Definiţie: modalitate procedurală care permite aplicarea unui ansamblu de principii şi idei cu ajutorul cărora să se poată face distincţie între just şi injust în ordinea juridică internaţională.

Se pretinde că ar fi un izvor subsidiar cu rolul de adaptare a normei la situaţii individuale, de completare a lacunelor sau de înlocuire a aplicării dreptului.

Echitatea exercită câteva funcții:

- funcţia moderatoare: adaptarea normei la particularităţile unei speţe date;

- funcţia supletivă - completarea unor lacune ale dreptului;

- funcţia politică - refuzul de aplicare a legii considerate nedrepte.

Aplicarea echității comportă mai multe riscuri:

- stabileşte excepţii de la normele de drept internaţional: statele sunt tentate să invoce echitatea pentru a da o aură de respectabilitate excepţiilor pe care le folosesc în beneficiul interesului lor naţional;

- este subiectivă: deseori echitatea poate fi definită prin raportare la un anumit sistem moral, deseori sistemul de drept naţional căruia îi aparţine judecătorul care soluţionează după echitate poate juca un rol foarte important; or, societatea internaţională este un teren unde se confruntă multe ideologii şi interese antagoniste; în consecinţă: disputele devin mai greu de soluţionat pe o bază obiectivă.

- ca urmare a diminuării încrederii în sistemul jurisdicţional internaţional, poate duce, la scăderea numărului de cazuri deduse în faţa instanţelor internaţionale.