionale şi personalităţii statului vom regăsi un palid reflex al analizei făcute de Emile Durkheim. Pentru Durkheim individul este înainte de toate o fiinţă socială care nu poate să trăiască fără interdependenţa socială, cum o numeşte el, fără solidaritatea cu ceilalţi indivizi.

Din concepţia juridică a lui Durkheim se desprinde ideea că drepturile particularilor nu sunt decât funcţii sociale, iar societatea prezintă un pol al unei realităţi care are la celălalt pol individul. Cei doi poli, care de obicei, până la aceea dată erau opuşi, individul şi societatea, intră într-o componentă armonică, deci ei nu pot fi desprinşi unul de altul pentru că există o interdependenţă între ele.

Societatea juridică este, în aceste condiţii, o coexistenţă a libertăţilor, adică un respect al limitelor reciproce. Ea reprezintă o datorie de abstenţiune a unuia faţă de altul. O singură persoană, un singur individ nu poate crea societatea juridică, pentru ca aceasta să existe trebuie să fie cât mai mulţi, cu cât există o multiplicitate mai mare a raporturilor dintre elementele componente, cu atât personalitatea fiecăruia este mai desăvârşită.

Este evident că într-o societate primitivă numărul relaţiilor este foarte restrâns, faţă de cele pe care le regăsim într-o societate civilizată şi dezvoltată. Cât priveşte ramura administrativă şi constituţională, ramura publică a dreputului, dispoziţiile (relaţiile guvernate de drept) generale care leagă individul de societate se înmulţesc. Cu cât societatea se desfăşoară în evoluţia ei spre progres, cu atât multiplicitatea relaţiilor dintre indivizi devine mai mare, cu atât dispoziţiile de drept public trebuie să devină mai complexe, mai multe şi mai complicate.⁹⁸

Gaston Jeze ajunge, ca şi Duguit, la ideea că nu se poate vorbi de o suveranitate a statului, cum nu poate fi vorba de un stat personificat, titular al dreptului de suveranitate. Ceea ce există sunt numai voinţele individuale. Ideea de suveranitate este socotită şi de Jeze ca o abstracţiune metafizică, întrucât observaţia concretă nu o arată ca existând în realitate, ci ea arată numai indivizi cu anumite voinţe, care produc anume efecte pe care le numim „juridice".

Pornind cu metoda pozitivă de observaţiune, Jeze observă înainte de toate, că în drept trebuie să facem o deosebire esenţială între politica dreptului şi tehnica lui. Politica dreptului cuprinde tot complexul de consideraţii sociale, economice, politice, morale, care determină la un moment dat voinţa legiuitorului.

Legiferarea este un mijloc tehnic pentru a se ajunge la scopul determinat. Ea vine şi determină care vor fi părţile cărora se aplică legea. Aceasta este o operă de tehnică juridică, nu una de politică juridică. Dacă de exemplu - spunea Jeze - parlamentul formulează legi, înseamnă că are o competenţă consfinţită pentru aceasta. Parlamentul este compus din indivizi, care îşi exprimă voinţa într-un sens sau altul, suntem deci în prezenţa unor acte individuale de voinţă. Când zicem că parlamentul are competenţa de a face legi, înseamnă că parlamentul are acest drept. Prin urmare actul juridic, legea, presupune posibilitatea juridică dată de dreptul individului de a face actul. Această posibilitate numită de Jeze „pouvoir", este în fapt o putinţă juridică. 

Putinţele juridice, numite „pouvoirs juridiques", sunt de două feluri, generale şi individuale. În constituţie, de pildă, se atribuie Regelui anumite prerogative, anumite drepturi, care constituie pentru rege o serie de putinţe juridice. Acestea sunt generale, căci nu aparţin persoanei care este rege la un momemnt dat, ci aparţin oricărei persoane care ar fi în situaţia de suveran. Legea aşadar organizează anumite drepturi pe cale generală, pe care le atribuie tuturor acelora care ar fi în situaţia respectivă.

O doctrină desprinsă din şcoala pozitivistă, care începe să se afirme în Germania secolului al XIX-lea şi ţine până la inceputul secolului XX, este pozitivismul etatic în care se pune accentul pe puterea de stat. Argumentele ce au stat la baza constituirii acestui nou curent, pot fi sintetizate ca fiind, singurele drepturi subiective sunt cele garantate de Stat, iar aceste drepturi trebuie să fie izvorâte din sursele juridice etatice; dreptul este faptul etatic pozitiv, adică dreptul este validat prin stat; dreptul se naşte din voinţe exterioare individului şi reglementează condiţia exterioară a acestuia; statul este legat doar de reguli create de el însuşi; se promovează astfel autolimitarea statului.

Principalul reprezentant al pozitivismului etatic este Carre de Malberg, care pune în evidenţă interacţiunea dintre juridic şi moral în asigurarea coeziunii sociale. Prin opera sa încearcă să concilieze două concepţii contrare: aceea a voluntarismului care susţine că statul este o creaţie pur umană, cu a celor care susţin că statul este un organism natural şi spontan.

Deosebit de interesantă este teoria autolimitări statului ca singurul corectiv posibil al întregii puteri de Stat. Autolimitarea puterii este necesară pentru că „dacă absolutizăm puterea de stat, şi atunci el va putea din punct de vedere juridic să facă totul, el nu poate să suprime întreaga ordine juridică să fondeze anarhia, pentru că astfel el se distruge pe el însuşi⁹⁹". Statul este limitat de ordinea juridică a cărei expresie supremă este ordinea constituţională „pentru că Constituţia determină formele sau condiţiile de exercitare a puterii publice, ea excluzând orice putere care se exercită în afara acestor condiţii de formă (...)¹⁰⁰".

Din punctul de vedere al dreptului, voinţa oamenilor care au creat statul a fost determinată de forţe, provenind din propriile lor instincte de sociabilitate, şi de aceea nu trebuie confundate aceste impulsuri naturale care sunt causa remota a Statului, cu actul de creaţie efectivă a statului care este causa proxima. Astfel, în concepţia lui Malberg, „Statul este o instituţie umană, având cauza sa generatoare în voinţa oamenilor¹⁰¹".

Ca toţi pozitivişti, Carre de Malberg, nu poate să fundamenteze puterea de stat, ca putere juridică pozitivă, fără să nu apeleze la un factor originar şi intermediar, care nu este de natură juridică, în acest caz, politicul.¹⁰²

Hans Kelsen este unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii de la Viena, şcoală rezultată din raţionalismul de sorginte kantiană. Gândirea kelsiană cu privire la stat porneşte de la concepţia dinamică a dreptului, ştiindu-se că Kelsen promovează o concepţie statică cu privire la drept, conform căreia structura ierarhică a ordinii juridice, sesizată în mişcarea sa, este un proces de reînoire permanentă. Această mişcare de reînoire este autocreaţia sa. Formele de guvernământ sau formele politice nu sunt altceva decât un caz particular al formei dreptului în general, în ultimă instanţă al Constituţiei. „Identificarea formei politice cu Constituţia răspunde perfect prejudecăţii care reduce tot dreptul numai la legi¹⁰³". 

Kelsen promovează prin concepţiile sale cu privire la principul libertăţii înţeles ca autodeterminare şi la formele de guvernământ diviziunea fundamentală a dreptului modern în drept public şi drept privat. Cu toate acestea diviziunea nu are pentru el decât un caracter pur ideologic, având în vedere că, atât normele dreptului public, cât şi cele ale dreptului privat, exprimă în ultimă instanţă voinţa de stat. În aceste condiţii discutăm de „două domenii juridice organizate tehnic în forme diferite, dar nu printr-o antiteză esenţială, absolută, între Stat şi drept¹⁰⁴".

Teza dualismului tradiţional este depăşită de autor în momentul în care afirmă că în calitate de „organizaţie politică, Statul este o ordine juridică¹⁰⁵". Cu toate acestea statul nu este întreaga ordine juridică: „nici ordinea juridică pre-etatică a societăţilor primitive, nici ordinea juridică internaţională, supra-etatică sau inter-etatică, nu reprezintă un Stat¹⁰⁶". Se poate vorbi, în aceste condiţii, despre Stat atunci când suntem în prezenţa unei ordini juridice relativ centralizată „ca o colectivitate socială, această colectivitate nu poate fi fondată decât pe o ordine normativă (...)" iar „ordinea normativă care fondează statul nu poate fi decât o ordine de constrângere relativ centralizată¹⁰⁷". Pentru că statul şi dreptul sunt unul şi acelaşi fenomen, a vorbi despre un Stat de drept devine un pleonasm. Statul nu este altceva decât personificarea ordinii de constrângere. Observăm că teoria kelsiană şi-a propus ca scop disoluţia totală a dualismului Stat-Drept.¹⁰⁸

Sociologia weberiană a fost supranumită o „sociologie a dominaţiei¹⁰⁹" deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat de Max Weber. Weber distinge dominaţia, de putere. Puterea - Macht - este, în opinia lui Weber, „orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale, propria sa voinţă, chiar împotriva rezistenţelor existente¹¹⁰". Dominaţia - Herrschaft - desemnează în schimb „şansa de a găsi persoanele gata să asculte de un ordin cu un conţinut determinat¹¹¹". Se observă că puterea şi determinarea, dacă ele fac referire una la cealaltă, la o relaţie de comandă/ascultare, se disting net una de cealaltă prin aceea că, în timp ce - în primul caz - "comanda nu este necesarmente legitimă şi nici supunerea în mod obligatoriu o datorie"¹¹², dominaţia, din contră, implică existenţa persoanelor gata să asculte, adică recunoaşterea şi acceptarea de către ele - oricare ar fi raţiunile lor - a ordinelor pe care ele le primesc. Există deci o legitimitate a relaţiei de dominaţie pe care nu o are întotdeauna relaţia de putere. Membrii unei grupări supuse unei asemenea relaţii de dominaţie formează o grupare politică (politischer Verband) cu îndeplinirea a trei condiţii:

• de teritorialitate: trebuie să existe un teritoriu pe care să se exercite această dominaţie;
• de continuitate: trebuie ca această relaţie să se exercite în mod continuu;
• de posibilitate de constrângere fizică: relaţia de dominaţie trebuie să fie garantată "într-un mod continuu în interiorul unui teritoriu geografic determinabil prin aplicarea sa şi ameninţarea unei constrângeri fizice"¹¹³.

O grupare politică accede la rang de stat când (...) direcţia sa administrativă revendică cu succes (...) monopolul constrângerii fizice legitime"¹¹⁴. Definiţia este celebră, ea face, de altfel, parte dintre locurile comune ale ştiinţei administraţiei. Pe această definiţie s-a construit analiza weberiană a statului şi a administraţiei sale, a originilor şi structurilor sale. 

Dacă statul constă într-un raport de dominaţie a omului de către om bazat pe mijlocul constrângerii fizice legitime, el nu poate exista "decât cu condiţia ca oamenii dominaţi să se supună autorităţii revendicate de dominatori. Atunci se pun următoarele întrebări: în ce condiţii se supun ei şi de ce? Pe ce justificări interne şi pe ce mijloace externe se sprijină această dominaţie"¹¹⁵? Problematica originilor statului generează întrebarea dublă: Care sunt justificările şi pe ce mijloace se sprijină dominaţia?

Asupra justificărilor nu vom insista prea mult. Întrebarea este, cu siguranţă, legată de aceea a originilor, dar expozeul pe care-l face Weber nu este unul istoric şi - distingând mai multe tipuri de justificări ale dominaţiei - el nu redescrie nici succesiunea, nici evoluţia dominaţiei. În plus, analiza, devenită clasică, a ajuns şi ea de domeniu public.

Există trei fundamente posibile ale legitimităţii. Trei tipuri de dominaţie legitimă. Mai întâi, dominaţia tradiţională: aceea care îşi găseşte fundamentul în autoritatea eternului ieri (...), aceea a cutumelor sanctificate prin validitatea lor imemorială şi prin obiceiul înrădăcinat al omului de a le respecta¹¹⁶: dominaţia exercitată altădată de patriarh sau de seniorul domeniului. Mai apoi, dominaţia charismatică, bazată pe voinţa personală şi extraordinară a unui individ şi care se traduce prin "supunerea extraordinară faţă de caracterul sacru, faţă de virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane¹¹⁷". Individul dotat cu această charismă este conducătorul de război ales, suveranul desemnat prin plebiscit, marele demagog şi şeful unui partid politic. În fine, dominaţia raţională, care s-a impus "în virtutea legalităţii, în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei competenţe pozitive bazate pe regulile stabilite în mod raţional, în alţi termeni autoritatea fondată pe ascultare şi care se achită de obligaţii conform statutului stabilit¹¹⁸". Este acel tip de dominaţie care caracterizează statul modern.¹¹⁹

În opinia lui Max Weber, statul dispune de monopolul constrângerii legitime pentru că el îşi întemeiază actele pe legalitate. Dreptul şi statul se identifică, iar concepţia cu privire la „statul de drept" este tautologică. Pentru Weber, expresia „stat de drept" nu are valoare, pentru că identificarea celor două concepte nu constituie decât un model ideal care este în decalaj permanent cu realitatea socială.