Diplomaţia ad-hoc este realizată de agenţi diplomatici şi de organe interne ale statului, care îndeplinesc o misiune limitată în timp şi reprezintă statul în rapor­turile internaţionale.

Misiunile diplomatice ad-hoc se concretizează în două categorii:

- organele interne ale statului cu atribuţii în realizarea politicii externe, precum şefii de stat, şefii guvernelor, ministrul afacerilor externe, alţi demnitari;

- misiunile speciale temporare ca organe externe ale statului.

Misiunea specială este o misiune temporară, având un caracter de reprezentare a statului ei, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestuia din urmă, pentru a îndeplini pe lângă el o misiune determinată.

Statutul său este reglementat prin Convenţia cu privire la misiunile speciale, adoptată la Viena, în 1969.

Misiunea specială este un organ oficial care reprezintă statul în relaţiile internaţionale, ceea ce-i conferă caracterul de organ de relaţii externe, dar cu caracter temporar şi cu competenţă de reprezentare specifică, nu generală ca în cazul misiunilor permanente.

Misiunea specială presupune acordul statului primitor, chiar dacă formele de acceptare sunt mult mai lejere decât în cazul misiunilor permanente, chiar o acceptare tacită, dar nu este necesară condiţia recunoaşterii reciproce, a existenţei relaţiilor diplomatice şi nici nu presupune reciprocitatea.

Membrii misiunilor speciale sunt numiţi de statul trimiţător, cu obligaţia acestuia de a comunica statului primitor informaţiile necesare pentru identificarea acestora. Statul primitor poate refuza, chiar nemotivat, componenţa sau efectivul misiunii.

Imunităţile, privilegiile şi facilităţile misiunilor speciale şi ale membrilor aces­tora sunt aproape identice cu cele stabilite pentru misiunile permanente.