Tranzitia

Tipologia lui Arend Lijphart

 

Criterii

Prezidenţialism

Parlamentarism

Condiţiile investirii/demiterii Executivului

Şeful Executivului – preşedintele – nu poate fi demis prin procedurile parlamentare normale*

Şeful Executivului – premierul – şi Cabinetul său depind de încrederea Parlamentului

Modalitatea de alegere a şefului puterii executive

Preşedintele este ales de către cetăţeni

(direct)

Preşedintele este ales de Parlament

(indirect)

Natura Cabinetului

Executiv unipersonal sau necolegial (deciziile importante aparţin exclusiv şefului puterii executive, iar miniştrii sunt subordonaţi ai acestuia)

Executiv colegial sau colectiv (asumarea deciziilor de către întregul Cabinet)

Structura puterii executive

Executiv unic

Executiv dual

Separarea/nesepararea puterilor

Independenţa reciprocă a Legislativului şi a Executivului

Incompatibilitatea membrilor

Executiv dependent de Legislativ

Compatibilitatea membrilor

Dizolvarea Legislativului

Preşedintele nu poate dizolva Legislativul

Premierul poate dizolva Legislativul

Arend Lijphart consideră că, în baza acestor criterii, fiecare dintre democraţiile contemporane poate fi catalogată ca prezidenţială, respectiv ca parlamentară, astfel că o categorie intermediară, de tipul semiprezidenţialismului, nu-şi are justificarea.

Tipologia lui Giovanni Sartori

Prezidenţialism

Parlamentarism

Semiprezidenţialism

Alegerea populară a şefului statului

Alegerea indirectă a şefului statului

Alegerea populară a şefului statului, directă sau indirectă

Şeful statului nu poate fi revocat de Parlament (Parlamentul nu poate să numească/răstoarne Executivul)

Şeful statului prezidează Guvernul

Executiv dependent de încrederea Parlamentului, în 3 grade:

Ø  Slab (premiership) – parlamentarism de premierat

Ø  Mediu (partitocratic) – parlamentarism partitocratic

Ø  Puternic (de Adunare) – parlamentarism de Adunare

Corespunzător, raporturile dintre premier şi Cabinetul său pot fi:

Ø  Un prim deasupra inegalilor  (când premierul este şi şeful partidului de guvernământ)

Ø  Un prim între egali (premierul nu este neapărat şeful partidului de guvernământ, dar poate demite miniştrii şi nu poate fi demis de aceştia)

Ø  Un prim între egali (forţa premierului este egală cu cea a unui ministru)

Structură duală a Executivului:

Ø  Preşedintele este independent de Parlament, dar nu poate guverna singur

Ø  Premierul este independent de Preşedinte, în măsura în care este dependent de Parlament

Ø  Structura duală a Executivului admite diferite grade de echilibru

Partide transversale

(caracterizate printr-o slabă structurare ideologică şi organizaţională)

Partide potrivite

(disciplinate şi unite în a susţine guvernul)

 

Atât pentru Lijphart, cât şi pentru Sartori, prototipul sistemului prezidenţial este modelul american, respectiv „modelul Casa Albă”. Pentru sistemul parlamentar republican, prototipul poate fi considerat modelul german („modelul Bundestag”), respectiv modelul britanic („modelul Westminster”), în varianta monarhiei constituţionale. Sartori identifică drept prototip al sistemului semiprezidenţial cea de-a V-a Republică Franceză.

 

Marea Britanie / Germania / Italia/ Polonia / Franţa / S.U.A.

ß-------------------------------------------------------------------------------------------->

 PARLAMENTARISM                                                                                        PREZIDENŢIALISM

Conform raportului Freedom House, în 2003, în lume existau 117 state democratice, în sensul strict al unei democraţii electorale.

Toate principalele poziţii ale puterii politice sunt ocupate în mod periodic, ca urmare a unor alegeri libere şi corecte. Astfel, deţinătorii puterii pleacă de la guvernare dacă majoritatea votanţilor preferă alt partid sau o altă coaliţie. Oricine este ales trebuie să aibă cu adevărat puterea de a guverna. Totodată, este necesar ca toate partidele şi toţi candidaţii să aibă libertatea de a derula o companie electorală prin care să intre în competiţie pentru voturile alegătorilor şi să aibă, prin urmare, o libertate considerabilă a cuvântului, de mişcare de a organiza adunări publice, de asociere în viaţa politică, în întreaga societate civilă. De asemenea, alegerile trebuie să fie administrate într-un mod care să prevină sau să contracareze fraudele la votare şi numărarea voturilor, să asigure secretul voturilor].

Dacă aplicăm riguros această definiţie minimală a democraţiei (electorale), atunci, unele ţări clasificate ca democraţii (Armenia, Venezuela, Paraguay, Nigeria, Mozambic… în total, 44 de state) vor apărea ambigue, fiind mai corect clasificabile drept „electoral-autoritare”. 

Democraţia creează aparenţa unei nesiguranţe, deoarece este un sistem de acţiuni strategice descentralizate, în care cunoaşterea are, în mod inevitabil, un caracter local.

(!!! Nesiguranţă nu în sens de haos, anarhie, ci în sensul că participanţii nu ştiu ce poate întâmpla: ei ştiu ce este probabil, deoarece consecinţe posibile sunt determinate de cadrul instituţional şi de resursele pe care diferitele părţi le aduc în competiţie).

Democraţia este un sistem cu finalitate deschisă controlată sau nesiguranţă organizată. Toate interesele sunt supuse competiţiei. Democraţia este consolidată atunci când , în anumite condiţii politice şi economice, un anumit sistem de instituţii devine singurul joc imaginabil, când nimeni nu-şi mai poate închipui o acţiune în afara instituţiilor democratice, când tot ceea ce doresc cei care pierd este să încerce din noi în cadrul aceloraşi instituţii, unde tocmai au pierdut.

  • Din punct de vedere static, instituţiile democratice trebuie să fie corecte, să dea tuturor forţelor politice relevante o şansă de a câştiga din când în când competiţia de interese şi valori.
  • Din punct de vedere dinamic, instituţiile democratice trebuie să fie eficiente; ele trebuie să facă chiar faptul de a pierde în democraţie, mult mai atrăgător decât un viitor în alternative nedemocratice.

Pe de altă parte, pentru a putea funcţiona într-o manieră eficientă, un sistem politic implică amestecul contradicţiilor aparente = „disparităţi echilibrate”. Trebuie să existe un guvern democratic, care să aibă autoritate, să ia decizii şi să fie responsabil în faţa cetăţenilor.

Democraţia implică faptul ca elitele guvernante să răspundă dorinţelor si revendicărilor electorilor; de aici, permanentul dualism, care trebuie să fie tot timpul echilibrat:

  • putere guvernamentală/responsabilitatea guvernamentală
  • consens/clivaj
  • emoţii/neutralitate afectivă

Cultura civică  - cultura politică a democraţiei consolidate – are un caracter mixt, în care tradiţia şi modernitate se amestecă. În modelul tradiţionalist, individul în sine nu există; fiecare are o poziţie fixă, bine determinată în corpul social („modelul de gheaţă” - o structură geometrică bine determinată, principii de ordonare stricte, foarte clare – societate a ordinelor sau a castelor). În paradigma modernă, elementul esenţial este individul, care inventează în permanenţă posibilităţi de a se manifesta, atât în raport cu ceilalţi, cât şi cu politica; constrângerile, tabuurile sunt din ce în ce mai difuze.

AUTORITARISM, DICTATURĂ, TOTALITARISM – TRANZIŢIE – DEMOCRATIZARE – CONSOLIDARE - DEMOCRAŢIE

TRANZIŢIE – termen care desemnează două procese radicale şi interdependente:

  1. politic: de la un sistem autoritar, dictatorial, totalitar / democraţie
  2. A) O democraţie este durabilă atunci când se realizează o conformare spontană, în interes propriu, din partea tuturor forţelor politice importante. Pentru aceasta, democraţia trebuie să ofere, în mod simultan, tuturor acestor forţe, o şansă egală de a se întrece într-un cadru instituţional şi de a genera efecte reale. Democraţia trebuie să fie corectă şi eficientă.
  3. B) Alegerea instituţiilor în timpul tranziţiei spre democraţie rezulta întotdeauna în urma unor negocieri. Ceea ce face ca anumite tranziţii să difere între ele, în măsura în care aceste negocieri antrenează forţele care sunt asociate regimurilor autoritare anterioare sau numai pe aliaţii în lupta împotriva autoritarismului.
  4. economic: de la un sistem economic centralizat, administrat de către stat şi monopolist / economie de piaţă.

Sistemul economic cel mai raţional şi echitabil este cel bazat pe pieţe reglate pentru a distribui resursele şi pe un stat care să asigure un minimum de bunăstare pentru toţi.

Efectele tranzitorii ale reformelor vor include foarte probabil şomaj, inflaţie, ineficienţe în alocarea fondurilor şi schimbări inconstante ale veniturilor relative. Strategia reformei care este cel mai probabil să ajungă cel mai departe şi care va fi preferată de politicieni nu este una care reduce la minimum costurile sociale. Chiar dacă iniţial se bucură de un larg sprijin popular, reacţiile politice adverse vor apărea îndată ce costurile sunt simţite. Drept răspuns, guvernele oscilează între un stil tehnocrat, inerent unor programe orientate spre cerinţele pieţei, şi stilul participativ, necesar pentru a menţine un regim politic. Aceste oscilări erodează încrederea în reforme şi pot ameninţa stabilitatea democratică.

            Procese de tranziţie:

  1. în Europa: Grecia (1974), Cipru (1975), Portugalia (1976), Spania (1978), Turcia (1983)
  2. America Centrală şi zona Caraibelor: Salvador (1983), Grenada (1983), Guatemala (1985), Honduras (1985), Nicaragua (1987)
  3. America de Sud: Guyana (1966), Columbia (1978), Ecuador (1978), Peru (1980), Argentina (1983), Bolivia (1982), Brazilia (1985), Uruguay (1985), Surinam (1987)
  4. Orientul Mijlociu şi Africa de Nord: Tunisia (1967) Egipt (1970), Maroc (1972), Liban (1980)
  5. Asia: Bangladesh (1986), Pakistan (1986), Thailanda (1983), Coreea de Sud (1987)
  6. Oceania: Fiji (1987), Filipine (1987)
  7. Europa Centrală şi de Sud Est: Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia, Bulgaria, România, R.S.F. Iugoslavă, Albania

Toate tranziţiile au o destinaţie comună: democraţie politică şi prosperitate materială. Dar aceste tranziţii pornesc la drum din puncte diferite; la rândul lor, efectele vor fi variate, deoarece depind de condiţii istorice moştenite, de bunăvoinţă, de inteligenţă şi, nu în ultimul rând, de noroc.

Viaţa cotidiană a politicii democratice nu este un spectacol care inspiră veneraţie: o ceartă permanentă între ambiţii mărunte, retorică destinată disimulării legăturilor între putere şi bani, strategii care întăresc privilegii. Experienţa este în mod special dureroasă pentru oamenii care au idealizat democraţia în lupta împotriva totalitarismului, pentru cei care vedeau democraţia ca un paradis interzis. Când paradisul se transformă în viaţa de zi cu zi, se instaurează decepţia. De aici rezultă tentaţia de a face ceea ce este raţional, tentaţia autoritarismului. Astfel, supravieţuirea noilor democraţii depinde în mare măsură de performanţele lor economice.

            Scopul reformelor: organizarea unei economii care să aloce în mod raţiona resursele şi în care statul să aibă credibilitate pe plan financiar; ori, aceste reforme sunt costisitoare din punct de vedere social şi riscante, din punct de vedere politic. Chiar dacă la finalul procesului de tranziţie, noul sistem rezultat ar fi Pareto-superior status-quo-ului (nimeni nu o va duce mai rău şi unii o vor duce chiar mai bine), o deteriorare tranzitorie a condiţiilor materiale ar putea fi suficientă pentru compromiterea democraţiei sau a procesului de reformă.

            Reformele orientate către piaţă echivalează cu o scufundare în necunoscut, cu un experiment născut din disperare şi impulsionat de speranţă, nu de beneficii justificabile.

            Termenii tradiţionali ai instituţiilor financiare internaţionale:

  • Stabilizare = măsuri pe termen scurt destinate scăderii inflaţiei, reducerea deficitului din balanţa de plăţi şi scăderea deficitului bugetar.
  • Ajustări structurale = modificări având drept scop competitivizarea economică; acţiuni eterogene, cuprinzând totul, de la liberalizarea comerţului, a preţurilor etc, până la reforma taxelor şi impozitelor.
  • Privatizare

Drumul reformei nu este neted. Cea mai probabilă cale este cea a programului radical, care, eventual, îşi reduce ritmul / parţial dă înapoi / se declanşează din nou într-o formă graduală, cu mai puţin încredere din partea populaţiei / reduce din nou ritmul sau dă înapoi / până când se instaurează un nou guvern şi se reînnoiesc promisiunile făcute populaţiei / ciclul reporneşte.

Reformele reprezintă un model economic eficient, cu un grad ridicat de tehnicitate, dificil de explicat marelui public, care este afectat de costurile sociale. De aceea, unele măsuri au şanse mult mai mari de reuşită, dacă sunt aplicate brusc, prin surprindere.

Din punct de vedere politic, reformele sunt strategii de control operate de sus; altfel spus, ele sunt introduse prin intermediul aparatului legislativ. Totodată, reformele necesită sprijinul politic al populaţiei, în faţa urnelor. Nu de puţine ori, candidaţii îşi „cenzurează” programele economice în timpul campaniei electorale, ori guvernele adoptă politici diametral opuse faţă de promisiunile electorale. Ori, procedând astfel, ei transmit populaţiei mesajul că alegerile nu au un rol real în formarea politicilor. Atunci când executivele anunţă politici vitale prin decrete sau le trec prin aparatul legislativ fără dezbateri, ele învaţă partidele, sindicatele şi ale organizaţii reprezentative că nu au nici un rol de jucat în politică; de aici rezultă compromiterea instituţiilor reprezentative. Iar atunci când guvernele se reîntorc către negocieri, numai pentru a orchestra susţinerea pentru politicile deja alese, ele seamănă în rândul cetăţenilor neîncrederea şi amărăciunea. Executivele apar lipsite de o concepţie clară asupra reformelor şi de hotărârea fermă de a le îndeplini; statul începe să fie perceput ca principala sursă de instabilitate economică.

Ca o consecinţă, democraţia este slăbită. Procesul politic este redus la alegeri, decretele executivului şi izbucniri sporadice de protest. Toată puterea este concentrată în mâinile executivului, dar, totuşi, el nu reuşeşte să conducă economia. Oamenii constată că au obţinut şansa de a vota, dar nu şi de a alege. Drept urmare, participarea la vot scade; partidele, sindicatele şi alte organizaţii reprezentative sunt puse să aleagă între un consens pozitiv şi izbucniri extraparlamentare.

Motivul pentru care se instaurează acest gen de reforme cu porniri – opriri este în primul rând acela că democraţia este neconsolidată. Într-o ţară cu prevederi constituţionale care forţează executivul să caute aprobări formale ale politicilor înainte de a le lansa, cu instituţii reprezentative efective şi cu participare politică largă, guvernele nu se pot angaja pe drumul reformei independent de suportul pe care îl pot abţine. Reformele ar trebui să rezulte dintr-o consultaţie lărgită, canalizată prin instituţii reprezentative şi ratificată apoi de electorat. În faţa reacţiilor populaţiei, guvernele vor oscila între adoptarea stilului tehnocrat / cooperant, necesar pentru menţinerea consensului. Ele abandonează sau amână unele reforme, numai pentru a le relua mai târziu; şi, de fiecare dată, o rezervă mai mică de încredere îi va întâmpina.

Deprecierea materială continuă, stilul tehnocrat în politică şi insuficienţa instituţiilor reprezentative compromit susţinerea populaţiei pentru democraţie; în aceste condiţii, tentaţia de a înlocui politicianismul cu administraţia, respectiv „anarhia” cu „disciplina”, altfel spus tentaţia autoritarismului est inevitabilă.

   

 

* Ca o situaţie particulară, sistemul prezidenţial admite revocarea şefului Executivului de către Parlament, numai în situaţia în care şi Parlamentul poate fi dizolvat de preşedinte, iar noile alegeri parlamentare şi prezidenţiale sun convocate simultan.