Acordul de voinţă al statelor, convergenţa voinţelor exprimate de două sau mai multe state, care este fundamental în procesul de consacrare, într-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile relaţiilor dintre ele, devine relevant prin mijloacele juridice în care norma se concretizează: izvoarele de drept internaţional.

Teoria generală a dreptului face distincţie între izvorul material și cel formal:

  • izvoarele materiale (reale) sunt, de fapt, izvoare extrajuridice, factorii de configurare ai dreptului internaţional, determinantele acordului de voinţă;
  • izvoarele formale sunt mijlocul juridic în care sunt ,,îmbrăcate” normele de drept internaţional.

Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de voinţă între doi sau mai mulți subiecți de drept internaţional şi consacră, tacit sau expres, o regulă de conduită, indiferent de caracterul său general sau particular, constituie izvoare ale dreptului internaţional.

Majoritatea autorilor arată că tratatul şi cutuma sunt izvoarele principale tradiţionale, celelalte - izvoare secundare, derivate sau mijloace auxiliare.

Se afirmă, de regulă, că nu există o ierarhizare a normelor. Dar, odată cu apariţia normelor imperative (jus cogens) ar apărea o astfel de ierarhizare. Din practica Curţii Internaţionale de Justiţie rezultă că instanţa aplica mai întâi tratatul, iar în lipsa lui, o regulă cutumiară. Se acordă preferinţă cutumei faţă de principii. Este o consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor.