In perioada obstei arhaice, intre retragerea aureliana si sec.8, in cadrul obstilor si al uniunilor de obsti, a existat un sistem de reguli de conduita prin care erau reglementate relatiile sociale la nivelul obstilor si uniunilor de obsti, iar aceste norme de conduita erau norme nejuridice, aplicate si respectate de bunavoie de membrii obstilor. Ele erau dotate cu o sanctiune, ca orice norma de conduita, insa aceasta sanctiune nu era una statala, ci una obsteasca, aplicata prin intermediul organelor de conducere ale obstii. Transformarea acestor norme de conduita nejuridice in norme de drept a insemnat intrunirea cumulativa a 2 trasaturi caracteristice, anume :

  • Normele dobandesc un continut de clasa, in sensul ca ele devin expresia intereselor clasei dominante aflate in plin proces de formare
  • Normele respective sunt inzestrate cu o sanctiune satatala, odata cu aparitia formatiunilor statale

 

Cunoasterea acestor norme devenite juridice, dar care sub aspectul juridic au pastrat caracterul de cutuma / drept nescris, este posibila pe baza dovezilor scrise, interne si externe, din epoca in care acest sistem cutumiar a fost in vigoare. In ceea ce priveste documentele interne ele sunt emise de Cancelaria domneasca, si care de cele mai multe orice reprezinta acte individuale de aplicare a dispozitiilor legii tarii.  Documentele externe sunt acte emise de cancelariile straine, care folosesc dievrse sintagme pentru a desemna dreptul nostru feudal nescris (volos qui zacum (polonezii), zacon vlaschi (sarbii), ius valahicum, lex olahorum (doc cancelariei maghiare redactate in lb latina). Acestea arata ca strainii priveau sistemul nostru de drept cutumiar ca pe un drept personal. Romanii insa au desemnat acest sistem prin sintagma Legea Tarii, sau prin sintagma Dreptul obisnuielii, Obiceiul Pamantului (termenul de pamant e sinonim cu termenul de tara intrucat in constiinta poporului roman, Legea Tarii este un drept vechi din batrani de la intemeierea tarilor si chiar anterior acestui moment). Sub aspectul continutului, Legea Tarii reglementeaza relatiile sociale de tip feudal, relatii care s-au constituit in epoca feudalismului timpuriu si s-au amplificat ajungand la deplina lor maturitate in epoca feudalismului dezvoltat. In aceasta categorie intra:

  • normele care reglementau privilegiile nobililor feudali
  • Normele care reglementau obligatiile taranilor dependenti fata de nobilii feudali exprimate sub forma rentei feudale
  • Normele care reglementau relatiile de vasalitate dintre nobilii feudali
  • Normele care reglementau noua organizare de tip politic a societatii, anume caracter erditar al institutiei cnezatului si caracterul electivo-ereditar al institutiei voievodatului

 

    In procesul de formare a Legii Tarii distingem 3 etape:

  1. Sec IV- IX – Legea Tarii cuprindea normele de conduita fara caracter juridic ale obstilor si uniunilor de obsti.
  2. Sec IX- XIV – etapa de juridicizare formarea normelor juridice care reglementeaza noile relatii de productie specifice feudalismului timpuriu, precum si organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal.
  3. Dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare (din sec.14 pana la sf feudalismului) – legea tarii devine un sistem de drept complet si atotcuprinzator, reglementand toate relatiile sociale ale feudalismului, ingloband intreaga materie a dreptului public si privat.

 

TRASATURILE LEGII TARII

 

  1. Legea tarii are un caracter unitar

 

- decurge in mod firesc din unitatea etnica a romanilor si se releva pe plan terminologic prin utilizarea termenului generic de tara, insotit de sintagma lege care desemneaza sistemul de norme juridice (dreptul obsinuielnic)ce reglementeaza relatiile sociale in cadrul formelor politice respective, desi tarile aveau diverse  denumiri pt a putea fi individualizate. El s-a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare asa cum s-a pastrat si denumirea utilizata pt desemnarea dreptului nostru obisnuielnic.

 

  1. Legea tarii are un caracter teritorial-imobiliar

 

- Legea tarii e dreptul unei societati organizate politic in tari, adica legea unui teritoriu organizat din punct de vedere statal. Astfel, ea se deosebeste de dreptul popoarelor migratoare care nu e un drept teritorial, ci unul personal.

 

-  aceasta caracteristica a Legii tarii de a fi un drept imobiliar este intarita si de faptul ca institutia fundamentala a dreptului obisnuielnic este institutia proprietatii, si in cadrul acestei materii, proprietatea asupra pamantului este cel mai aplu si riguros reglementat;

 

  1. Legea tarii e o creatie originala a poporului roman (caracterul original)

 

- Legea Tarii este o creatie a poporului roman, influentele straine limitandu-se la aspectul formal-terminologic, fara a afecta in vreun fel continutul institutional al dreptului nostru feudal nescris.

 

TEORIILE FORMULATE IN LITERATURA DE SPECIALITATE PRIVIND ORIGINEA SI CONTINUTUL LEGII TARII

 

 

      Intr-o prima opinie s-a sustinut originea romana a dreptului romanesc nescris, opinie impartasita de adeptii Scolii latiniste, B P Hasdeu, Gr Tocilescu si V Parvan, si juristi ca St Longinescu, I Peretz si Andrei Radulescu. Altii au apreciat ca Legea Tarii este de origine pur traca (N Densusianu in Dacia Preistorica, Ioan Nadejde si G Cotino). O a 3-a opinie a sustinut originea daco-romana a Legii Tarii. In sfarsit, un alt autor a considerat ca Legea Tarii a fost influentata masiv de dreptul ungaro-german.

                Toate aceste teorii formuleaza concluzii pe care le apreciem a fi eronate, iar explicatia acestui fapt rezida in metoda de cerectare folosita, anume metoda metafizica care reduce dreptul la un continut ideatic si cauta sa stabilesc filiatia ideilor si primordialitatea unei in raport cu alta. Autorii respectivi au considerat ca ori de cate ori avem o asemanare intre Legea Tarii si dreptul si dreptul popoarelor vecine, suntem in prezenta unui imprumute. Spre exemplu , George Fotino preciza ca dreptul romanesc e original original numai unde nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie juridica straina, caci in caz contrar e vorba de un imprumut.

                Mergandu-se pe aceasta linie de gandire, in preajma celui de-al RM2, in literatura noastra de specialitate, se admitea ca institutiile juridice din vechiul drept romanesc se clasifica in 3 categorii:

  • institutii mostenite
  • institutii imprumutate
  • instutii originale (aici fiind incluse doar acelea care nu puteau fi introduse in celelalte 2 categorii)

 

Mergand insa pe metoda dialectica de cercetare a fenomenului juridic si istoric, consideram ca existenta acestor asemanari nu este neaparat rezultatul unui imprumut din dreptul strain si este rezultatul unor conditii materiale de existenta asemanatoare care geenreaza pe plan determinismului de tip dialectic reglementari asemanatoare, numai asa putem explica, spre pilda, asemanarile existente intre Legea Tarii si dreptul unor popoare cu care romanii nu au fost niciodata in contact de-a lungul istoriei; dupa cum, nu vedem de ce nu s-ar putea admite in cazul existentei unor asemanari ideea unui imprumut invers, adica din dreptul romanesc in dreptul strain. De altfel, analizand Legea Tarii sub aspectul continutului legilor sale, vom constata ca ea este expresia conditiilor materiale de existenta in care s-a format si a evoluat poporul roman, precum si expresia structurii psihologice a acestui popor, care este un popor de obste, fiind, deci, o creatie originala a poporului roman.

Au fost formulate in literatura juridica o serie de teorii privind continutul normativ al Legii Tarii. Unii au considerat ca Legea Tarii este un sistem de norme care reglementeaza in exclusivitate dreptul de proprietate. Altii au considerat ca Legea Tarii este aceea care reglementeaza organizarea cneziala si voievodala cu care poporul roman a aparut in istorie. Altii au afirmat ca Legea Tarii este un drept al agricultorilor si pastorilor. Cercetarile sociologice efectuate in perioada interbelica, in cadrul obstilor satesti sau teritoriale din zonele de munte care au supravietuit feudalismului, cercetari efectuate de profesorul Henri Sthal au confirmat justetea tezei istoricului N Balcescu, singurul care a sesizat corect sfera de reglementare a Legii Tarii. Acestea sustinea ca, multa vreme, Legea Tarii a tinut loc si de Constitutie, de condica ţivila si de condica criminala. Altfel spus, Legea Tarii este un sistem de drept atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

 

 

 

CONTINUTUL LEGII TARII

 

Drept public

Organizarea de stat a Moldovei si Tarii Romanesti

 

                Organele de conducere centrale ale statului feudal:

  • Domnul
  • Sfatul domnesc
  • Dregatorii

 

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei este o institutie romaneasca originala care a aparut odata cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare ca o treapa superioara a evolutiei istorice a formatiunilor prestatale de tip feudal. De aceea, asa cum putem observa institutia Domniei nu are un corespondent in tarile vecine, iar termenul folosit pentru a desemna aceasta institutie, termenul de domn, este de sorginte latina, vine de la dominus care inseamna stapan. Aceasta inseamna ca potrivit conceptiei feudale, domnul este conducatorul unui stat care nu recunoaste o autoritate superioara. Institutia domniei s-a format prin preluarea unor traditii cristalizate la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premizele necesare pentru centralizarea puterii de stat si apararea independentei statale. In afara calitatii de domn, seful statului feudal poarta in continuare si titulatura de mare voievod subliniindu-se latura traditionala a institutiei, iar in calitate de mare voievod, este conducatorul suprem al armatei si judecator suprem.

Domnul are o serie de atributiuni de ordin politico-administrativ, militar, judiciar si legislativ. Pe plan politico-administrativ, domnul stabileste impartirea teritorial-administrativa a statului, stabileste modul de incasare al darilor si de efectuare a celorlalte prestatii catre domnie, ii numeste si ii revoca pe dregatori, este initiatorul emisiunilor monetare, exercita tutela asupra Bisericii Ortodoxe avand dreptul de a-i confirma, in functii, pe mitropolit, episcopi si ecumeni, incheie tratatele de alianta, precum si tratatele comerciale cu celelalte state, declara starea de razboi si de pace.

Pe plan militar, domnul conducea armata, in virtutea calitatii sale de mare voievod, la inceput rolul sau fiind limitat la coordonarea in lupta a steagurilor marilor boieri.

Pe plan judiciar, domnul este judecatorul suprem al tuturor supusilor, putand pronunta inclusiv pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Domnul avea dreptul de a delega atributiunile sale de judecata dregatorilor sau putea sa-l confere boierilor si manastirilor cu privire la populatia de pe domeniile feudale ale acestora in cadrul sistemului imunitatilor feudale.

Domnul judeca de regula procesele impreuna cu Sfatul Domnesc, insa hotararile sale se bucurau de forta juridica (autoritate de lucru loiala) numai pe timpul vietii sale. Domnii urmatori puteau rejudeca procesele si modifica in tot sau in parte hotararile pronuntate de domnii anteriori.

Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata lege, iar activitatea sa de legiferare imbraca forma hrisoavelor legislative care contineau norme cu caracter general si care incep sa apara relativ tarziu la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Constatam din examinarea atributiilor domnului, ca aceasta institutie se caracterizeaza printr-o confuziune de atributii pe care domnul le detine in cele mai variate domenii si care, momentan, este o caracteristica a institutiilor de stat feudale.

In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, pentru o institiutie originala cum este institutia domniei, Legea Tarii nu putea sa consacre decat tot un sistem original, si anume un sistem mixt denumit sistemul electivo-ereditar.

Acest sistem mixt este de straveche traditie pentru ca el s-a manifestat inca de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, in sensul ca, persoanele cu functii de conducere din cadrul obstilor satesti sau teritoriale erau alese de catre Adunarea Generala a Obstilor. Acest principiu al alegerii s-a mentinut si la nivelul uniunilor de obsti sau confederatiilor de obsti, iar mai apoi, la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal in cadrul carora voievodul era ales de Adunarea Cnejilor.

Principiul ereditatii are si el o straveche traditie intrucat a existat dintotdeauna tendinta Alesilor Obstii de a-si transmite functiile cu titlu ereditar, tendinta care s-a institutionalizat in feudalismul timpuriu prin afirmarea caracterului ereditar al cnezatului.

Potrivit acestui sistem mixt electivo-ereditar, putea fi ales domn cel care indeplinea cumulativ 3 conditii:

  1. Sa fie din os domnesc (Grigore Ureche), adica sa fie ruda legitima sau nelegitima pe linie directa sau colaterala pana la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.
  2. Sa fie român crestin-ortodox
  3. Sa nu fie mutilat, adica insemnat fiziceste.

Prin alegere se hotara care din persoanele care avea vocatie la tron devenea efectiv domn.

Dreptul nostru obisnuielnic spune ca alegerea era facuta de ţara, dar prin ţara intelegem boierii, Inaltul Cler si conducatorii militari. Poporul nu avea niciun rol in alegerea domnului, ci doar se marginea sa constate alegerea facuta prin aclamatii, sistem preluat din principatul roman.

Sistemul electivo-ereditar era un sistem legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii astfel incat persoanele care ajungeau domni potrivit acestui sistem erau considerate domni legiuti sau domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, persoanele care accedeau la domnie cu incalcarea sistemului electivo-ereditar erau considerate uzurpatori si desemnate prin apelativul cu tenta peiorativa de “domnisori”.

In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar, Legea Tarii a consacrat anumite mijloace legate de influentare, fie a laturii ereditare (asocierea la tron), fie a laturii elective (recomandarea pe care domnul aflat spre sfarsitul vietii o facea starilor feudale cu privire la persoana care ar urma sa fie aleasa ca domn dupa moartea sa).

Legea Tarii cunoaste, totodata, si institutia regenţei care era exercitata pe timpul minoratului domnului de catre mama sa si unul dintre marii boieri.

De-a lungul existentei sale, acest sistem electivo-ereditar s-a dovedit a prezenta atat avantaje, cat si dezavantaje. Prezenta avantajul posibilitatii accesului la tron a unor rude mai indepartate, dar care aveau reale calitati de conducator in dauna unor rude mai apropiate, dar care erau fie nevarstnice, fie incapabile de a guverna, dar sistemul electivo-ereditar prezinta si dezavantajele concurentei intre cei care vor sa aspire la tron, fiecare fiind sprijinit de o fractiune boiereasca, unii dintre ei cerand si ajutorul unor puteri straine. Aceste lupte interne pentru tron pe care sistemul electivo-ereditar le-a generat au permis instaurarea dominatiei otomane.

In acest context, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, boierii au instaurat un regim nobiliar conditionand alegerea domnului de acceptarea de catre pretendentul la tron a unui angajament scris privind respectarea privilegiilor boieresti, ceea ce Miron Costin numea “tocmeala” sau “legatura”.

Dupa instaurarea dominatiei otomane, alegerea domnului potrivit sistemului electivo-ereditar a devenit o conditie doar necesara, dar nu si suficienta, in sensul ca, ea trebuia insotita de confirmarea sultanului. Treptat, alegerea a devenit formala, de multe ori investitura data de sultan precedand alegerea facuta de ţara, desi potrivit capitulatiilor incheiate de ţarile române cu Inalta Poarta, domnul urma sa fie ales potrivit randuielilor consacrate de Obiceiul Tarii si doar confirmat de sultan. Mai mult, s-a ajuns incat confirmarea sultanului sa poata acoperi viciul juridic al alegerii unei persoane care nu indeplinea cele trei conditii cumulative pentru a accede la tron. Toate aceste precedente nefericite au deschis calea numirii directe a domnilor de catre sultan odata cu instaurarea regimului turco-fanariot.

Sfatul Domnesc - organ de stat la nivel central

El reprezinta expresia pe planul institutiilor politice feudale a obligatiei de concilium (sfat) care intra in continutul juridic de vasalitate. Sfatul Domnesc este un organ central care functioneaza pe langa domn si prin intermediul caruia se realizeaza participarea boierilor la conducerea statului. Era alcatuit din 12 pana la 25 demembrii recrutati dintre marii boieri si Inaltul cler si era convocat de catre domn la datele si in locurile fixate de acesta fiind, totodata, prezidat de catre domn.

Principalele sale atributiuni erau:

  • intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer al proprietatii feudale dând garantia respectarii tuturor drepturilor si obligatiilor izvorâte din acel act.
  • Sfatul Domnesc il asista pe domn la judecarea pricinilor civile si penale dându-si parerea asupra fondului pricinii si acordul cu solutia pronuntata de domn.
  • Sfatul domnesc garanta impreuna cu domnul, respectarea tuturor obligatiilor asumate prin actele externe si cu precadere prin tratatele de vasalitate
  • Sfatul domnesc il sfatuia pe domn in orice alta problema a vietii de stat cu privire la care era consultat.

Rezulta ca de iure (de drept), Sfatul Domnesc este un organ de stat cu caracter consultativ, insa component a sfatului ca si rolul pe care l-a jucat de facto in statul feudal a cunoscut o anumita evolutie. Astfel, pana la jum sec. al XV-lea, Sfatul Domnesc era alcatuit numai din boierii de ţara, adica din marii stapani de domenii feudale investite cu imunitati dispunand de slujitori si armate proprii si pe care hrisoavele vremii ii desemnau cu termenul de “jupâni” in Ţara Româneasca si cu termenul de “pani” in Moldova.

La epoca respectiva, puterea Sfatului Domnesc era atat de mare, incat el, practic, cenzura activitatea domnului, acesta luand  hotararile impreuna cu Sfatul Domnesc, care actiona. de facto. ca un organ decizional. Numele marilor boieri din Sfat apareau alaturi de numele domnului in formula introductiva a hrisoavelor domnesti. Mai mult, Sfatul Domnesc din epoca respectiva s-a erijat intr-un garant al indeplinirii de catre domn a obligatiilor asumate. Garantia boierilor era atestata si de prezenta in partea finala a hrisovului a peceţiilor lor personale alaturi de pecetea domneasca. Acest fenomen este firesc intrucat in primele timpuri de dupa intemeiere, in memoria boierilor era inca vie amintirea faptului ca statul feudal se formase prin unirea feudelor lor astfel incat prin prezenţa lor in sfat, boierii incercau sa-si apere vechile pozitii economice si politice consacrate, de altfe,l prin sistemul imunitatilor feudale.

Din a doua jumatate a sec. al XV-lea, in Sfatul Domnesc incep sa patrunda dregatorii, adica boierii de slujbe, aceasta in contextul centralizarii statului feudal, intaririi puterii domnesti si reducerii sistemului imunitatilor feudale. Dregatorii erau sub controlul direct al domnului, astfel incat, prin intermediul lor, domnul controla si Sfatul Domnesc. La sfarsitul sec al XV-lea, Sfatul Domnesc era alcatuit numai din dregatori, ca atare, el devine un simplu organ de stat cu caracter consultativ, boierii din stat transformandu-se in simplii martori chemati sa ia act de vointa domnului. Dupa instaurearea domnitatiei otomane, asistam la un reviriment al puterii boierilor care, profitand de slabirea autoritaii domnesti, au acreditat ideea ca domnul trebuie sa asculte de Sfatul Domnesc, conditionand alegerea domnului de asumarea de catre acesta a unui angajament privind respectarea privilegiilor boieresti.

Dregatorii - cel de-al treilea element al conducerii la nivel central al statului.

Ei sunt inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn, si care exercitau atributiuni administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat.

La origine, dregatorii, asa cum o arata si denumirile lor, erau slujitori din cadrul curtii domnesti, care indeplineau anumite atributiuni legate de persoane domnului. Treptat, pe masura restrangerii imunitatilor feudale si centralizarii puterii domnesti, dregatorii patrund in Sfat si preiau in numele domnului conducerea intregii vieti de stat. Sistemul dregatoriilor s-a cristalizat in Ţara Româneasca in timpul lui Mircea cel Batran, iar in Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun. Acest sistem este asemanator in cele doua ţari române datorita unitatii poporului român, dar si modelului comun avut in vedere si anume Imperiul Bizantin. La investirea in functie, dregatorii depuneau un juramânt de credinţa faţă de domn, ei nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau, dar beneficiau de danii domenesti pentru dreapta si credincioasa slujba, li se concedau venituri unor tinuturi si de asemenea puteau primi daruri de la subaltern.

Dregatorii erau, pe de o parte, Marii dregatori, care faceau parte din Sfatul Domnesc, iar pe de alta parte, existau si Micii dregatori care nu faceau parte din Sfat.

Marii dregatori

In Tara Romaneasca, in ierarhia dregatoriilor, pe primul loc se afla Banul Craiovei, la origine Ban de Severin. El avea in competenta sa administratia, armata si jurisdictia zonei din dreapta Oltului, Oltenia. Ca si domnul putea sa pronunte pedeapsa cu moartea si avea subalterni denumiti banisori.

Un alt mare dregator, membru al Sfatului Domnesc, era in ambele ţari române, logofatul, seful cancelariei domnesti si purtatorul marelui sigiliu cu care erau intarite actele domnesti.

Un alt dregator este vornicul. Era conducatorul slujbasilor curtii domnesti, iar in Tara Romanesca, competent sa era restransa la zona din stanga Oltului pentru ca in dreapta Oltului, atributiile sale erau exercitate de ban.

O particularitate avem in Moldova unde existau 2 vornici, vornicul Ţarii de Sus si Marele vornic al Ţarii de Jos, acesta din urma fiind primul dregator in ierarhia dregatoriilor Moldovei. In Moldova, vornicii erau si conducatorii armatelor din zonele respective.

Un alt mare dregator este postelnicul, sfetnicul de taina al domnui si traductorul acestuia, cel care se ingrijea de relatiile externe ale ţarii.

Un alt mare dregator era spatarul, purtatorul spadei domnesti, comandantul cavaleriei, iar uneori, in timp de razboi, comandantul intregii armate.

In Moldova, domnul Ieremia Movila a creat dupa modelul polonez o noua dregatorie, hatmanul, care a preluat atributiunile militare ale vornicilor.

Un alt mare dregator, membru al Sfatului Domnesc, era vistiernicul, cel care se ocupa cu strangerea veniturilor ţarii si asigurarea mijloacelor financiare necesare pentru intretinerea curtii domnesti, pentru intretinerea armatei, iar dupa instaurarea dominatiei otomane, pentru plata tributului si a celorlalte prestatii datorate Portii Otomane.

Din sec al XVIII-lea, asistam la o separare a veniturilor tarii de veniturile domnului, context in care apare un nou dregator insarcinat cu administrarea veniturilor personale ale domnului, adica cu administrarea camarii domnesti, dregator care se numeste cămăraş.

Alti mari dregatori erau paharnicul, cel care se ingrijea de pivnitele domnesti, stolnicul, cel care administra gradinile, camarile si pescariile domnesti si comisul care se ingrijea de grajdurile domnesti.

Micii dregatori – nu faceau parte din Sfatul Domnesc

Mentionam astfel, armaşul, care era executorul sentintelor penale pronuntate de domn, pitarul, cel care aproviziona cu grane curtea domneasca si aga(origine turca), comandantul dorobantilor si al pedestrinilor, iar mai apoi comandantul garzii personale a domnului.

# Organizarea financiara, administrativ-teritoriala studiem in particular.

Dreptul Privat continut in Legea Tarii

Institutia proprietatii

Caracteristic Evului Mediu este faptul ca proprietatea in general si proprietatea asupra pamantului in special au o structura divizata, ierarhizata si complexa, caracterizata prin imbinarea formei de stapanire devalamasa cu forma de stapanire individuala ca si prin coexistenta mai multor forme de proprietate in functie de titularii dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme avand un regim juridic distinct in raport de pozitia sociala a titularului. Ca atare, proprietatea in feudalism nu este o proprietate absoluta ca in dreptul roman, ci este o proprietate divizata, Legea Tarii consacrand in acest sens 3 paliere ale proprietaii feudale: DOMINIUM EMINENS, care apartine domnului, DOMINIUM UTILE, care apartinea boierilor si celorlalti proprietari, adica dreptul de folosinta al taranilor aserviti.

DOMINIUM EMINENS este dreptul de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept, pe care domnul il exercita in calitatea sa de varf al ierarhiei feudale si de reprezentant al statului feudal. Prin urmare, DOMINIUM EMINENS este domeniul public al statului feudal si nu se confunda cu proprietatea domneasca care este domeniul privat al domnului, bunurile pe care domnul le stapaneste ca mare proprietar feudal alaturi de ceilalti boieri. In virtutea calitatii sale de titular al lui DOMINIUM EMINENS, domnul indeplineste o serie de prerogative:

  • un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii.
  • domnul culege mostenirile vacante astfel incat pamantul si robii ramasi fara stapan, ca urmare a decesului proprietarului fara a avea mostenitor se cuvin domnului.
  • totodata, domnul lua in stapanire RES NULlIUS, bunurile nimanui, care puteau fi de 2 categorii:
    • pustii, adica cele care nu au aparut vreodata unei persoane.
    • pustiite, adica cele care au apartinut la origine unui proprietar, dar au fost abandonate de catre acestia, adica asa numitele RES DERELICTE.
  • domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de teren din terenurile pustii si pustiite si trecerea lor in stapanire personala prin intemeierea unor noi asezari denumite slobozii ca urmare a scutirii de dari acordate cu aceasta ocazie de domnie.
  • domnul lua in stapanire terenurile confiscate de la boierii hicleni (hiclenie = tradarea domnului)
  • avem reversul medaliei, domnul acorda boierilor credinciosi danii si donatii pentru dreapta si credincioasa slujba si de asemenea acorda danii si donatii manastirilor in scopuri pioase.
  • domnul acorda boierilor si manastiri imunitati feudale asupra proprietatilor pe care acestia le stapaneau.
  • domnul incuviinta toate actele juridice de transfer a proprietatii feudale asupra pamantului si robilor, ocazie, cu care partile actelor respective faceau asa-numitele: “dare a calului” sau “dare a cupei”, adica dadeau domnului un cal bun sau o cupa din metal pretios.
  • domnul putea exercita dreptul de prădalică sau preadalică, adica dreptul de retract al donatiilor facute. Pentru a evita retractul, partile, benficiarii donatiilor domnesti faceau darea calului sau darea cupei, iar domnul introducea in hrisovul de acordare a daniei sintagma “prădalica sa nu fie”, adica fara drept de retractie.
  • in virtutea calitatii sale de titular al DOMINIUM EMINENS, domnul avea dreptul de a stabili si percepe dijme, bir si munci, in folosul domniei (cele trei forme ale rentei feudale: dijma, renta in produse, bir, renta in bani, munci, renta in munca)

DOMENIUM UTILE este dreptul de proprietate care apartinea boierilor si celorlati proprietari.

Prima forma de exprimare a DOMENIUM UTILE o reprezinta Marea proprietate feudala. Ea este o proprietate completa asupra pamantului si incompleta asupra ţaranilor aserviti si care s-a constituit inca inainte de intemeiere prin acapararea de catre unii dintre Alesii Obstei a terenurilor obstelor si exploatarea muncii taranilor aserviti. Marea proprietate feudala este continuatoarea, din pct de vedere istoric, a stapanairii exercitate de cnejii, voievozii din epoca feudalismului timpuriu asupra domeniilor lor, adica asupra formatiunilor prestatale de tip feudal. In sens juridic, marea proprietate feudala a fost dobandita printr-un mod originar, si anume, mostenirea, careia dupa intemeiere i s-au adaugat si modurile derivate si anume dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania particulara, vanzarea, schimbul si infratirea pe mosie, insa, in paralel, boierii si-au extins feudele si pe căi nejuridice, violente prin acapararea cu forţa a pamanturilor taranilor, adica prin ceea ce Legea Ţarii denumeste “cotropire” sau “sila”.

In functie de titularul său, marea proprietate feudala imbraca trei forme: proprietatea domneasca, proprietatea boiereasca si proprietatea manastireasca.

 

MAREA PROPRIETATE FEUDALA

Proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului, care ii apartineau ca oricarui alt membru al clasei feudalilor, inca inainte de a accede la tron. La acestea, se adaugau bunurile dobandite in timpul domniei pe diverse căi juridice, precum si cele rezultate din imbunatatiri realizate de domn din initiativa proprie si pe cheltuiala proprie.

Mai apartineau domnului si anumite venituri, care i se cuveneau pe timpul exercitarii domniei, venituri separate de cele care intrau in Vistieria Tarii si care purtau numele de Camara Domneasca.

Proprietatea boiereasca a aparut inca inainte de intemeiere, avandu-si temeiul juridic in mostenire si s-a dezvoltat dupa intemeiere pe diverse alte căi juridice: danie domneasca sau particulara, vanzare, schimb, infratirea de mosie. Mostenirile erau intarite de catre domn, ele se numeau ocini sau dedini si puteau fi instrainate numai cu respectarea dreptului de “protimisis” (de precumparare si rascumparare) al rudelor.

Dania domneasca sau miluirea domneasca se acorda pentru servicii miltare aduse domnului sau pentru indeplinirea unei dregatorii, adica a unei slujbe in aparatul de stat, altfel spus: dania domneasca se acorda pentru dreapta si credincioasa slujba in executarea obligatiei de miluire ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate dinte domn si boier.

Pana in prima jumatate din secolul XV, beneficiarul daniei domnesti avea asupra mosiei donate un drept temporar, limitat la durata vietii domnului si, uneor,i si a fiilor acestuia care i-ar fi urmat la tron.

Din a doua jumatate a secolul XV, beneficiul daniei domnesti devine ereditar, astfel incat dreptul de retract sau de revocare a donatiei (drept de prădalica) se exercita numai in cazurile de hiclenie, adica in cazurile de tradare.

Proprietatea bisericeasca, denumita si proprietate manastireasca, s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi, domni si persoane particulare pentru scopuri pioase si pentru a fi trecuti in pomelnicul bisericii respective. Aceste donatii aveau caracterul unor donatii cu sarcina,in sensul ca manastirea donatara avea obligatia de a nu instraina dania primita si de a utiliza o parte a veniturilor mosiilor ce-i fusesera donate in scopuri caritabile sau de bine-facere, sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii.

Indiferent de titular, marea proprietate feudala se imparte in: rezerva feudala (1/3 din domeniul feudal) si loturile date in folosinta taranilor aserviti (2/3 din domeniul feudal).De asemenea, si rezerva feudala este cultivata prin munca taranilor aserviti, care trebuiau sa presteze cele trei forme ale rentei feudale, printre care se numara si renta in munca.

O institutie juridica ce insoteste adeseori dreptul de proprietate feudala este institutia imunitatii feudale, care era denumita “ohaba” in Ţara Româneasca si “uric” in Moldova.

Imunitatea feudala se acorda prin hrisov domnesc si condeierea titularului său cu drepturi de administrare politica, drepturi de comanda militara, drept de judecata asupra populatiei de pe domeniul respectiv, precum si dreptul de a face comert, dreptul de a percepe anumite taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor, precum si scutirea de plata oricaror dari fata de domnie.

Observam din continutul imunitatii feudale ca feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica, in sensul ca, dregatorii domnesti nu aveau acces pe domeniile lor, functiile statului feudal fiind relizate pe domeniile respective prin intermediul aparatului propriu al acelor feudali.

Imunitatile feudale oglindesc, la nivelul suprastructurii juridice, izolarea specifica economie feudale, care stim ca este o economie naturala, inchisa. Acest sistem al imunitatilor feudale a aparut imediat dupa intemeiere, in contextul in care puterea politica si economica a marilor feudali era superioara domnului, iar acestia doreau si consacrarea juridica a privilegiilor lor de a conduce sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere politic, populatia de pe domeniile lor.

Dar sistemul imunitatilor feudale s-a putut consacra si extinde imediat dupa intemeiere si datorita faptului ca aparatul de dregatori al statului feudal era insuficient dezvoltat, astfel incat, pentru realizarea functiilor statului feudal era imperios necesara utilizarea aparatului propriu de slujitori de care dispuneau boierii.

Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor feudale utilizeza doua formule: o formula concentrata, in Tara Romaneasca: “sa-i fie de ocina si de ohaba”; in Moldova: “sa-i fie uric cu tot venitul” sau se utiliza o formula dezvoltata de acordare a imunitatii in care se specifica in amanunt continutul imunitatii acordate.

In general, formula detaliata era utilizata in hrisoavele prin care se acordau imunitati feudale manastirilor, intrucat proprietatea manastireasca s-a constituit mai tarziu decat cea boiereasca dupa intemeiere, intr-o epoca in care puterea domnului incepuse sa se intareasca, astfel incat imunitatile feudale nu mai aveau caracterul general de la inceput, ci aveau un caracter exceptional si, ca atare, era nevoie de precizarea amanuntita a continutului imunitatii, pentru ca activitatile respective sa fie scoase din competenta dregatorilor domnesti.

Din examinarea hrisoavelor domnesti care contin formule dezvoltate de acordare a imunitatilor, constatam ca imunitatile nu se acordau uniform; ele erau mai largi sau mai restranse de la un boier la altul si de la o manastire la alta, in functie de gradul in care domnul intelegea sa-l investeasca pe beneficiarul imunitatii cu exercitiul unor atributiuni politice si sa-l gratifice cu anumite foloase economice.

In contextul centralizarii puterii de stat feudale in mana domnului si a aparatului de dregatori, asistam la o restrangere treptata a imunitatilor feudale si la preluarea de catre dregatori de la marii proprietari feudali a exercitiului drepturilor politice pe domeniile acestora din urma.

Astfel, se limiteaza dreptul de judecata al boierilor si a manastirilor la pricini marunte, drepturile militare ale acestora sunt ingradite, iar pe fondul dezvoltarii comertului se restrange si apoi se desfiinteaza dreptul boierilor si manastirilor de a percepe taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor.

Marea proprietate feudala investita cu imunitati oglindeste confuzia dintre drepturile politice si drepturile private proprie societatii feudale, fiind un corolar al caracterului divizat al proprietatii feudale. Ea va disparea facand, catre sfarsitul feudalismului, locul proprietatii absolute.

O alta forma de exprimare a lui DOMINIUM UTILE  o reprezinta proprietatea taraneasca. In analiza acestei forme de proprietate, trebuie sa facem distinctia intre proprietatea taranilor grupati in obsti si proprietatea taranilor care nu fac parte din obsti, pe de o parte, iar pe de alta parte intre proprietatea taranilor liberi si proprietatea taranilor aserviti.

PROPRIETATEA TARANILOR GRUPATI IN OBSTI

Obstile erau de doua categorii: libere si aservite. Obstea libera avea un teritoriu impartit in vatra satului, unde se aflau gospodariile satenilor, proprietate personala a acestora, apoi campul de cultura, unde se aflau loturile de cultura ale mebrilor obstei, proprietate personala a acestora si apoi celelalte terenuri aflate in hotarul obstei: pasuni, paduri, islazuri, fanete, stapanite de membrii obstei in devalmasie.

Cu aprobarea obstei, fiecare membru al obstei putea sa desprinda anumite terenuri din cele stapanite in devalmasie, sa le amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua destinatie economica si o noua valoare economica.

Aceste terenuri treceau din proprietate devalmasa in proprietate personala, temeiul juridic al acestui transfer reprezentandu-l munca incorporata in terenul respectiv.

Prima desprindere din fondul devalmas a fost vatra casei de locuit si al curtii, apoi loturile de cultura din tarina. Au urmat alte desprinderi din fondul devalmas, procesul accentuandu-se de-a lungul feudalismului, insa obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, iar expresia juridica a acestui drept o reprezinta dreptul de protimisis, adica drepul de precumparare si rascumparare.

Mecanismul acestui drept este urmatorul: daca un membru al obstei doreste sa vanda un teren aflat in hotarul obstei (inclusiv terenurile stapanite cu titlul de proprietate personala), trebuie sa-si faca cunoscuta intentia la trei targuri succesive, asfel incat membrii obstei (rude sau vecini) sa isi exercite dreptul de precumparare sau de preemptiune.

 Daca niciunul dinter membrii obstii nu dorea sa-si exercite acest drept, cel in cauza putea vinde terenul unui strain de obste, insa aceasta vanzare nu era una pura si simpla, ci era afectata de o conditie rezolutorie, constand in aceea ca daca in termen de un an, vreun membru al obstei, ruda sau vecin, se razgandea in privinta terenului respectiv, putea sa-si exercite dreptul de rascumparare, intorcand cumparatorului pretul platit, si devenind, astfel, proprietarul acelui teren. Termenul de un an decurgea de la data la care acel membru al obstii a luat cunostinta despre operatiunea juridica a vanzarii.

OBSTEA ASERVITA

Teritoriul obstii aservite apartinea stapanului osbtii feudale, astfel incat membrii obstei aservite aveau asupra terenului doar un drept de folosinta. Cu toate acestea, in virtutea traditiei de pretuire a muncii personale, taranii aserviti aveau un drept de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca si puteau face anumite imbunatatiri funciare asupra islazurilor, pasunilor, padurilor, etc. platind insa stapanului feudal zeciuiala cuvenita.

TARANII LIBERI CARE NU FACEAU PARTE DIN OBSTI

Exercitau dreptul de proprietate asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de bun comun, precum si asupra unei mici suprafete de pamant de cultura. Totodata, Legea Tarii consacra un drept de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor si chiar un drept de proprietate al robilor asupra saleşelor si uneltelor provenite din munca lor personala.

STATUTUL SAU REGIMUL JURIDIC
AL CLASELOR SOCIALE FEUDALE (STARILE FEUDALE)

Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un profund caracter statutar, prin dispozitiile discriminatorii pe care le consacra, stabilind statutul juridic al fiecarei clase sociale in raport de pozitia sociala pe care acea clasa o detine in societate.

La varful ierarhiei sociale feudale se aflau boierii, care aveau capacitate juridica deplina si se bucurau de toate drepturile si privilegiile, numai ei avand acces la conducerea statului feudal si numai ei putand fi titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati.

La origine, calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii si se transmitea ereditar odata cu mosia. De-a lungul feudalismului, asistam la o stratificare a boierimii in boierii de tara si boierii de slujbe, pe de o parte, precum si in marii boieri si in micii boieri, pe de alta parte.

Institutia boieriei este anterioara intemeierii, dovada in acest sens fiind sintagma “boierii de tara”, acordata marilor stapani de domenii feudale si care la origine fusesera conducatorii formatiunilor prestatale de tip feudal, prin unirea feudelor carora se intemeiasera statele feuale de sine-statatoare.

Pe fondul centralizarii statului feudal, apar boierii de slujbe sau dregatorii, recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand unor categorii sociale inferioare, calitatea de boier a acestora decurgand din indeplinirea unei slujbe in cadrul aparatului de stat, si nu din stapanirea unei mosii. Cu toate acestea, ei deveneau si stapani de mosii, prin efectul miluirii domnesti pentru dreapta si credincioasa slujba.

Treptat, catre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de indeplinirea unei dregatorii in aparatul de stat si nu mai este conditionata de stapanirea unei mosii.

Totodata, se elaboreaza si un statut scris al boierimii, in care se prevede acordarea titlului de noblete ca efect al incredintarii unei dregatorii.

O alta categorie sociala care se afla in varful ierarhiei feudale sociale o reprezinta Clerul; si el dispunea de o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la conducerea statului feudal, fiind reprezentat de mitropolitul tarii in Sfatul Domnesc si participant activ la adunarile starilor feudale.

Totodata, clerul era titularul proprietatii bisericesti si ea investita cu imunitati feudale.

O alta categorie sociala o reprezentau orasenii, care in feudalism nu erau o patura sociala omogena, ci stratificata. Astfel, in fruntea ierarhiei sociale orasenesti se afla aristocratia oraselor, alcatuita din persoanele care stapaneau case in targuri si terenuri in ocoalele targurilor. Ea se bucura de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova participa chiar la alegere domnului.

Urmau apoi in ierarhia sociala a oraselor, orasenii propriu-zisi, mestesugarii si negustorii, care aveau obligatii fiscale fata de domnie si se aflau sub autoritatea dregatorilor domnesti si a dregatorilor locali, recrutati din randul aristocratiei oraselor.

Orasele din Transilvania, spre deosebire de cele din Tara Romaneasca si Moldova, beneficiau de o mai larga autonomie in raport cu autoritatea centrala.

O alta categorie sociala in ierarhia oraselor erau cei care se ocupau cu agricultura pe mosia oraselor si care puteau fi oameni liberi sau şerbi (robi).

Orasenii aveau dreptul de a participa, prin organele locale de conducere, la conducerea si administrarea oraselor, aveau dreptul de a dispune de bunurile lor si de a-si rezolva diferendele pe cale judiciara prin intermediul organelor alese de oraseni. Sfera drepturilor si obligatiilor orasenilor era precizata in actul de infiintare al orasului (numit in Legea Tarii “Uricul Targului”), precum si in actele de privilegii acordate de-a lungul timpului de catre domn.

O alta categorie sociala au fost taranii liberi. Cei grupati in obsti se numeau “razeşi” in Moldova si “moşeni” in Ţara Româneasca.

Taranii liberi care nu se aflau in obsti, dar erau proprietari de pamant, se numeau “cneji” sau “judeci”, iar taranii liberi care nu se aflau in obsti si nu erau proprietari de pamant, muncind pe domeniile feudale se numeau “saraci” sau “siromahi”.

Urmau apoi in ierarhia sociala feudala taranii dependenti. Din punct de vedere al statutului lor juridic, taranii dependenti se aflau in stadiu de rumânie, denumita astfel in Tara.  Romaneasca sau in stare de vecinie, denumita astfel in Molvoda, altfel spus, se aflau in stare de dependeta feudala.

Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta pe care stapanul feudal il avea asupra lor, fie ca era vorba de domn, de boieri sau de manastiri, in sensul ca, puteau fi vanduti doar impreuna cu mosia si cuprindea urmatoarele drepturi:

1) dreptul de a dispune de partea de produse si venituri care ii ramanea dupa satistfacerea obligatiilor de renta feudala, precum si dreptul de proprietate asupra uneltelor si vitelor de munca.

2) dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura ce le reveneau din domeniul feudal.

3) dreptul de a dobandi, in proprietate, loturi de pamant si chiar alti tarani aserviti, dar numai cu consimtamantul stapanului feudal.

4) dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de plata a rentei feudale. Acest drept de stramutare a fost suprimat in secolul XVI. Fuga taranilor dependenti de pe mosie, fara respectarea conditiilor de stramutare, dadea dreptul stapanilor feudali de a-i readuce cu forta pe mosie, dupa cum stapanii feudali, pe ale caror mosii se refugiasera taranii, aveau obligatia sa-i remita stapanilor lor.

Taranii dependenti nu aveau acces la exercitiul drepturilor politice. Starea de rumânie era imprescriptibila si se transmitea cu titlu ereditar, insa, Legea Tarii reglementa si anumite cazuri de iesire din rumânie si, simetric, cazuri de cadere in rumânie.

- Iertarea de rumanie, un act cu titlu gratuit, facut de stapanul feudal fie inter vivos, fie mortis cauza (testament)

- Rascumpararea din rumanie, cea mai uzitata forma juridica de iesire din rumanie, datorita avantajelor pecuniare pe care le aducea stapanului feudal

- Hotararea judecatoreasca pronuntata in favoarea taranilor in procesele cu boierii, procese care aveau ca obiect constatarea faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila

Existau si cai nejuridice de iesire din rumanie ( de facto ). De exemplu,

- arderea titlurilor boierilor de catre tarani.

- Apoi, asa numita cnezire sau judecirea cu sila, adica situatia in care, prin forta taranul dependent isi aroga statutul de om liber.

- Fuga de pe mosie

- rascoala

Forme de cadere in rumanie, care la randul lor puteau fi forme juridice si forme nejuridice.

Formele juridice sunt:

- donatia, prin care taranul liber se inchina cu sufletul si cu averea sa stapanului feudal

- contractul de vanzare, prin care taranii isi vindeau libertatea, din ratiuni de ordin financiar

- contractul de imprumut de consumatiune, avand ca obiect o suma de bani, obligatie garantata cu libertatea datornicului si hotararea judecatoreasca, pronuntata de data asta in favoarea boierilor, in procesele cu tarani, avand ca obiect statutul juridic de dependenta al acestora din urma. Toate titlurile juridice emanau de la cancelaria domneasca si erau intarite de domn si de sfatul domnesc.

Cai nejuridice de cadere in rumanie:

- falsificarea titlurilor de catre boieri

- cotropirea sau sila, adica aducerea cu forta a taranilor in starea de tarani dependenti.

In legatura cu statutul juridic al taranilor dependenti, a existat o opinie formulata in literatura juridica de care profesorul constantin giurascu, care sustinea existenta unui asa numit drept rumanesc (zacon vlaschi). Profesorul pleca de la ideea ca vlahii erau o categorie sociala inferioara, confundandu-se cu taranii aserviti. In opinia profesorului, vlahii sunt robii eliberati care dobandesc statutul juridic de tarani dependenti, iar dreptul care reglementeaza regimul lor juridic este tocmai acest drept rumanesc. Ca atare, profesorul face distinctia intre legea tarii, care se refera la toti romanii priviti ca o entitate etnica si zacon vlaschi, dreptul rumanesc, care reglementeaza numai statutul juridic al taranilor aserviti. Aceasta opinie nu poate fi primita, deoarece ea este contrazisa de documentele medievale, de hrisoavele domnesti, din examinarea carora rezulta in mod indubitatil ca termenul de ruman are 2 acceptiuni:

- un inteles etnic

- un inteles social ; iar sensul in care este utilizat acest termen decurge din contextul frazei.

Robii

O alta categorie sociala, al carei statut juridic era reglementat de legea tarii. Normele care stabileau conditia lor juridica formau asa-numitul holopskoe pravo. Din punct de vedere juridic, robii erau lipsiti de libertate, erau considerati obiecte ale dreptului si nu subiecte de drept, insa, spre deosebire de sclavii din antichitate, aveau anumite elemente de capacitate juridica, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapani in proprietate salasele si uneltele de munca, confectionate de ei si era recunoscuta rudenia atat pe linie directa, cat si pe linie colaterala. In functie de titularul dreptului de proprietate asupra lor, puteau fi:

- Domnesti

- Boieresti

- Manastiresti

Starea de robie, ca si sclavia din antichitate, era imprescriptibila, insa puteau fi eliberati din starea de robie de catre stapanii lor, devenind oameni liberi. Aceeasi situatie exista si in cazul in care o persoana era luata in robie intr-o tara straina si apoi eliberata si se intorcea in tara de origine. Asupra robilor, stapanii aveau un asa-numit drept de corectie, spre deosebire de antichitate, unde stapanii de sclavi aveau asupra scavilor, ius vitae necisque.

Strainii

Statutul lor juridic era reglementat in amanuntime, ei beneficiind de o conditie juridica foarte apropiata de cea a pamantenilor, in special daca erau crestini. Dimpotriva, strainii necrestini aveau un statut juridic restrictiv. Astfel, strainii se puteau stabili in orase si targuri, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea propriile lacase de cult si puteau beneficia de o serie de alte drepturi in masura in care domnul intelegea sa le acorde prin asa-numitele acte de privilegii. De asemenea, strainii se puteau naturaliza, adica se puteau impamanteni, fie prin acordarea unei dregatorii de catre domn, fie prin casatoria cu o pamanteanca. Dupa naturalizare, ei dobandeau statutul juridic al pamantenilor, beneficiind de toatedrepturile civile si politice. Totodata, strainii beneficiau de un regim fiscal distinct si nu puteau dobandi in proprietate pamant, teren. Strainii care nu erau crestini si cu precadere mahomedanii nu se puteau aseza pe pamant romanesc si nu puteau ridica lacasuri de cult, avand totodata si interdictia de a dobandi bunuri in proprietate. Toate acestea erau prevazute in mod expres in capitulatiile incheiate de tarile romane cu inalta poarta dupa instaurarea dominatiei otomane.

  1. RUDENIA

Este o relatie speciala dintre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna, avem in vedere rudenia de sange, fie din anumite principii religioase si avem in vedere rudenia prin alianta sau afinitatea, fie din tainele botezului si cununiei si avem in vedere rudenia spirituala, adica legatura dintre nasi si fini.

In ceea ce priveste rudenia de sange, ea poate fi pe linie directa, suitoare, adica in ascendent, coboratoare, adica in descendent si de alaturi, adica in colateral. Fiecare dintre aceste forme ale rudeniei de sange are grade sau trepte de rudenie calculate dupa numarul generatiilor care se interpun intre respectivele persoane. In legea tarii, rudenia de sange genera drepturi si obligatii de ajutor reciproc si de intretinere si reprezenta temeiul juridic al mostenirii. De asemenea, rudenia de sange, este in legea tarii un impediment sau o piedica la casatorie.

Rudenia prin alianta sau afinitate. Este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.

Rudenia spirituala, potrivit dispozitiilor legii tarii, puternic influentate de dreptul canonic, genera efecte la fel de puternice ca si rudenia de sange. Legea tarii mai consacra inca doua forme de rudenie, rudenia izvorata din adoptie sau infiere si rudenia izvorata din infratire.

III. CASATORIA

Potrivit legii tarii, casatoria nu este un contract civil, ci ea se incheie printr-o serie de formalitati religioase stabilite de biserica ortodoxa, altfel spus, ea imbraca forma benedictiunii religioase. Legea tarii prevede totodata o serie de etape premergatoare incheierii casatoriei si anume:

- Vederea in fiinta (cunoasterea viitorilor soti)

- Urmarea de vorba (tratativele dintre parintii viitorilor soti)

- Intocmirea foii de zestre

- Binecuvantarea parintilor

In ceea ce priveste zestrea, este o institutie de sorginte geto-daca, intrucat la origine ea era un drept al ambilor tineri si reprezenta echivalentul muncii depuse de acestia in gospodaria familiei. Zestrea se constituia prin strigari publice facute in timpul serbarii nuntii si reprezenta baza materiala a viitoarei familii. La zestre se adaugau darurile de nunta, pe care tinerii casatoriti le primeau de la alte rude, precum si de la prieteni si care intregeau baza materiala a acestei noi familii. Incepand insa din secolul al XVII-lea, zestre isi pierde semnificatia initiala, devenind un drept doar al viitoarei sotii si transformandu-se, treptat, intr-un fel de afacere pentru viitorii soti, denumiti vanatori de zestre.

Legea tarii reglementeaza si o forma atipica de casatorie, asa numita casatorie cu fuga, care se realiza printr-un simulacru de rapire a viitoarei sotii de catre viitorul sotm cu scopul de a forta binecuvantarea parintilor.

In afara rudeniei, mai exista un impediment tipic feudal la casatorie si anume stare de robie a unuia dintre viitorii soti, care atragea automat, caderea in robie si a celuilalt sot, astfel incat copiii rezultati dintr-o asemenea casatorie erau si si robi.

Legea tarii prevedea totodata posibilitatea desfacerii casatoriei prin divort, consacrand egalitatea dintre soti in privinta motivelor de divort pe care acestia le puteau invoca. O procedura judiciara subsecventa divortului era asa-numita imparteala sau alegere, altfel spus, partajul bunurilor.

  1. FAMILIA

Este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. Familia romaneasca a preluat traditiile familiei geto-dace, astfel incat ea avea un caracter demografic, spre deosebire de familia romana, care avea un caracter aristocratic, astfel, legea tarii consacra deplina egalitate a sotilor, astfel incat ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor, avand obligatia de a-i intretine si proteja. Ca atare, la moartea sotului, sotia putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori.

Si intre soti exista deplina egalitate, precum si drepturi si obligatii reciproce de intretinere, iar daca sotul nu-si indeplinea obligatia de intretinere, fata de sotie si copii, era sanctionat cu o pedeapsa infamanta prevazuta de legea tarii, si anume darea prin targ sau darea pe ulita.

  1. ADOPTIA

Copiii adoptati aveau statutul juridic al copiilor biologici si se numeau copii sau fii de suflet.

  1. MOSTENIREA

Transmiterea bunurilor pentru cauza de moarte de la defunct la succesorii acestuia poarta numele in legea tarii de mostenire, iar succesorii se numeau mostenitori. Acesti termeni de mostenire si mostenitor fac parte din familia de cuvinte a cuvantului mos, de origine traca, din care deriva si termenul de mosie, acesta avand sensul de proprietate ereditara. Mostenirea putea fi deferita fie pe cale legala, potrivit legii si atunci se numeste mostenire ab indesta (fara testament) sau putea fi deferita prin testament si atunci se numeste mostenire testamentara.

Mostenirea legala se deschide in 3 situatii:

- Daca defunctul nu a lasat testament

- Daca defunctul a lasat testament, dar el nu este regulat intocmit, nu este valid, e nul

- Daca defunctul a lasat testament, el este regulat intocmit, este valid, dar nu produce efecte juridice (este caduc)

In materia mostenirii legale, legea tarii consacra egala vocatie succesorala a copiilor legitimi cu cei adoptati, atat baieti cat si fete, atat la bunurile de bastina, cat si la bunurile de cumparatura. De la aceasta regula, exista o importanta exceptie in tara romaneasca, si anume faptul ca proprietatile ereditare denumite ocina, bastina sau dedina, nu pot fi culese prin mostenire decat de catre baieti, functionand in acest sens asa-numitul privilegiu al masculinitatii, iar fetele culegea echivalentul valoric al partii care li s-ar fi cuvenit din bunurile ereditare in bani sau in bunuri de cumparatura (bunurile dobandite de autor prin acte inter vivos). Fetele isi primeau partea din mostenire sub forma de zestre, obligatia de inzestrare revenind parintilor in moldova si fratilor in tara romaneasca. In ceea ce priveste copilul natural, adica adica copilul nascut in afara casatoriei, el avea vocatie succesorala doar la succesiunea mamei, potrivit principiului roman mater semper certa est, adica mama este intotdeauna sigura. Legea tarii prevedea totodata ca in situatia copiilor vitregi, succesiunea se defera pe linii, adica copiii vitregi vin doar la succesiunea parintelui comun, impartind dupa caz linia paterna, sau linia materna, dupa cum sunt consanguini, adica sunt frati numai dupa tata sau uterini, adica sunt frati numai dupa mama. Legea tarii prevede si mostenirea prin reprezentare si consacra dreptuld e succesiune al sotului supravietuitor in concurs cu copiii.

Mostenirea este o devolutiune universala, in sensul ca se transmit de la defunt la mostenitori toate elementele patrimoniului, adica atat activul, cat si pasivul, atat bunurile si creantele, cat si datoriile.

Cea de-a doua forma de mostenire este mostenirea testamentara, care se deschide atuncic and defunctul a lasat testament, el este regulat intocmit, adica valid si isi produce efectele, adica nu este caduc. Testamentul putea fi redactat in forma orala, numit in legea tarii testament cu limba de moarte, sau in forma scrisa, numit in legea tarii diata. Ambele forme de testament se realizau in prezenta martorilor. Diata era utilizata de un numar restrans de persoane, adica doar de catre stiutorii de carte. Cea mai utilizata forma de testament era cel redactat in forma orala. O particularitate a testamentului medieval este posibilitatea inserarii in cuprinsul acestuia a unui blestem pentru a asigura respectarea vointei testatorului. Prin testament, se putea realiza si o exheredare, adica o dezmostenire. O alta particularitate, preluata din dreptul roman este valabilitatea substitutiunii fidei comisare, care este interzisa in dreptul modern si prin care disponentul, testatorul, impune fiduciarului, adica legatarului, sa pastreze bunurile primite si sa le transmita la moartea sa unei alte persoane, denumite fidei comisar sau substituit, indicata tot de catre disponent.

Legea tarii consacra ca izvoare de obligatii contractele si dedictele, punand accent pe raspudnerea personala. Insa, traditionala solidaritate a obstii satesti sau teritoriale, precum si anumite interese ale statului feudal au facut posibile si forme de raspundere colectiva, cum ar fi raspunderea colectiva in materie penala, fiscala si despagubirea de la altul.

Raspunderea colectiva in materie penala este o reminiscenta a vechilui sistem al razbunarii sangelui, potrivit caruia familia victimei isi putea exercita dreptul de razbunare asupra gintii sau familiei faptuitorului. Ulterior, a fost inlocuit cu cel al compozitiunii voluntare, adica al intelegerii de dezdraunare???, suma de bani platita avand atat caracterul de despagubire, cat sic el de ispasire a faptei comise. Dupa aparitia statului, sistemul compozitiunii voluntare a fost inlocuit cu cel al compozitiunii legale, statul fiind acela care fixeaza cuantumul despagubirii. Inainte de constituirea statelor feudale, obstea, prin organele sale de conducere, cerceta si sanctiona infractiunile savarsite pe teritoriul sau de catre membrii obstii. Dupa intemeiere, obstea pastreaza dintre vechile atributii numai aceea de a-l cauta si identifica pe faptuitor, predandu-l slujbasilor statului, denumiti gonitorii din urma. In cazul in care obstea nu-l putea preda pe faptuitor, trebuia sa dea urma, adica sa indice gonitorilor din urma locul prin care faptuitorul a parasit hotarul obstii. Daca nici acest lucru nu era posibil, intreaga obste raspundea pentru fapta comisa pe teritoriul sau, fiind obligata sa plateasca o amenda fixata de stat. Imposibilitatea taranilor de a plati amenda ducea la aservirea obstii. In cazul in care fapta fusese savarsita pe un domeniu feudal investit cu imunitati, identificarea si sanctionarea faptuitorului era de competenta exclusiva a stapanului feudal si aparatului sau propriu de slujitori.

A doua forma de raspundere colectiva este cea in materia fiscala. A fost o forma de aservire a obstilor satesti sau teritoriale, intrucat sistemul fixarii si colectarii impozitelor era, dupa cum am vazut deja, sistemul cislei. Taranii din obste trebuiau sa plateasca si pentru cei fugiti si pentru cei insolvabili, astfel incat ei trebuiau sa implineasca intreaga cisla. In caz contrar, obstea urma sa fie aservita de catre domn sau de catre un boier, in contul datoriei.

Cea de-a treia forma de raspundere colectiva este despagubirea de la altul, care era utilizata in majoritatea statelor feudale, inclusiv in tarile romane. In dreptul modern, daca una dintre partile unui contract este straina, constrangerea acesteia de asi exercita obligatia asumata prin contract se realizeaza pe baza conventiilor incheiate intre state, precum si in cadrul asa-numitei proceduri a exequatur-ului, adica sistemul potrivit caruia o hotarare pronuntata de o instanta asupra unui cetatean strain devine executorie in statul caruia acest cetatean ii apartine. Astfel, creditorii romani primesc din partea domnului dreptul de a-si realiza creantele pe care le au fata de debitorii straini pe seaman conationalilor acestora, aflati in trecere prin tarile romane. Dupa executarea silita a conationalului, acesta primea din partea autoritatilor din tarile romane toate dovezile privind existenta creantei si modul in care se realizase executarea silita. Astfel incat, la intoarcerea in tara de origine, acest conational al debitorului se putea intoarce impotriva acestuia, evident cu concursul autoritatilor din tara de origine, pentru a recupera ceea ce a platit pentru el, in mod silit. La fel se proceda si in situatia inversa, in care debitorul era roman.

Legea Tarii consacra si forme de raspundere individuala : contracte

Cel mai important este contractual de vanzare care sub influenta dr bizantin a devenit un contract consensual tranzlativ de proprietate. Elementele contractului de vanzare sunt, ca si in dr roman : consimtamantul, obiectul si pretul.

Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti contractante in sensul dorit de celalalta parte contractanta, generandu-se astfel acordul de vointa al partilor. Consimtamantul trebuie sa fie dat de bunavoie si irevocabil. Vitierea consimtamantului atragea nulitatea contractului, in Evul Mediu cel mai raspandit vitiu de consimtamant era violenta pe care Legea Tarii o denumea “sila”. Motivele economice pentru care vanzatorul era  nevoit sa-si instraineze bunul nu erau considerate vitiu de consimtamant. Intrucat incheierea contractelor se realiza in prezenta martorilor eroarea si dolul ca vitii de consimtamant erau excluse din practica juridica feudala. Existau anumite cazuri in care consimtamantul partilor contractante era o conditie necesara dar nu si suficienta pentru incheierea valabila a contractului, spre pilda in cazul unor terenuri aflate in hotarul obstei trebuia respectat dreptul de “protimis”al rudelor si vecinilor, adica al celorlalti membrii ai obstei.

 Daca obiectul vanzarii era o proprietate feudala sau un rob atunci actul de transfer al proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc fiind deci necesar si acordul domnului. In acest sens partile contractante faceau “darea calului””sau “darea pupei.

Al doilea element al contractului de vanzare il reprezinta obiectul. Obiectul vanzarii trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat, adica un bun care se afla in circuitul juridic civil sau cum se spunea in Legea Tarii un bun care se afla in comert.

Cel mai important obiect al vanzarii il reprezenta pamantul care putea fi vandut atat ca prprietate exclusiva cat si in poteri ideale si abstracte.

O caracterstica a vanzarii feudale e acea ca obiect al vanzarii il putea reprezenta si persoana umana, e cazul robilor, taranilor dependenti vanduti odata cu mosia precum si taranii liberi care din motive economice erau nevoiti sa-si vanda libertatea.

Cel de-al treilea element al vanzarii il reprezinta pretul. De cele mai multe ori pretul era exprimat in bani, adica “in pecunia numerta”, insa datorita caracterului natural al economiei feudale se admitea ca pretul vanzarii putea fi stabilit si in natura, adica in alte bunuri, facandu-se sub acest aspect confuzia intre operatiunea juridica a vanzarii si operatiunea juridica a schimbului (per mutatio rerum). Pretul se platea fie in momentul incheierii contractului, fie la o data ulterioara si atunci avem de-a face cu vanzarea cu rest de pret, in cazul in care pretul nu se platea la momentul convenit intervenea rezolutiunea contractului pentru neexecutare, ea imbraca forma faptului comisoriu in care se pregatea restituirea partii de pret platita, situatie care aparea si in cazul edictiunii, adica in cazul deposedarii pe cale judiciara a cumparatorului de bunuri dobandite.

Edictiunea era numita de Legea Tarii „val”.

Contractul de vanzare se incheia sub aspectul formei, fie in forma scrisa, fie in forma verbala, intotdeaua in prezenta martorilor iar uneori si in prezenta chezasilor (a garantilor personali) si a aldamasarilor (martori preconstituiti) .

Un alt contract reglementat de Legea Tarii e contractul de donatie. In Legea Tarii donatia era un contract real adica se incheia „re” ( prin acordul de vointa a partilor contractante insotit de traditiunea lucrului, adica de remiterea materiala a lucrului). Elementul esential al contractului de donatie e intentia donatorului de a-l gratifica pe donatar, in cazul donatiei sau daniei domnesti intentia de a gratifica a domnului avea in vedere fie  rasplatirea boierilor credinciosi pentru dreapta si credincioasa slujba, fie ajutorarea unor manastiri in scopuri pioase. In cazul donatiilor particulare intentia de a gratifica a donatorului avea in vedere fie scopuri pioase, fie asuamrea de catre donatar a obligatiei de a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit datinilor, situatie in care suntem in prezenta unei donatii cu sarcina.

Obiectul donatiei il puteau contitui orice fel de bunuri (mobile si imobile) si iar avem un specific al donatiei feudale : obiect al donatiei il putea contitui si fiinta umana. Avem trei cazuri

1 donatiile care aveau ca obiect un rob

2 mosii

3 si taran liber ca isi dona libertatea stapanului feudal.

Ca si in cazul vanzarii, donatiile care aveau ca obiect mosii si robi trebuia sa fie intarite prin hrisov domnesc.

Un alt contract larg raspandit in practica juridica feudala si reglementat de Legea Tarii e contractul de imprumut de consumatiune denumit „ mutuum”. El avea ca obiect o suma de bani si este un contract unilateral deoarece genereaza obligatii doar in sarcina uneia dintre partile contractante , este obligatia imprumutatului de a restitui suma luata cu titlu de imprumut impreuna cu o dobanda pe care Legea Tarii o denumeste „bas”. Restituirea sumei imprumutate si a dobanzii aferente se facea la termenul convenit de parti denumit scadenta si pe care L T il denumeste „zi” sau „soroc”. El era stabilit de regula intr-o zi importanta, de sarbatoare. L T permitea si „dobanda la dobanda” denumita „bas peste bas” si pe care noi azi o denumim „anatocism”.

Pentru garantarea  obligatiilor asumate de parti prin contractele incheiate se utilizau si erau reglementate ca atare in L T garantiile reale si garantiile personale. Garantia reala purta denumirea de „zalog”, ea putea avea ca obiect atat bunuri mobile cat si bunuri imobile cu precadere robi si mosii cultivate cu tarani dependenti.

De regula era permisa utilizarea de catre creditor a muncii taranilor dependenti de pe mosiile zalogite in contul dobanzilor la suma imprumutata. Zalogul putea imbraca doua forme :

  1. fara termen
  2. cu termen

Cand zalogul era fara termen creditorul era indreptatit sa foloseasca si sa stapaneasca bunurile zalogite pana la plata datoriei , adica sine die. Daca zalogul era cu termen si la implinirea termenului debitorul platea datoria rascumpara astfel bunul zalogit (reintra in stapanirea bunul zalogit) daca nu platea datoria in actul de zalogire  se putea prevede o clauza potrivit careia zalogul devenea statator, adica bunul zalogit intra in proprietatea creditorului  in contul creantei sale. Daca o asemenea clauza nu aparea in actul de zalogire avand in vedere ca aproape intotdeauna valoarea bunului zalogit era mai mare decat cuantumul obligatiei garantate se proceda la evaluarea bunurilor zalogite si vanzarea lor catre o persoana straina sau chiar catre creditor , acesta retinandu-si din pretul vanzarii creanta garantata iar diferenta era remisa debitorului. Aceasta era garantia reala.

Garantiile personale.

Garantii personali sunt debitori accesorii, adica persoane care promit creditorului ceea ce a promis si debitorul principal si impotriva carora creditorul se indreapta daca debitorul principal nu poate sau nu vrea sa plateasca datoria. Potrivit L T chezasii erau tinuti solidar la plata datoriei pe care o garantau iar chezasul platitor avea drept de regres in contra  garantilor sai pentru partile lor contributive din datorie precum si precum in contra debitorului principal. In cazul in care debitorul devenea isolvabil si nu fusesera contituite nici garantii reale nici garantii personale se declansa o procedura speciala de exectare silita care se numea „curama”. In cadrul acestei proceduri bunurile debitorului erau pretuite (evaluate) si impartite intre creditorii concursuali la masa falimentului proportional cu valaorea nominala a creantelor lor.

Alte contrate reglementate de L T erau contractul de imprumut de folosinta, de munca si locatiunea de servicii.

 Infratirea pe mosie

Aceasta institutie reuneste trasaturi ale institutiilor rudeniei, testamentuui si contractelor.

Infratirea in general a fost o institutie larg raspandita al multe popoare inca din epoca descompunerii comunei pritive si a supravietuit pana tarziu in feudalism. Datorita slabirii legaturilor gentilice si trecerii la criteriul teritorial de organizare a societatii indivizii, simtindu-se izolati au incercat sa inlocuiasca rudenia de sange printr-o rudenie artificiala izvorate dintr-un ritual care presupunea amestecarea catorva picaturi din sangele elor care se infrateau si care dorea sa ilustreze ca infratirea limita rudenia de sange prin amestecul artificial al sangelui celor infratiti. Infratirea a existat si in timpul dominatiei romane in special intre peregrini , ea fiind interzisa de imparatul Diocletiannin anul 285 d HR. In feudalism apare la inceput fratia de arme intre cavaleri ai ritualului infratirii se spiritualizaeaza sub influenta religiei crestine in sensul ca formele pagane sunt inlocuite cu forme crestine. Amestecul sangelui e inlocuit cu o slujba religioasa sau in masura in care el se pastreaza crestatura pentru sange se facea in forma de cruce.

Dupa intemeierea statului feudal apare o noua forma de infratire : pe mosie. Aceasta imbraca forma unui act scrisin care se consemneaza declaratia de infratire facuta in fata domnului si a sfatului domnesc. Spre deosebire de toate celelalte forme de infratire , infratirea pe mosie are nu numai efecte personale nepatrimoniale dar si efecte patrimoniale. Altfel spus infratirea pe mosie duce nu numai la stabilirea unor relatii presonale intre cei infratiti dar sia  unor relatii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi acesta fiind principalul scop al infratirii pe mosie. Orice fel de bunuri puteau forma obiectul infratirii pe mosie insa cea mai raspandita forma era aceea in care cei infratiti puneau in comun anumite suprafete de pamnat, de aici si denumirea data acestei acestei institutii : infratrea pe mosie.

Existau doua forme de infratire:

  1. in care toti cei infratiti isi uneau mosiile
  2. infratirea sa facea doar pe mosia uneia dintre parti

In actul de infratire se stabilea de la bun inceput cui apartinea mosia sau cui apartneau mosiile , dupa caz asupra careia respectiv asupra carora se realia infratirea.

Prima forma de infratire se realiza in doua etape :

  1. momentul unirii mosiilor celor infratiti
  2. momentul asezarii celor infratiti pe mosiile astfel unite

Cea de a doua forma de infratire presupunea un singur moment : momentul asezarii celor infratiti pe mosia respectiva.

Dpdv al contituirii raporturilor de infratire, infratirea putea fi :

-directa

-indirecta

In primul caz raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii , in cel de al doilea caz cel care constituie infratirea nu intra in raporturi de infratire ci aseaza ca frati alte persoane pe mosia sa.

Infratirea prin unirea mosiilor e o infratire intotdeauna directa, pt ca raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii. Astfel, ea genereaza o stare de coproprietate intre cei infratiti asupra ocinelor astfel unite in cote indivize egale si nu proportionale cu suprafata de teren adusa in infratire.

Infratirea prin asezarea ocinelor putea fi directa sau indirecta , daca e indirecta numai cei asezati ca frati pe mosia respectiva dobandesc cote indivize egale din dreptul de proprietate asupra mosiei si astfel aceasta forma de infratire   apare ca o operatiune juridica translativa de proprietate.

Infratirea pe mosie se realiza din anumite ratiuni de ordin economic, de ex crearea unei mosii mai amri si mai puternice prin unirea mosiilor celor care se infrateau. Dar infratirea pe mosie se utiliza si pentru realizarea unor efecte juridice pe plan succesoral si in materia proprietatii . Astfel pe plan succesoral infratirea pe mosie era utilizata in urmatoarele cazuri :

  • De ex. In Tara Romaneasca erau infratite fetele cu baietii pe ocini (proprietati ereditare) pentru a li se conferi si fetelor vocatie succesorala la ocini.
  • De ex. Proprietarul unei mosii care nu avea mostenitori sau proprietarul unei mosii ereditare care in Tara Romaneasca nu avea baieti si doar fete recurgea la infratire directa cu ale persoane pe mosiile unite sau pe mosia sa, sau la o infratire indirecta a fetelor cu fii altei persoane pe mosia sa.
  • Alt caz este acela in care se infrateau fiii cu allte persoane pe care acestia le excludeau de la mostenire sau pur si simplu acele persoane erau infratite pe mosia celui in cauza cu intentia de a le favoriza si de a modifica ordinea succesorala prevazuta de lege.

In materia proprietatii infratirea pe mosie era unul dintre modurile de transmitere a proprietatii alaturi de actele translative de proprietate cum ar fi vanzarea, donatia si schimbul. In actul de infratire se putea prevede  fie transmiterea proprietatii catre cei infratiti de la data actului de infratire, fie transmiterea sa se realizeze „mortis causa” prin inserarea in cuprinsul actului de infratire a unui pact rezervat i domini ? Pe de alta aprte se putea prevede inactul de infratire fie ca transmiterea actului proprietatii catre cei asezati al frati sa se faca pur si simplu, fie ca aceasta transmitere se face cu sarcina , adica prin stabilirea unor obligatii in sarcina celor asezati ca frati fata de constituentul infratirii.

Infratirea pe mosie a fost utilizata de boieri si ca un  intstrument de aservire a obstilor satesti sau teritoriale in sensul ca boierii se ifnrateau cu taranii ep mosiile acestora din urma , deveneau rude in sens juridic cu acestia si in calitate de rude exercitau dreptul de protimis la cumpararea terenurilor aflate in hotarul obstei.

Dispozitiile de drept penal din Legea Tarii

Au un profund caracter discriminator, in sensul ca pozitia sociala a faptuitorului si respectiv a victimei faptei penale era esentiala atat in ceea ce priveste calificarea juridica a faptei, stabilirea gravitatii acesteia cat si pe plan sanctionator. Totodata in materie penala L T pastreaza inca unele reminiscente ale vechiului sistem al razbunarii private iar sub aspect sanctionator este prevazut sistemul rascumpararii pedepselor, sistem care evident favoriza pe cei bogati. Infractiunile erau denumite „vini” fiind impartite dupa gravitatea lor in doua categorii:

1 mari (grave)

2 mici (mai putin grave)

Pe de alta parte infractiunile se imparteau in mai multe categorii dupa natura relatiilor sociale protejate prin incriminarea faptelor respective:

  • Infractiuni indreptate impotriva statului feudal sia ordinii de stat feudale – infractiunea de iclenie ( de tradare a domnului) care nu putea fi savarsita decat de catre boieri, se pedepsea in mod invariabl cu moartea (singura pedeapsa care nu putea fi rascumparaa) s sonfiscarea averii.
  • Infractiuni indreptate impotriva persoanei
  • Infractiuni care erau indreptate impotriva religiei si moralei feudale
  • Indreptate impotriva distribuirii justitiei
  • Indreptate impotriva proprietatii

In ceea ce priveste sistemul sanctionatpr el cuprindea urmatoarele categorii de pedepse:

-fizice, intre care se numarau si diferitele variante ale pedepsei cu moartea

-privative de libertate (inchisoarea, surghiunul la manastire)

-pecuniare (amenzile)

-infamante (darea pe ulita sau darea prin targ) , adica pedepse de antura a atrage obrobriul public.

DISPOZITIILE LEGII TARII CU PRIVIRE LA PROCEDURA DE JUDECATA

Si pe plan procesual, Legea Tarii are un caracter unitar in toate cele 3 tari romane, consacrand ca instante de judecata, la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, Sfatul Oamneilor Buni si Batrani impreuna cu cnejii sau juzii, la nivelul oraselor – dregatorii locali si anume judetul in TR si oltuzul in Moldova si Consiliul Orasenesc alcatuit din 12 spatari, la nivelul judetelor si tinuturilor vornicii si parcalabii, apoi la nivel central marii vornici si marele ban cu competenta teritoriala specifica, adica in Moldova: vornicul Tarii de sus si marele vornic al Tarii de Jos, iar in TR vornicul pentru zona din stanga Oltului si marele ban pentru zona din dreapta Oltului.

Toate aceste instante aveau o competenta generala in materie civila si penala, lor li se adaugau dregatorii care aveau o competenta speciala in anumite materii, precum si boierii si manastirile investiti cu imunitat, a caror competenta era precizata in actele de acordare a imunitatii.

Partile litigante puteau ele insele sa aleaga de comun acord mai multi judecatori, insa acestia nu puteau fi recrutati decat din radnul boierilor. Procesele mai dificile erau solutionate de catre Sfatul Domnesc, care solutiona, totodata, si plangerile celor nemultumiti de solutiile pronuntate de celellate instante, plangei care la epoca respectiva nu aveau ca in dreptul modern caracterul unor cai de atac, ci erau mai degraba reclamatii la adresa celor care udecasera.

Judecatorul suprem era domnul, care putea solutiona in prima si ultima instanta orice pricina si putea rejudeca orice proces, solutionat de celelalte categorii de instante. Domnul judeca singur sau impreuna cu Sfatul Domnesc, in capitala tarii sau in orice alt oras, deoarece justitia feudala are un caracter itinerant. Nu existau in procesul feudal trepte de jurisdictie, dupa cum nu functiona nici principiul autoritatii de lucru judecat, aceasta creand o anumita stare de nesiguranta pe plan social. In acest context, pentru a pune capat prelungirii la nesfarsit a procesului si pentru a ingradi posibilitatea redeschiderii lor, Legea Tarii a consacrat o serie de instrumente procedurale, si anume:

1) ZAVEASCA – el nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea care doreste sa redeschida ace proces sa depuna o suma de bani in vistieria tarii. De regula, in cuprinsul hotararilor pronuntate de domn era inserata aceasta prevedere.

2) HIERIA – prin care partea care a castigat procesul depunea a priori o suma de bani in vistieria statului si, in schimb, domnul garanta ca nu va aproba redeschiderea procesului.

3) SISTEMUL AMENZILOR JUDICIARE (sec 18), care a fost preluat si in procesul civil modern, denumite gloabe in TR si in Moldova si birsar in Transilvania, care sanctionau culpa procesuala a partii care dorea redeschiderea si rejudecarea procesului.

Evident ca aceste mecanisme procedurale, care necesitau anumite eforturi de natura pecuniara, ii favorizau pe cai bogati. Un alt mecansim procedural care ii favoriza pe cei bogati este sistemul rascumpararii pedepselor, aplicate in matrrie penala, cu exceptia pedepsii cu moartea, aplicata in caz de hiclenie, singura care nu putea fi rascumparata.

Conceptia care statea la baza procedurii judiciare feudale este ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate.

Legea inseamna dreptul obisnuielnic, adica dreptul nostru feudal nescris, iar dreptatea inseamna morala si constiinta juridica proprii societatii feudale.

 

MATERIA PROBELOR

In vechiul nostru drept feudal intalnim reguli si mijloace de proba aparute in timpul feudalismului, dar si mijloace de proba anterioare, reminiscente ale randuielii gentilice si care in feudalism dobandesc un continut nou, specific societatii organizata dpdv politic si o forma o noua, in sensul ca adminitrarea acestor probe se facea cu concursul organelor specializate ale statului.

Persistenta acestor forme vechi anterioare feudalismului se explica, pe de o parte, prin caracterul natural, autarhic al economiei feudale, iar pe de alta parte, -prin mentinerea unor forme economice vechi, cum ar fi, spre pilda, proprietatea comuna devalmasa de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale.

Sub aspectul formei lor, clasificam probele in vechiul nostru drept feudal in doua categorii:

1) probe orale

2) proble scrise

Cele mai raspandite sunt probele orale, in special la inceputul fudalismului, cadn acesteaa reprezentau mijlocul comun de probatiune, datorita slabei raspandiri a stiintei de carte, precum si datorita faptului ca proprietatile feudale se constituisera anterior intemeierii si, ca atare, existenta lor nu putea fi dovedita prin inscrisuri, neexistand o autoritate emitenta.

Cele mai utilizate probe orale sunt proba fierului rosu, denumita si ordalia fierului rosu, juramantul cu brazda in cap, proba cu juratori si proba cu martori sau proba testimoniala.

1) PROBA FIERULUI ROSU

Despre existenta si modul de administrare a acestei probe, avem informatii dintr-un vechi document medieval care s-a pastrat, si anume este vorba despre Registrul de la Oradea, tinut de preotii catolici de la resedinta episcopala din Oradea intre anii 1208 si 1235.

In acest registru, sunt cuprinse note sau mentiuni despre un numar de 389 de pricini judecate prin administrarea probei fierului rosu. In situatiile in care judecatorul nu putea solutiona litigiul datorita sustinerilor contradictorii ale partilor litigante si insuficientei probelor administrate, atunci trimiteau partile insotite de un pristar la episcopia catolica de la Oradea, unde urma sa fie administrata proba fierului rosu. Aici se ofiia o slujba religioasa, in care era invocata interventia divinitatii, pentru ca aceasta sa arate de partea cui este dreptatea, apoi se dadea uneia dintre parti, unui marotr sau unui chezas sa tina in mana o bucata de fier inrosit, pe o distanta de 8-10 pasi, apii mana era bndajata si bandajul sigilat.

Dupa 8 zile, se proceda la desigilarea bandajului si examinarea mainii. Daca mana era vindecata, se socotea ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate, iar daac mana nu era vindecata, se socotea ca cel in cauza facuse o afirmatie falsa in fata instantei.

In functie de una dintre cele doua situatii, hotararea se dadea in consecinta.

Mai erau considerate dovezi de vnovatie si neprezentarea partii la termenul fixat pentru dministrarea probei sau la termenul fixat pentru examinarea mainii, fuga din timpul procedurii de administrarea a probei, precum si alte asemena imprejurari.

Din examinarea litigiilor solutionate prin administrarea acestei probe, constatam ca peste 200 dintre ele au ca obiect fapte de natura a auce atingere prorpietattii feudale, iar cei acuzati sunt tarani iobagi sau membrii ai unor  categorii sociale inferioare. De asemenea, constatam ca si atunci cand un nobil feudal sau un prelat era obligat sa administreze proba, putea desemna o alta persoana care sa poarte fierul in locul lui. Prin urmare, acest mijloc de proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale inferiore, iar prin continutul sau, este o proba neconcludenta, intrucat nu tinde la stabilirea adevarului.

2) JURAMANTUL CU BRAZDA IN CAP

Este denumit astfel dupa rolul pe care pamantul il are in desfasurarea acestei proceduri. Cel care jura in cadrul procesual, invoca pedeapsa pamantului primit ca o divinitate, daca juramantul sau se dovedea fals. In Moldova, cei care purtau brazda de pamant o asezau direct pe cap, ei se numeau brazdasi, iar in tara Romaneasca, si mai cu seama in Oltenia, cei care trebuiau sa poarte brazda de pamant o asezau intr-o traista pe care o purtau asupra lor. De aceea, se numeau traistasi.

Juramantul cu brazda era un mijloc de proba utilizat in procesele care aveau ca obiect granituirea, adica stablirea hotarelor proprietatii. Cel in cauza jura ca va arata adevaratele hotare si apoi parcurgea traseul respectiv, avand asupra sa acea brazda de pamant.

Juramantul cu brazda este o proba de sorginte geto-daca. La geto-daci zeitatea suprema, Zamolxe, era o zeitate suprema a pamantului. Prin urmare, proba e de origine pagana.

Pamantul, considerat ca o divinitate, urma sa il protejeze pe cel care respecta juramantul pronuntat si sa-l pedepseasca pe speljur (jurator fals). De aici si expresiile care au ramas in limba romana: sa-i fie tarana usoara si u-l mai rabda pamantul (pamantul il sanctioneaza pentru fapte neconforme cu morala).

Sub influenta bisericii crestine, aceasta proba s-a spiritulizat: locul brazdei de pamant este luat de o Evanghelie. Totodata observam ca in cazul acestei probe suntem in prezenta unui dublu simbolism judiciar, adica brazda de pamant simbolizeaza divinitatea, iar capul simbolizeaza fiinta umana. Si aceasta proba a dobandit in feudalism un caracter de clasa, fiind rezervata categoriilor sociale inferioare, in sensul ca numai taranii erau pusi sa poarte brazda si sa parcurga adevaratele hotare ale proprietatilor feudale. Mai mult, boierii nu se mai multumesc cu martori intamplatori chemati sa arate hotarele proprietatilor lor, ci recurg la martori preconstituiti, este vorba despre fii de tarani, care erau pusi sa parcurga hotarile proprietatilor si in tot acest timp, spun hrisoavele vremii, erau dati de chica, pentru a le tine minte si pentru ca intr-un eventual litigiu sa poata fi utilizati pntru dovedirea acelor hotare.

3) PROBA CU JURATORI

Institutia juratorilor este un mijloc de proba care, prin particularitatile sale, contrazice ideile moderne cu privire la dovezi. Continutul acestei probe este diferita, supa cum ne aflam in procesul penal, respectiv in procesul civil, pentru ca in procesul penal, juratorii prin juramantul lor sustin juramantul une parti, aratand ca a este demna de crezare, adica in materie penala juramantul juratorilor nu are un caracter obiectiv, ci unul subiectiv, nu tinde la stabilirea adevaralui, ci la stabilirea reputatiei persoanei. Este un juramant de credibilitate.

In procesul civil, juratorii cerceteaza personal faptele, precum si drepturile partilor, astfel incat juramantul lor este unul de veridicitate.

Pana la aparitia pravilelor, adica a dreptului feudal scris, proba cu juratori a fost la nivelul obstilor satesti sau teritoriale cel mai raspandit mijloc de proba utilizat in vederea solutionarii litigiilor, de unde si denumirea pe care Legea Tarii a dat-o acestui mijloc de proba, si anume aceea de “lege”.

Unii juristi si istorici romani au criticat proba cu juratori, considerand-o o proba misterioasa si stranie sau un principiu absurd de dovedire. Insa, institutia juratoriloreste o creatie originala a poporului roman, care isi are sorgintea in stravechile obiceirui ale geto-dacilor, mai exact in juramantul pe zeitatile palatului regal sau pe vetrele regale. Proba cu juratori era denumita lege nu numai datorita faptului ca era cel mai raspandit mijloc de proba si cel mai uitlizat, ci si datorita imprejurarii ca este mijlocul de proba cu cea mai mare forta probanta in cadrul procesului feudal, prin care se putea dovedi orice situatie de fapt si prin care se purea combate orice alt mijloc de proba administrata, inclusiv proba cu inscrisul.

La inceput, in epoca gentilica, ca o expresie a legaturilor de rudenie sau de sange, grupul juratorilor era alcatuit din rudele celui implicat in litigiu. Ulterior, juratori putea fi si vecinii, ceilalti membrii ai obstei, dupa ce legaturile gentilice se destrama, pentru ca in final singurii care puteau fi desemnati juratori sa fie boierii.

Acordarea probei cu juratri se realiza prin hrisov domnesc, in care se utiliza sintagma “i-am dat lege” (i-am incuviintat administrarea probei cu juratorii). Partea putea sa accepte administrarea probei: “a luat lege” sau putea sa defere proba partii adverse.

Atunci cand domnul incuviinta administrarea probei, mentiona si nr de juratori, iar in anumite situatii juratorii erau indicati nomianal, si atunci se numea juratorii pe ravase.

Juratorii trebuiau sa fie de-o seama cu cel pentru care jura, spune Legea Tarii, adica sa apartina aceleasi categorii sociale.

Depunereea juramantului de catre juratori presupunea o dubla solemnitate, atat una religioasa, cat si una juridica, in sensul ca juramantul era depus pe Evanghelie (latura religioasa) in fata imputernicitului domnesc cu administrarea probei (latura juridica).

Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale partii din proces, astfel incat schimbarea unui cuvant sau gresirea unui cuvant adtragea anularea probei (reminiscenta a formalismului excesiv a procedurii romane). Insa, in transilvania, erau acceptate si formule echivalente, dupa cum era permisa si repetarea cuvintelor care fusesera rostite gresit.

Daca juramantul era depus cu respectarea tuturor formelor cerute de lege, imputernicitul domnesc consemna defasurarea probei intr-o carte de juramat care purta semnaturile si pecetile juraorilor. Aceasta era inaintata domnului, care urma sa hotarasca assupra solutionarii procesului.

Domnul era tinut sa pronunte hotararea conform celor aratate in juramant, iar partea sprijinita de juratori castiga procesul. Se spunea in Legea Tarii ca partea respectiva “s-a apucat de lege”. In situatia in care proba nu putea fi administrata, partea careia i se incuviintase aceasta proba pierdea procesul, caz in care se psune in Legea Tarii ca “ramanea de lege”. Partea adversa putea cere contr-proba cu juratori, denumita “lege peste lege”, cu un numar dublu de juratori. Daca aceasta contra-proba era administrata cu respectarea formelor impuse de dreptul obisnuielnic, hotararea initiala era anulata si se dadea o alta hotarare conform noului juramant, vechiul juramant fiind considerat fals, ceea ce atragea sanctionarea primilor juratori cu plata unei amenzi denumita “gloaba”, pentru ca era o amenda in vite.

Numarul maxim de juratori admis de Legea Tarii era de 48. Daca domnul dorea sa favorizeze una dintre parti, ii acorda inca de la inceput numarul maim de jratori, astfel incat partea adversa sa nu poata face contra-proba.

4) MARTURIA SAU PROBA CU MARTORI SAU PROBA TESTIMONIALA

Marotrii sunt persoane care au cunoscut “ex propriis sensibus” (prin propriile simturi) anumite fapte sau imprejurari, despre care relateaza in fata instantei de judecata pentru stabilirea adevarului, adica a situatiei de fapt, in vederea solutionarii procesului. Martorii dadeau depozitiile lor sub prestare de juramant, acesta fiind depus in biserica, iar preotii dadeau anateme impotriva acelora care depuneau marturie mincinoasa.

Forta probanta a probei testimoniale, desi aceasta era depusa sub prestare de juramant, era inferioara probei cu juratori. Intalnim si cazuri de conversiune a probei: in cazul in care partea nu putea aduce numarul de juratori care ii fusese incuviintat, cei in cauza erau audiati ca simpli martori.

O categorie speciala de martori o reprezinta aldamasarii, care sunt niste marotir preconstituiti. Sunt persoane care au asistat la incheierea unui contract, la realizarea acordului de vointa a partilor contractante si la conturarea tuturor clauzelor contractuale ale invoielii dintre parti. Aldamasul este si el o institutie anterioara crestinismului, des sorginte pagana, geto-daca, avand un dublu caracter: un caracter religios si unul juridic.

Sub aspect religios, dupa incheierea contractului, partile precum si persoanele care ii asistasera, invocau divinitatea prin ,ibatiuni pentru ca aceasta sa binecuvanteze invoiala partilor, iar consumarea aldamsaului, adica bautul acelei cupe de vin, semnifica incheierea contractului.

Sub aspect juridic, aldamasaii erau martori preconstituiti care puteau depune juramant in cunostinta de cauza in situatia ivirii unui litigiu in legatura cu interpretarea si executarea conntractului.

Adac intelegerea partilor era consemnata printr-un inscris, alaturi de numele partilor erau trecute si numele aldamasarilor, momentele la care acestia asistasera, valorea aldamasului consumat, precum si partea care a suportat cheltuiala.

In ceea ce priveste PROBELE SCRISE, trebuie precizat ca inscrisurile utilizate ca mijloace de proba erau fie inscrisuri oficiale emise de Cancelaria Domneasca si care purtau diferite denumiri, termenul generic fiind acea de hrisov, fie inscrisrui particulare, care emanau de la persoane particulare si care purtau denumirea de zapise.

DREPTUL FEUDAL SCRIS

PRAVILELE BISERICESTI

Darorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic al societatii feudale, biserica ortodoxa romana a fost in masura sa elaboreze norme de conduita aplicabile pe intreg cuprinsul tarii prin extinderea autoritatii sale spirituale cu sprijinul statului feudal.

In scopul consolidarii statului feudal si al centralizarii puterii, domnii erau interesati sa introduca noi reglementari juridice cu caracter uniform, care sa inlature neajunsurile dreptului obisnuielnis legate de particularitatile sale regionale.

Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, intrucat au fost intocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului  si pe chetuiala acestora.

In al doilea rand, dispozitiile din pravile aveau un caracter obligatoriu, atat pentru clerici, cat si pentru laici, atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in domeniul juridic. Aceasta deoarece, potrivit conceptiei autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept procesual tineau tot de domeniul religios.

Deoarece biserica ortodoxa romana se afla sub autoritatea spirituala a patriarhiei de la Constaninopol, domnii si mitropolitii romani au respectat la elaborarea pravilelor bisericesti regula de mult consacrata, potrivit careia pravilele se intocmesc numai dupa izvoare canonice.

Deoarece procesul crestinarii populatiei daco-romane si apoi a populatiei romanesti a continuat si dupa retragerea aureliana, un mare numar de cuvinte latine au patruns in limbajul religios (ex: cruce, biserica).

In privinta cuvantului biserica, limba romana este singura limba romanica  in care termenul a patruns din limba latina. In toate celelalte limbi romanice, termenul a patruns din limba greaca, intrucat procesul cerstinarii popoarelor respective a debutat tarziu, in epoca in care partea orientala a imperiului capatase preeminenta (?) fata de partea orientala. Cuvantul e luat din eclesia, cuvant grecesc.

Ca urmare a patrunderii masive a slavilor la nordul Dunarii, s-a rupt legatura directa intre romanitatea nord-dunareana, reprezentta de poporul roman si imperiul bizantin, ceea ce a facut ca din epoca feudalismului timpuriu, influenta bizantina sa fie receptata pe filiera slava si in acest context, limba slavona a devenit limba cancelariei Domnesti si limba cultului religios.

Asa se face ca primele pravile bisericesti au fost elaboirate in limba slavona. Insa limba slavona era cunoscuta de foarte putine persoane, nici prelatii nu o stiau, ceea ce a facut ca de la jumatatea sec 16, sa se inceapa ca pravilele sa fie redactate in limba romana.

Pravilele bisericesti, la inceput, au imbracat forma unor manuscrise, iar din secolul 17, au aparut pravilele tiparite.

Ex: Prvila de la Targoviste (1452) scrisa de gramaticul dragomir din ordinul domnului Vladislav al tarii Romanesti

Pravila de la manastirea Putna, care are text interliniar in romana si slavona

Pravila de la manastirea bistrita din Moldova(1618)

Pravila de la manastirea Bistrita din Oltenia (1636)

Izvoarele acestor pravile au fost lucrarile parintilor bisricii, texte di legislatia imparatilor bizantini, noua canoane bizantine si o lucrare denumita Sintagma Alfabetica a lui Matei Vlastares, elaborata la Salonic in anul 1335.

Cele mai imporattae pravile in romana snt: pravila Sfintilor Aposoili, tiparita de diaconul Coresi la Brasov intre 1560 si 1562, care mai este denumita si Pravila de la Ieud, dupa numele localitatii din Maramures unde a fost descoperit singurul descoperit singurul exemplar al acestei pravile care s-a pastrat. Apoi: Pravila Aleasa scrisa de Eustrachie in Moldova in 1632 si Pravila de la Govora (Pravila cea Mica), scrisa la 1640 din porunca domnului Tarii Romanesti Matei Basarab, tiparita in doua editiii identice, una pentru Tara Romaneasca, cu o prefata scrisa de mitropolitul Teofil al Tarii Romanesti si a doua editie pentru Transilvania, prefatata de mitropolitul Ghenarie al Transilvaniei.

Continutul pravilelor bisericesti este eterogen, pentru ca alaturi de textele cu caracter juridic exista si texte din alte domenii, spre pilda: extrase din lucrari religioase, date istorie despre sinoadele bisericesti si despre parintii bisericii autori de pravile, tabelele de calculare a timpului si diferite formulare penru intocmirea unor acte.

Dispozitiile cu caracter juridic, la randul lor, nu sunt prezentate intr-o forma sistematica pe ramrui si institutii de drept, astfel incat normele de drept civil alterneaza cu normele de drept penal si cu cele de drept procesual.

Totodata, normele de drept laic alterneaza cu normele de drept canonic.

Prin continutul lor mistic si prin discriminarile sociale pe are le consacra, pravielle bisericesti au contribuit la consolidarea relatiilor de productie de tip feudal. Totodata, avand in vedere izvoarele utilizate pentru elaborarea lor, pravilele bisericesti au marcat inceputul receptarii pe cale indireta a dreptului roman, ideile si institutiile juridice romane fiind preluate pe filiera bizantina, adica adaptate la realitatile societatii feudale.

Sub aspectul continutului, pravilele au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toarte cele trei tari romane. Totodata, pravilele au fost elaborate pentru a avea o finalitate practica, adica pentru a fi aplicate in practica instantelor de judecata. Cu toate acetea, exista putine documente care sa ateste faptul ca pravileel s-ar fi aplicat in practica instantelor de judecata, fenomen explicat prin faptul ca hotararile date in materie penala sau .. imbracau forma orala, iar cele care imbracau forma scrisa, nu indicau textul din pravila pe care se intemeiau si nici partile litigante nu erau interesate sa pastreze aceste hotararri. Dimpotriva, hotararile date in materie civila si in special cele referitoare la dreptul de proprietate, se solutionau pe baza pravilelor, erau motivae cu implicarea faptului de pravila, iar partile erau interesate sa pastreze aceste hotarari, dovada ca multe dintre ele ne-au parvenit pe cale directa.

Un exemplu este hrisovul dat in vremea domniei lui Alexandru Ilias, in care se mentioneaza litigiul dintre Maria si Florica. Maria era fiica naturala a lui Mihai Viteaza, Florica – Fiica legitima. Ele s-au judecat cu privire la proprietatea unei mosii care aprtinuse tatalui lor. Procesul a fost castigat de fiica legitima, iar solutia era motivata cu indicarea capului de pravila.

HRISOAVELE LEGISLATIVE

La inceput, hrisoavele domnesti erau acte cu caracter individual, adica acte de aplicare a regulilor Legii Tarii la cazurile particulare. Insa, de la sfasitul secolului 16 si inceputul secolului 17 incep sa apara asa-numitele hrisoave legislative, care contin norme cu caracter general aplicabile tuturor subecteleor de drept aflate intr-o situatie data.

Un exemplu celebru si controversat in acest sens: Asezamantul llui M Viteazu 1695. Unii autori au ajuns la concluzia gresita ca prin intermediul lui Mihai Viteazul ar fi legarea taranilor dependenti de glie. Insa, aceasta opinie nu poate fi retinuta, intrucat ea este rezultatul unei analize gresite a textului hrisovului. Hrisovul a fost dat in 1595 in contextul in care Tara Romaneasca era invadata de armata otomana, iar taranii dependenti aflati pe mosiile din stanga Oltului s-au refugiat din calea navalirii otomane pe mosiile din drepata Oltului, unde se afla fieful economic si politic al lui Mihai Viteazul. In cest context, domnul, la presiunea boierilor olteni, a dat aceest asezamant  in care se arata care pe unde va fi cu referire la taranii dependenti, acolo sa ramaa in veci. Astfel, mihai Viteazu nu a dispus legarea taranilor dependenti de glie, ci a modificat in favoarea sa si a boierilor care il sprijineau dispozitiile Legii Tarii, care anterior asezamantului ii legasera de taranii dependenti de glie. Ca atare, boierii, avand mosii in dreapta Oltului, nu mai erau obligati sa-i restituie stapanilor lor pe taranii dependenti refugiati din calea invaziei otomane, asa cum prevedea Legea Tarii.

Totodata, Asezamantul din 1595 merge si mai departe si creeaza o noua categorie de tarani dependenti: rumanii de legatura, adica taranii liberi refugiati din calea invaziei otomane pe mosiile din dreapta Oltului.

Un hrisov asemanator a fost dat in Moldova, in vremea domnilor Stefan Tomsa si Miron Barnovsc. Ulterior, pe masura centralizarii puterii domnesti, numarul acestor hrisoave legislative a crescut considerabil.

 

PRAVILELE LAICE

Ele au fost adoptate la sfarsitul sec 17 si inceputul sec 18, aproape simultan si cu un continut asemanator in Tara Romaneasca si Moldova. Adoptarea lor a raspuns unei necesitati obiective: puterea de stat centralizatat sa intervina rapid cu diferite reglementari in noile domenii ale vietii sociale feudale ramase neacoperite de dreptul obisnuielnic.

Interesati in adoptarea pravilelor laice au fost nu numai domnii, dar si boierii in egala masura, pentru ca ele reprezentau si instrumente de limitare a puterii domnesti. Spre pilda, Grigore Ureche spunea: “Acolo unde nu sunt pravile, din voia domnilor, multe strambatati se fac.”

Prima pravila: moldova: 1646: din ordinul domnului Vasile Lupul: Cartea Romaneasca de invatatura, elaborata de gramativul si logofatul Eustrachie. Este prima codificare legislativa cu caracter laic din istori dreptului romanesc. A fost tiparita fin porunca domnului la tipografia manastiriiTrei Ierarhi din iasi.

Titlul lucrarii este semnificativ sub mai multe aspecte, in primul rand din titlul lucrarii => ca este o creatie romaneasca originala, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii lucrarii, au fost codificate intr-o viziune proprie=> lucrarea nu este o copie a unor lucrari straine.

In al doilea rand, termenul de invatatura nu are sensul didactic, ci are un sens juridic de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca, care atrage sanctiunea domneasca asupra celora care nu asculta de aceste invataturi.

Izvoarele acestei pravile a fost: Nomos gheorghicos (Legiuirea agrara bizantina elaborata de imparatul Leon Isaurul), precum si lucrarea penalistului italian Prospero Farinaci, latinizat Farinacius, intitulata “Praxis et teorice criminalis”.

Cea de a doua pravila laica a fost elaborata in Tara Romaneaca la 1652 din porunca domnului Tarii Romanesti Matei Basarab de catre un calugar erudit, denumit Daniil Panoneanul, care a ajuns ulterior mitropolit al Transilvaniei. Lucrarea se numeste Indreptarea Legii sau Pravila cea Mare si a fost tiparita la Targoviste, avand o prefata scrisa de mitropolitul Stean al tarii Romanesti. Si titlul acestei pravile este semnificativ, pentru ca el arata finalitatea pravilei, adica influentarea comportamentului uman prin dispozitii legale noi. Cuprinsl acestei pravile este asemanator u cel al cartii Romanesti de Invatatura, dar la aceasta se mai adauga o traducere a lui nomocanonului al lui mIhail Malaxus, precum si diverse probleme de interes general dintr-o serie de domenii: filosofie, medicina, gramatica, etc.

Pravilele laice au o structura bipartita. In prima parte, sunt reglementate relatiile sociale de tip feudal din agrivultura. Astfel, sunt consacrate legarea de pamant a taranilor dependenti, dreptul stapanilor feudali de a-i urmari pe taranii dependenti fugiti si de a-i readuce pe mosie, interdictia pentru ceilalti boieri de a-i primi pe tarnii fugari si obligatia de a-i preda stapanilor lor.

Totodata, sunt reglementate obligatiile de renta feudala al taranilor aserviti fata de boieri, precum si dreptul boierilor de a-i sanctiona pe taranii aserviti, care nu platesc renta feudala.

In sfarsit, sunt reglementate relatiile sociale referitoare la paza hotarului, a reoltelor si bunurilor agricole, relatiile sociale referitoare la indeletnicirile fundamentale traditionale: agricultura si cresterea vitelor.

Partea a doua contine o serie de institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.

In materia persoanelor, reglementarea statului juridic are la baza criteriul conditiei sociale. Persoanele fizice, denumite obraze, erau impartite in sobozi si robi.

Institutiile casatoriei, familiei si rudeniei sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca cele constinute in pravilele bisericesti. Dupa model bizantin, casatoria este precedata de logodna. Prin casatorie, sotul dobandeste puterea maritala asupra sotiei, precum si dreptul de a-i administra zestrea.

Pravilele laice recunosc unele efecte juridice si concubinajului, prin aplicarea mutatis mutandis a unor dispozitii din materia casatoriei. Astfel, se prevede prosibilitatea pierderii averii concubinei infidele asemanator cu pierderea zestrei sotiei adultere.

In materia bunurilor, o protectie speciala este acordata proprietatii imobiliare, in materia succesiunilor se prevede ca mostenirea ar putea fi deferita prin testament, acesta putand fi redactat in forma scrisa, denumit zapis, sau in forma orala, cu limba de moarte, sau , dupa ca, mostenirea se defera ab intestat.

Erau insituite anumite incapacitati de a testa, de exemplu: cei condamnat pentru infractiuni indreptate contra moralei, dupa cum erau prevazute si anumite capacitati de a dobandi prin mostenire.

Categoriile de mostenitori legali erau descendentii, ascendentii si colateralii pana la gradul 9. Ca si in Legea Tarii, copiii naturali veneau doar la succesiunea mamei. Era prevazute in favoarea descendentilor rezerva succesorala, stabilita in functie de numarul lor.

In materia obligatiilor, principalele izvoare de obligatii sunt contractele, denumite tocmeli, si delictele. Principiul raspunderii in materie obligationala era acela al raspunderii personale. Principalele contracte reglementate de pravile erau: vanzarea, inchirierea (nainire), imprumutul si donata. De asemenea, erau reglementate atat garantiile reale (zalogul), cat si garantiile perosnae (chezasii).

In materie penala, infractiunile continua sa fie denumite vini, fiind impartie in vini mari si vini mici, dupa gradul lor de periculozitate. Insa, pravilele laice introduc in aceasta mateire unele dintre cele mai avansate categorii si concepte ale epocii, multe dintre ele le regasim si astazi in materia dreptului penal. Spre exemplu, pentru calificarea infractiunii se avea in vedere si pozitia subiectiva a infaptuitorului, momentul si clocul savarsirii infractiunii si sunt introduse si reglementate categorii juridice, cum ar fi: tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea si recidiva. Sunt consacrate cauze care inlatura raspunderea penala: legitima aparare, ordiunul superiorului, nebunia, varsta sub 7 ani si totodata sunt reglementate cauze care atenueaza raspunderea penala: varsta sub 10 ani, batranetea, mania, si cauze care agraveaza raspunderea penala: calitatea de boier in cazul infractiunii de hiclenie.

In privinta sistemului sanctionator, se mentine pedeapsa cu moarea, se mentin celelale pedepsele fizice, pedespele privative de libertate, pedepsele infamante, amenzile, adaugandu-se o categorie noua si anume pedepse cu caracter religios.

La stabilirea felului si cuantumului pedespei, judecatorul avea o foarte larga libertate de apreciere, pentru ca in pravile se spune ca stabilirea pedepseei este lasata la “voia giudetlui” – libera apreciere a judecatorului, care putea dispune inlocuirea unei pedepse cu alta sau ierterea de pedeapsa.

Pravila recomonda ca pedepsele fizice sa nu se aplice boierilor si cleircilor, in schimb ele sa se aplice cu severitate in cazul categoriilor sociale inferioare, in special in cazul taranilor dependenti.

Sub aspect procesual, pravielel prevad existenta unor instante laice si a unor instante bisericesti, insa in continuare lipseste principiul specializarii instantelor, astfel incat acestea puteau judeca atat pricinile civile, cat si pricinile penale.

In materie penala, actiunea putea fi promovata atat de victima faptei penale, cat si de alte persoane carora legea le conferea o legitimare procesuala. Spre ex: actinea penala putea fi promovata de parinte pentru copil, de stapan pentru sluga, de logodnic/ sot pentru logodnica/sotie.

Mijloacele de proba erau proba testimoniala  / cu martori, juramantul, inscrisurile, la care se adauga ca probe noi: expertizele si prezumtiile pe care pravilele le denumesc presupusuri.

In materie penala, era prevazuta si tortura ca modalitate de a smulge marturisirea invinuitului si, totodata, pravilele specificau ca valoarea probei testimoniala era diferita in raport de categoria sociala careia ii apartiena martorul.. cei din categorii superioare trebuiau crezuti mai mult. Nu sunt introduse ca i de atatc, dar pravilele prevad posibilitatea celor nemultumiti de hot jud de a se adresa unui judecator superior. Nu exista nici in pravileel laice conceptul de autoritate de lucru judecat, insa se prevad anumite termene de prescripte a dreptului la actiune in sens material.