Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atât elementul de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţii de urmărire penală.

De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală fiind sesizat despre comiterea unei infracţiuni prin plângere sau denunţ, concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvârşirea infracţiunii.

Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare. Acest act constituie punctul de plecare al urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe.

Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt variate, clasificarea lor făcându-se în raport de anumite criterii :

  1. în funcţie de sursa de informare există:
  • moduri de sesizare internă (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală);
  • moduri de sesizare externă (plângerea, denunţul);
    1. în raport cu modul de sesizare a organul de urmărire penală există:
  • moduri de sesizare primară, în situaţia în care aducerea la cunoştinţă despre comiterea unei infracţiuni a ajuns pentru prima dată în faţa organului de urmărire penală;
  • moduri de sesizare complimentară, în situaţia în care cauza penală a trecut anterior pe la un alt organ de urmărire penală (când un organ de urmărire penală îşi declină competenţa în favoarea altui organ);
    1. în raport cu efectele pe care le produce, şi din conţinutul art. 262 C.P. P. rezultă că acestea pot fi împărţite în două mari categorii:
  • moduri generale de sesizare (plângerea, denunţul);
  • moduri speciale de sesizare (plângerea prealabilă);

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvârşirea sau pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de începere a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârşirea sau pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

  • plângere;
  • denunţ;
  • autodenunţ;
  • depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală;

Plângerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i-a fost cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plângerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă, care este un mod special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plângerea trebuie să cuprindă:

  • numele, prenumele, calitatea şi domiciliul peteţionarului;
  • descrierea faptei ce formează obiectul plângerii;
  • indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
  • indicarea mijloacelor de probă;

Din punct de vedere formal, plângerea poate fi făcută:

  • în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar;
  • oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care declară plângere şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

Legea reglementează modalităţile în care poate fi făcută plângerea, din punct de vedere al titularilor:

  • personal, de cel căruia i-a fost cauzat un prejudiciu prin infracţiune;
  • prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii;
  • prin substituiţi procesuali (unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi.

Persoanei care face plângere ce conţine şi un denunţ îi este explicată răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios (conform art.311 Cod penal) fapt ce trebuie consemnat în conţinutul plângerii şi se confirmă contra semnătură persoanei care a depus plângerea.

Persoana oficială a organului de urmărire penală, care a primit plângerea, eliberează imediat persoanei care a depus plângerea un certificat despre acest fapt, în care se indică persoana care a primit plângerea şi timpul când aceasta a fost înregistrată. În cazul, în care, reprezentantul organului de urmărire penală, refuză de a primi plângerea, persoana care a depus-o are dreptul a se adresa judecătorului de instrucţie în cel mult a 10 zile.

Plângerile anonime nu pot servi drept motiv de începere a urmăririi penale, însă sesizarea urmează a fi verificată şi în cazul existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii, organul de urmărire penală din oficiu se autosesizează în vederea pornirii urmăririi penale.

Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Comparativ cu plângerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată. Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvârşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au comis.

Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi făcut:

  • în scris, ca şi în cazul plângerii, fiind necesară semnătura denunţătorului. Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală poate fi sesizat din oficiu;
  • oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către reprezentantul organului de urmărire penală.

Persoana care face denunţ este avertizată asupra răspunderii pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul. În unele cazuri, denunţul poate fi făcut chiar şi de către persoana care a săvârşit infracţiunea, în acest caz fiind vorba de un autodenunţ.

Autodenunţul reprezintă o recunoaştere din iniţiativă proprie a faptei săvârşite în cazul în care organul de urmărire penală nu este la curent cu această faptă.

În practică un astfel de motiv de sesizare se întâlneşte foarte rar şi constituie cazuri excepţionale, ţinând cont că infractorii încearcă să-şi ascundă faptele şi se sustrag de la răspunderea penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să acţioneze foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvârşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvârşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată etc.)

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, că ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.P.P.)

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit.

Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală (Autosesizarea). Aceasta reprezintă o modalitate de sesizare internă şi constă în posibilitatea organului de urmărire penală de a se autosesiza că s-a săvârşit o infracţiune.

Organele de urmărire penală (menţionate în art.263 C.P.P.) pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decât plângerea, denunţul sau autodenunţul. Autosesizarea mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la diferite activităţi specifice poliţiei, cum ar fi: controale planificate, menţinerea ordinei publice, controlul traficului rutier, etc. În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, respectînd dispoziţiile art.262 alin.1 pct.4 şi alin.3 C.P.P.

În practică pot apărea anumite situaţii în care se realizează sesizarea din oficiu:

  • ofiţerul de urmărire penală efectuînd acţiuni de urmărire penală în timpul cercetării unei infracţiuni, descoperă semnele unei alte infracţiuni;
  • organul de urmărire penală stabileşte pe parcursul unei investigaţii operative, împrejurările unei infracţiuni şi în acel timp descoperă o altă infracţiune;
  • la constatarea unor infracţiuni flagrante;
  • în şedinţa judecătorească, în cazul depistării sau săvârşirii unei infracţiuni în cursul şedinţei de judecată; (infracţiune de audienţă).

Organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvârşite, pregătite sau în curs de pregătire chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei care a depus plângerea sau denunţul îi este eliberat imediat un certificat care confirmă acest fapt.

Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi atacat imediat judecătorului de instrucţie, dar nu mai târziu de 5 zile de la momentul refuzului.

Organizarea examinării sesizărilor despre infracţiuni. După înregistrare, sesizările sunt raportate conducătorului organului de urmărire penală care organizează ordinea soluţionării şi stabileşte termenul de examinare. Sesizările despre infracţiuni se examinează în conformitate cu legislaţia procesual penală. Organul sesizat face propuneri procurorului de a decide, sau după caz, cu acordul acestuia, în limitele competenţei sale dispune:

  • transmiterea materialelor organului competent;
  • începerea urmăririi penale;
  • neînceperea urmăririi penale;
  • prezentarea materialelor referitoare la infracţiunile flagrante.

Sesizările despre infracţiunile flagrante şi cele ce nu necesită un control suplimentar, în cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare evident rezultă prezenţa sau lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii sunt examinate imediat. Termenul rezonabil de examinare a altor informaţii despre infracţiuni şi incidente, plângeri, denunţuri, precum şi a celor sesizări ce necesită un control suplimentar, este stabilit de către conducătorul organului de urmărire penală. Când apare necesitatea prelungirii termenului de examinare a sesizării, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un raport motivat în acest sens şi îl prezintă conducătorului organului de urmărire penală înainte de expirarea termenului fixat de acesta.

În cazul în care termenul de examinare a sesizării depăşeşte o lună de zile, organul de urmărire penală informează în scris persoana care a făcut sesizarea. Calcularea termenilor se efectuează de la momentul parvenirii iniţiale a sesizărilor (data înregistrării).