2.1.  Declaraţiile părţilor şi ale martorilor. Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea mai frecventă, ci, totodată, activitatea căreia, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, îi este consacrată cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de urmărire penală, nu o dată, sursa majoră a informaţiilor necesare depistării adevărului. Potrivit unor date, organele de urmărire penale consumă pentru ascultări 25% din timpul de lucru.[1]

2.1.1.  Bănuitul, învinuitul şi inculpatul sânt purtători ai informaţiei probante la fel ca martorul şi partea vătămată. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sânt informaţiile scrise sau orale depuse de aceştia la audiere in condiţiile prevăzute de C.P.P. referitor la circumstanţele care au servit temei pentru a-i recunoaşte in aceasta calitate, precum si la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc (art.103 alin.1 C.P.P.). Conform caracterului său procesual, declaraţiile bănuitului, ca, de altfel, şi declaraţiile învinuitului sunt, pe de o parte, surse de probă, pe de altă parte-mijloace de apărare a lor.

Furnizarea declaraţiilor de către bănuit sau de învinuit nu este o obligaţie, ci un drept al lor. Pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu intenţie ei nu sânt traşi la răspundere. Învinuitul face declaraţii în privinţa fondului acuzaţiilor ce i se aduc, în privinţa împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte şi în privinţa probelor administrate. În caz că există divergenţe între declaraţiile expuse anterior şi cele făcute posterior este necesar ca organele de urmărire penală să stabilească cauzele şi să le înlăture. Specificul declaraţiilor învinuitului constă din doua aspecte contrare:

  1. învinuitul este persoana care cunoaşte cel mai veridic împrejurările cauzei şi deci dispune de un spectru mai larg de informaţii decât alţi participanţi în proces;
  2. este cel mai interesat subiect în rezultatul final al procesului penal şi adesea nu are interesul de a dezvălui adevărul.

Tradiţional, declaraţiile învinuitului se divizează în două grupe:

1) de recunoaştere a vinovăţiei. Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvârşirea infracţiunii poate fi pusa în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezulta din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 alin.2 C.P.P.).

Articolul 76 alin.1 lit. „g” şi „h” din Codul penal al R. Moldova prevede că căinţa sinceră şi contribuirea activă la descoperirea infracţiunii se consideră circumstanţe atenuante, care se exprimă în relevarea de către învinuit a informaţiei veridice de care dispune;

2) de negare a vinovăţiei. Aceste declaraţii la fel trebuie controlate în contextul celorlalte probe din dosar. Orice dubii sânt în favoarea învinuitului.

 Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii (art.103 alin.3 C.P.P.).

Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate (art.103 alin.4 C.P.P.).

Procedura audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului este stipulată în art.104 C.P.P. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, decât doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.

Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit, îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile, situaţia militară, situaţia familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie necesară pentru identificarea lui, după aceea îl întreabă dacă acceptă să facă declaraţii asupra bănuirii sau învinuirii care i se incriminează. În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să facă declaraţii, acest fapt este consemnat în procesul-verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuirea sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţia, acest fapt este consemnat în procesul-verbal, de către persoana care efectuează audierea.

Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat. Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiţii, învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei. Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală purcede la audierea acestuia, la locul aflării lui.

Declaraţiile bănuitului, învinuitului sunt consemnate în procesul-verbal al audierii, întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261 C.P.P.

2.1.2.  Ascultarea martorului. Un ajutor esenţial în soluţionarea cauzelor penale îl pot acorda declaraţiile martorului despre evenimentele care au anticipat, au demarat concomitent cu infracţiunea sau care au urmat după săvârşirea ei. Declaraţiile martorului sânt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile C.P.P. asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia (art.105 alin.1 C.P.P.). Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare sigure. Nu pot servi ca probă, datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale. Ele au importanţă probantă, numai în cazul când sânt concrete. Comunicările imprecise nu pot fi puse la baza învinuirii.

Prezenţa şi depunerea declaraţiilor veridice de către martori este garantată într-o anumită măsură prin art.312, 313 din Codul penal al R. Moldova, care prevede răspunderea penală a martorilor pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu intenţie. Evident, dovedirea refuzului de a face declaraţii în condiţiile legislaţiei procesual-penale în vigoare este o chestiune extrem de dificilă, deoarece în circumstanţele care au condiţionat comiterea infracţiunii, martorii sau aflat în împrejurări deosebite, poate şocante, care nu totdeauna permit omului de rând a percepe şi  a memoriza cele văzute sau auzite.

Martorul este audiat la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În caz de necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui. Înainte de ascultarea martorului, persoana care efectuează această acţiune procesuală constată identitatea lui (numele, prenumele, vârsta, domiciliul, ocupaţia). Martorul este informat privind obiectul cauzei şi îi este propus a declara despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care au atribuţie la cauză.

Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 C.P.P. şi îl avertizează despre răspunderea în caz de refuz de a face declaraţii, precum şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă. Acest fapt este consemnat în procesul-verbal al audierii.După ce martorul a făcut declaraţii, îi pot fi puse întrebări referitor la faptele şi circumstanţele care trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.

Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sânt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa altor martori. Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemaţi în aceeaşi cauză să nu poată comunica între ei. Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte  semnele acestuia şi poate să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal. În cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu consimţământul medicului şi în prezenţa acestuia.

În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii. Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri excepţionale, audierea poate fi efectuată în timpul nopţii, indicând motivele respective în procesul-verbal. Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore. Consemnarea declaraţiilor martorului este efectuată în condiţiile art.260 şi 261 C.P.P.

Codul de procedură penală reglementează prin art.110, modul de obţinere a declaraţiilor martorului, fără descoperirea identităţii acestuia pentru publicul larg, adică prin intermediul mijloacelor tehnice speciale de telecomunicaţii care vor distorsiona vocea şi imaginea autentică a martorului ce va face declaraţii în instanţa de judecată. Identitatea acestuia va fi cunoscută numai de către judecătorul de instrucţie şi judecătorul instanţei de judecată. În condiţiile când criminalitatea organizată ia proporţii mai mari ca oricând, asemenea măsuri de protecţie a martorilor sânt extrem de necesare.

În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, procurorul poate solicita în ordinea prevăzută de art.109 alin.3 C.P.P., audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului audiat. Acest procedeu de asemenea poate fi înţeles ca o acţiune de asigurare a mijloacelor de probă când se ştie apriori că martorul nu va participa la judecată.

2.1.3. Ascultarea părţii vătămate. Declaraţiile părţii vătămate se consideră declaraţia persoanei căreia i s-a adus prejudiciu material ori moral în rezultatul infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra împrejurărilor care urmează a fi dovedite în cauză.

         Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător (art.111 alin.2 C.P.P.).

Spre deosebire însă de martor, partea vătămată este participant activ în procesul penal. Dacă pentru martor depunerea mărturiilor este o îndatorire, atunci pentru partea vătămată nu este numai o îndatorire, ci şi un drept cu care ea este înzestrată pentru apărarea intereselor sale.

 Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sânt, de regulă, prima sursă de informare a organelor de urmărire penală, datele furnizate de ele servind la strângerea probelor despre faptă şi făptuitor. Uneori, aceeaşi însuşire o au şi declaraţiile părţii civilmente responsabile. De aceea, o contribuţie importantă la aflarea adevărului într-o cauză penală o pot aduce, pe lângă declaraţiile învinuitului sau inculpatului, şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile dacă sânt sincere, fapt ce a determinat enumerarea lor printre mijloacele de probă.

Calitatea procesuală de parte vătămată obţin persoanele ce sânt constituite ca parte vătămată conform legii de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. În multe cazuri, declaraţiile părţii vătămate pot fi denaturate, fiind influenţate de factori subiectivi: simţul de răzbunare, tendinţa de a majora prejudiciul adus. Pentru evitarea acestor momente, este necesar a întreprinde măsuri de verificare, care se realizează prin intermediul actelor procesuale.

Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză, asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele, comunicate de partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate sânt bazate pe spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie şi ele ascultate. Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţie, poartă răspundere conform art. 312 C.P., iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false, este trasă la răspundere penală conform art.313 C.P.

2.1.4. Confruntarea. Din motive obiective ori subiective, uneori, între declaraţiile persoanelor ascultate, cu privire la una şi aceeaşi faptă sau împrejurare de fapt, apar contraziceri. De regulă, contrazicerile apar, mai ales, între declaraţiile martorilor şi învinuiţilor sau inculpaţilor, însă practica judiciară demonstrează că asemenea contraziceri există şi între declaraţiile martorilor, între declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în aceeaşi cauză ori între declaraţiile martorilor şi ale părţilor.

Motivele care duc la apariţia contrazicerilor între declaraţiile persoanelor ascultate sunt multiple. De aceea, se vor face referiri doar exemplificativ la unele dintre acestea în funcţie de categoriile persoanelor ascultate în cursul cercetării. Astfel, în cazul martorilor, chiar al celor animaţi de dorinţa de a, relata adevărul, contrazicerile pot apărea, întrucât ei nu au perceput corect faptele sau împrejurările de fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute ori nu reuşesc a le reda cu ocazia ascultării. Contrazicerile dintre declaraţiile martorilor de rea-credinţă şi ale celorlalte persoane ascultate se datorează coruperii acestora de către cei interesaţi în cauza, sentimentelor de afecţiune sau duşmănie ce le nutresc faţă de părţi, relaţiilor de subordonare în care se pot afla faţă de învinuit ori partea vătămată, rezervelor ce le au în sprijinirea organelor de urmărire penală.

Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuiţilor ori inculpaţilor şi ale celorlalte persoane ascultate în cauză sânt mult mai complexe şi variate, printre acestea înscriindu-se nesăvârşirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracţiunii ce i se impută, săvârşirea de câtre învinuit a mai multor infracţiuni şi neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis; încercarea învinuitului sau inculpatului de a scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, de a scăpa alţi participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri între declaraţiile sale şi ale celorlalte persoane ascultate în cauză, pentru a împiedica aflarea adevărului, etc.

Împrejurările cauzei nu pot fi considerate clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate ori cât timp nu s-a încercat totul în acest scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească toate posibilităţile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activităţi, printre care se înscrie şi confruntarea. În literatura de specialitate, confruntarea este calificată drept o modalitate a ascultării, în calitate de procedeu probatoriu complementar.

Confruntarea constituie un proces încontinuu de confruntare a declaraţiilor a două persoane ascultate concomitent cu folosirea imediată a rezultatelor acestei comparaţii, pentru înlăturarea contradicţiilor apărute.

Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin derogare de la normele privind ascultarea, potrivit cărora fiecare persoană este întrebată individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării, persoanele una în prezintă celeilalte sunt ascultate, despre aspectele, problemele în legătură cu care au apărut contrazicerile. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi trebuie de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act poate duce şi la realizarea altor obiective.

Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi administrare de probe noi. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi nu trebuie de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act nu poate duce şi la realizarea altor obiective. Astfel, în urma efectuării confruntării se poate ajunge la obţinerea unor date, indici, probe noi atunci când în cursul desfăşurării ei persoanele respective îşi amintesc aspectele omise cu ocazia ascultării lor în mod individual. De exemplu, una dintre persoanele confruntate precizează, cu ocazia confruntării, că, în momentul discutării problemelor pe marginea cărora au apărut contrazicerile, de faţă se afla o a treia persoană. Declaraţia persoanei identificate cu ocazia confruntării, prin care se confirmă discuţiile ce au avut loc, constituie un nou mijloc de probă administrat în cauză.

În practica organelor de urmărire penală, confruntarea mai este efectuată şi în scopul verificării şi precizării unor declaraţii ale învinuiţilor sau inculpaţilor participanţi la aceeaşi infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele săvârşite. Referitor la confruntarea efectuată în scopul înlăturării contrazicerilor, trebuie reţinut faptul că nu pentru orice contrazicere şi oricând este necesar să se recurgă la confruntare. Această activitate se efectuează numai în cazul când există contraziceri care se referă la probleme esenţiale şi numai când ele nu pot fi înlăturate în alt mod.

De multe ori contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi înlăturate prin verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea altor persoane ce au cunoştinţă despre împrejurările în legătură cu care au apărut acestea. De aceea, în planul de urmărire penală trebuie să se prevadă toate activităţile posibile, care să ducă la înlăturarea contrazicerilor. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi, contrazicerile persistă, se purcede la confruntare. În acest sens, se recomandă ca efectuarea confruntării să aibă loc, de regulă, printre ultimele activităţi de cercetare, atunci când s-a ajuns la concluzia certă că în alt mod nu pot fi înlăturate contrazicerile. Efectuarea acestei activităţi la întâmplare, fără o temeinică analiză a utilităţii şi oportunităţii ei, poate avea consecinţe negative pentru buna desfăşurare a cercetărilor şi aflarea adevărului în cauză.

Confruntarea mai multor persoane deodată nu este indicată pentru că, pe de o parte, s-ar putea reduce posibilitatea clarificării problemelor cu privire la care există contraziceri, iar pe de altă parte, această activitate ar fi îngreuiată din cauza numărului mare de persoane participante la efectuarea ei. Pot apărea şi excepţii, cum ar fi situaţia când un anumit fapt a fost săvârşit de mai multe persoane şi lămurirea problemei cu privire la care există contraziceri nu s-ar putea realiza decât aducând toate persoanele în cauză şi ascultându-le concomitent, în scopul confruntării.

Conform art.113 alin.1 C.P.P. în cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor.

La audierea persoanelor confruntate, sânt respectate dispoziţiile privitor la audierea martorului sau învinuitului, aplicate corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a persoanelor confruntate. Persoanele confruntate sânt audiate privitor la relaţiile dintre ele, la faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.

Sintetizând cele spuse în privinţa confruntării, ţinem să menţionam următoarele:

  1. confruntarea este un act de urmărire penală;
  2. este realizat în limitele unei cauze penale;
  3. constă în ascultarea simultană a două persoane;
  4. aceste persoane au fost anterior ascultate separat în privinţa aceloraşi circumstanţe;
  5. între declaraţiile lor anterioare există contraziceri esenţiale;
  6. pe parcursul confruntării are loc compararea, completarea, precizarea permanentă a declaraţiilor obţinute de la persoanele ascultate;
  7. are scopul înlăturării contrazicerilor esenţiale, care există în declaraţiile persoanelor;
  8. confruntarea poate fi realizată în orice îmbinare între martori, părţi vătămate, bănuiţi şi învinuiţi.

Subiecţii procesului penal între care se poate efectua confruntarea:

  1. între martori;
  2. între părţile vătămate;
  3. între martori şi învinuit sau bănuit;
  4. între bănuiţi sau învinuiţi;
  5. între partea vătămată şi învinuit;
  6. între partea vătămată şi bănuit.

Dacă participă la confruntare partea vătămată ori martorul, ei sînt preîntâmpinaţi de răspunderea penală pe care o poartă în caz de refuz să depună declaraţii sau de depunere a declaraţiilor false în baza art.312, 313 C.P. Dacă la confruntare participă bănuitul sau învinuitul, atunci ei nu sânt obligaţi să facă declaraţii, însă au dreptul de a le face.

Procedura confruntării:

  • organul de urmărire penală identifică participanţii la confruntare;
  • explică drepturile şi obligaţiile, răspunderea ce o poartă în cazul refuzului sau depunerii depoziţiilor false în cazul martorului sau părţii vătămate;
  • stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele participante;
  • aceleaşi întrebări se pun ambilor participanţi la confruntare cu înscrierea răspunsului în procesul-verbal.;
  • organul de urmărire penală poate pune întrebări de precizare;
  • participanţii pot să-şi adreseze întrebări cu permisiunea ofiţerului de urmărire penală;
  • persoanelor care participă la confruntare (cu permisiunea organului de urmărire penală) li se pot pune întrebări de către terţele persoane participante la confruntare: experţi, specialişti, apărători, reprezentanţi legali ai minorului;
  • declaraţiile persoanelor confruntate sânt consemnate într-un proces-verbal întocmit conform prevederilor art.260 şi 261 C.P.P.
  • după finisarea confruntării participanţii iau cunoştinţă de procesul-verbal, au dreptul să facă completări sau obiecţii la cele expuse în procesul confruntării;
  • fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-verbal în întregime. Organul de urmărire penală semnează procesul-verbal la sfârşitul acestuia.

Pe lângă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele dezavantaje, şi anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale probatoriului, pot să fie de acord asupra celora ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele ulterioare. Deci confruntarea  va fi efectuată când scopul urmărit de acest act nu poate fi realizat prin alte procedee probatorii: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de expertize, ascultarea altor persoane ce au informaţii despre împrejurările care sunt cercetate. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi, totuşi necesitatea confruntării persistă, se purcede la înfăptuirea ei.

2.1.5. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii În practica organelor de urmărire penală din R. M. este utilizată pe larg verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului, mai ales la cercetarea cazurilor când un rol important în probaţiune procesual penală revine declaraţiilor învinuitului.

Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc concret, reprezentantul organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate face şi acum declaraţii (art.114 alin.1 C.P.P.).

În scopul stabilirii unor date noi, verificării itinerarului şi locului unde s-a săvârşit fapta, de asemenea şi pentru a releva autenticitatea declaraţiilor prin confruntarea lor cu împrejurările cercetate, declaraţiile bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau a martorului date anterior pot fi verificate şi precizate la locul legat de evenimentul în cauză.

Persoana audiată arată calea spre locul săvârşirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la întrebările ofiţerului de urmărire penală. Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, vor fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se ridică şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite cu condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune procesuală şi de a nu pune în pericol sănătatea lor. Rezultatele verificării declaraţiilor la locul infracţiunii sânt consemnate în proces-verbal, respectând prevederile art.260 şi 261 C.P.P., în care, suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului. În cadrul efectuării verificării declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Fonogramele, casetele audio şi video, peliculele fotografice, schiţele, documentele şi obiectele ridicate sunt anexate la procesul-verbal. Acest procedeu probatoriu a fost consacrat în mai multe lucrări de specialitate care-i elucidează esenţa şi criteriile distincte.[2] Faţă de verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului sunt înaintate mai multe condiţii:

  1. Persoanele ale căror declaraţii se precizează, trebuie să fie în prealabil ascultate;
  2. Declaraţiile învinuitului şi a învinuitului pot fi verificate şi precizate cu acordul acestora;
  3. Verificarea şi precizarea declaraţiilor mai multor persoane se face separat;
  4. În cadrul acestui act sunt interzise întrebări care sugerează răspunsul;
  5. Sânt interzise acţiuni care ar înjosi cinstea şi demnitatea peroanelor ori ar pune în pericol viaţa şi sănătatea lor;
  6. Toţi participanţii la acest act vor merge după persoana, declaraţiile căreia sânt verificate.

Un criteriu important care permite a atribui procedeul probatoriu în discuţie actelor de urmărire, poate servi capacitatea lui de a releva şi reflecta date de fapt, care nu sânt accesibile pentru alte procedee de administrare a probelor. Această aptitudine de „verificare şi precizare la faţa locului” se datorează structurii sale complexe care asigură primirea comunicărilor şi confruntarea lor cu datele întruchipate în particularităţile locului faptei. Investigaţiile efectuate de Şeifer S.A. i-au permis a releva în cadrul verificării şi precizării datelor la faţa locului a unor procedee relativ independente de obţinere a informaţiei probante:

  1. Căutarea urmelor faptei care încă n-au fost depistate, ce trebuie să existe, dacă declaraţiile sunt veridice. Spre deosebire de cercetarea la faţa locului cu participarea (învinuitului, martorului, pătimaşului etc.) în cadrul verificării şi precizării declaraţiilor, aceşti subiecţii contribuie activ la căutarea urmelor (de exemplu, locul păstrării averii sustrase) şi lămuresc care este legătura lor cu fapta;
  2. Indicarea detaliilor existente la locul faptei, cunoaşterea cărora mărturiseşte despre informarea persoanei asupra faptei. «Încercarea la informare» constă în aceea că persoana la o oarecare distanţă comunică despre detaliile împrejurărilor: dislocarea internă a încăperilor, a mobilei, a mărfurilor, trăsăturile lor individuale (culoarea, mărimea, forma), iar apoi, apropiindu-se de obiect arată la ele, confirmând prin aceasta veridicitatea comunicărilor sale;
  3. Arătarea la amănuntele locului care nu s-au păstrat la momentul efectuării actului de urmărire penală, dar sânt fixate în materialele dosarului. Această situaţie se cristalizează atunci când învinuitul arată de unde a luat obiectul, folosit ulterior ca instrument de forţare a lacătului, locul atacului, poza victimei etc.;
  4. Arătarea în mod separat, răzleţ de către martorii faptei a unor repere ale locului;
  5. Arătarea, demonstrarea unor obiecte, existenţa căror poate influenţa derularea evenimentelor.

Acest procedeu are unele trăsături comune cu reconstituirea şi se întâlneşte în practică destul de rar. De pildă, pentru verificarea faptului că făptuitorul a pătruns în depozit prin fereastră, gaură etc., ascunzându-se până la săvârşirea infracţiunii după o cisternă, tractor, semănătoare etc., este necesar a stabili dacă aceste obiecte sunt dislocate în teren şi ele permit a săvârşi acţiunile despre care comunică persoana ascultată. Spre deosebire de reconstituire hotărârea acestei întrebări nu necesită experimente dar se realizează prin demonstrarea obiectelor în cauză.

Analiza conţinutului verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului arată că acest act are trăsături comune cu ascultarea, prezentarea spre identificare, cercetarea la faţa locului şi reconstituirea, deosebindu-se totodată de aceste acte.

Ca şi în cazul ascultării, martorul face declaraţii în privinţa circumstanţelor concrete al cauzei. Ascultarea nu conţine demonstrarea unor obiecte şi a unor acţiuni în teren, pe când verificarea şi precizarea declaraţiilor de cele mai multe ori urmăreşte acest scop. În ultimul caz acţiunile, obiectele şi împrejurările sânt percepute direct de organele, de urmărire penală.

Verificarea şi precizarea declaraţiilor parţial, are elemente asemănătoare cu prezentarea pentru recunoaştere şi reconstituirea. Astfel când scopul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului este stabilirea locului săvârşirii infracţiunii, al ascunderii cadavrului, al lucrurilor sustrase, al locului întâlnirii coautorilor infracţiunii etc., învinuitul sau martorul este ascultat în prealabil despre particularităţile acestui loc. După ascultarea învinuitului martorului i se acordă posibilitatea de a observa mai multe împrejurimi sau încăperi şi să le demonstreze pe cele cu pricina.

Dacă în afara arătării locului legat de fapta infracţională, scopul verificării şi precizării declaraţiilor este şi înfăptuirea în acest loc a unor acţiuni, de pildă a sări gardul, a deschide uşa, atunci în aşa cazuri putem depista unele trăsături proprii reconstituirii. Însă verificarea şi precizarea declaraţiilor nu este prezentare spre recunoaştere şi nici reconstituire. Actul prezentării spre identificare se finalizează cu declaraţia persoanei căreia i-au fost prezentate spre identificare, privind recunoaşterea obiectului conform unor sau altor trăsături. În cadrul verificării şi precizării declaraţiile martorului şi învinuitului în afară de particularităţile locului, se fac şi referiri la acţiunile înfăptuite în acest loc.

Verificarea şi precizarea declaraţiilor este lipsită de caracterul experimental al experimentului în procedura de urmărire penală, care este stipulat în art.123 C.P.P. Pentru primul act nu este necesară reamenajarea, refacerea locului. Aşadar verificarea şi precizarea declaraţiilor spre deosebire de experimentul judiciar se efectuează în condiţiile şi în împrejurările proprii locului, la momentul efectuării acestui act. La efectuarea acestui act nu se clarifică dacă era posibilă sau nu fapta în anumite condiţii ci se precizează, concretizează unde şi cum, potrivit declaraţiilor învinuitului sau martorului s-a săvârşit fapta.

Conţinutul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului coincide parţial cu cercetarea la faţa locului, deoarece după ascultarea învinuitului sau martorului devine cunoscut uneori locul săvârşirii infracţiunii. În acest caz este oportună deplasarea la locul cu pricina pentru depistarea dovezilor legate de acţiunile făptuitorului şi alte circumstanţe importante. Spre deosebire de cercetare când se caută urme, nemijlocit, prin perceperea directă a împrejurărilor de către organul de urmărire penală, în limitele verificări şi precizării declaraţiilor, aceste urme sunt căutate şi depistate cu contribuţia activă a subiecţilor procesului penal, care au fost anterior ascultaţi şi au consimţit să participe la acest act. Având în vedere cele menţionate, putem afirma cu certitudine că verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului posedă trăsături specifice actelor de urmărire penală. Scopul lui este verificarea şi precizarea veridicităţii declaraţiilor şi obţinerea unor noi date de fapt.[3]

2.1.6. Prezentarea spre recunoaştere. În cazul prezentării pentru recunoaştere este vorba de procesul memorial de identificare a unor persoane, lucruri sau animale percepute ori cunoscute anterior. Precizarea se impune pentru a preveni orice confuzie între noţiunea psihică de recunoaştere şi noţiunea de recunoaştere în accepţiunea sa juridică. Datorită faptului că reprezintă rezultatul unor mecanisme psihologice: observare, memorare şi redare, recunoaşterea poate fi mai mult sau mai puţin precisă. De aceea, în desfăşurarea prezentării spre recunoaştere şi, mai ales, în aprecierea rezultatelor obţinute trebuie să se ţină seama de legile psihice care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi şi subiectivi ce pot influenta perceperea, memorarea şi reproducerea. De asemenea, trebuie de avut în vedere pericolul apariţiei unei false identificări din cauza imposibilităţii localizării în spaţiu şi timp a unor fapte şi împrejurări, persoane ori obiecte care prezintă unele trăsături asemănătoare şi apar ca familiare, persoanei chemate să facă recunoaşterea.

Sublinierea posibilităţilor de apariţie a erorilor, al identificărilor false se impune în mod deosebit, deoarece, în cadrul prezentării spre recunoaştere, elementele de sugestie pot să influenţeze uşor declaraţiile persoanelor chemate să facă recunoaştere. De exemplu, aspectul neîngrijit al învinuitului prezentat spre recunoaştere, contrastat cu al persoanelor care constituie grupul, poate sugera martorului sau părţii vătămate că acesta este infractorul şi deci trebuie identificat.

Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a persoanelor, rezultatul prezentării spre recunoaştere materializându-se sub forma unor declaraţii ale martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute potrivit regulilor privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi finalitatea bine conturate: identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care prezintă importanţă pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale. Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu ascultare propriu-zisă a oricărui subiect procesual, care cunoaşte despre vreo faptă sau împrejurare de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracţiuni.

Rezultatul prezentării spre recunoaştere constituie mijloc de probă în cauză. Acesta însă, luat izolat, nu poate constitui temei pentru elaborarea unei concluzii temeinice. Faptul că o anumită persoană ar fi recunoscută drept cea care a săvârşit infracţiuni nu înseamnă că aceasta a şi săvârşit infracţiunea, pentru a se ajunge la o asemenea concluzie este necesar ca rezultatul prezentării spre recunoaştere să fie coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să confirme participarea persoanei recunoscute la săvârşirea infracţiunii.

Esenţa actului examinat, constă în prezentarea subiectului recunoaşterii părţii vătămate, martorului, bănuitului şi învinuitului, conform ordinii prevăzute de lege a unor persoane, obiecte sau cadavre pentru ca el să poată stabili identitatea sau deosebirea cu obiectele observate mai înainte în legătură cu împrejurările faptei cercetate.[4]

Prin prezentare spre recunoaştere se înţelege actul de urmărire penală, care constă din demonstrarea unei persoane, martorului, părţii vătămate, bănuitului şi învinuitului cu scopul stabilirii identităţii sau deosebirii în raport cu persoana, obiectul perceput mai înainte de subiectul prezentării spre recunoaştere în circumstanţe care se referă la cauza instrumentată. fie, imprimările video sau sonore.

În dependenţă de obiectul prezentat spre recunoaştere, se deosebesc:

  1. recunoaşterea persoanei;
  2. recunoaşterea cadavrului;
  3. recunoaşterea obiectelor;
  4. recunoaşterea animalelor;
  5. recunoaşterea încăperilor, terenurilor etc.

Pentru ca prezentarea spre recunoaştere să fie încadrată în limitele legii şi să  fie realizat scopul scontat, trebuie să existe următoarele condiţii:

  1. Existenţa unui dosar penal ;
  2. Existenţa subiectului prezentării spre recunoaştere, adică a persoanei ce urmează în cadrul acestui act să efectueze identificarea;
  3. Subiect al prezentării spre recunoaştere poate fi orice martor, bănuit, învinuit, inculpat, capabil potrivit datelor sale fizice şi psihice de a percepe şi a reproduce corect informaţia ce vizează semnele obiectelor prezentate;[5]
  4. Ascultarea obligatorie, în prealabil, a subiectului prezentării spre recunoaştere. În lege se spune că această persoană va fi ascultată vis-a-vis de circumstanţele observării obiectului sau persoanei corespunzătoare, despre semnele şi particularităţile în virtutea cărora va putea înfăptui recunoaşterea (art. 116 alin. 1 C.P.P.). În cadrul audierii este necesar a stabili circumstanţele în care a fost cunoscută persoana sau obiectele cârei i sunt prezentate spre recunoaştere (în legătură cu ce eveniment, condiţii, împrejurări etc.), a identifica unele calităţi individuale caracteristice persoanelor sau obiectelor ce vor fi identificate, a determina capacitatea senzorială de a deosebi obiectul dat de altele similare. Această cerinţă a legii presupune existenţa procesului-verbal de ascultare în dosar;
  5. Persoanele (obiectele) prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât posibil asemănătoare la exterior cu persoana (obiectele) ce poate fi identificată. Se consideră asemănătoare persoanele prezentate spre recunoaştere care se aseamănă prin: forma corpului, vârstă, înălţime, de acelaşi sex; configuraţia feţei, tenul feţei, părului, culoarea ochilor etc.; modelul, culoarea îmbrăcămintei;
  6. Numărul total de persoane prezentate pentru recunoaştere nu, trebuie să fie mai mic de cinci, de obiecte-trei. Această regulă nu se răspândeşte atunci când este prezentat spre identificare un cadavru.

Frecvent, în practica organelor de urmărire penală subiecţii prezentării spre recunoaştere sânt intimidaţi, şi din frică de răzbunare, refuză să participe la acest act, fiind conştienţi de consecinţele juridice al refuzului (se au în vedere martorii şi partea vătămată). Partea vătămată, martorul pot refuza insistent să participe în calitate de subiect al prezentării spre recunoaştere, purtând frica răzbunării (violenţă, degradarea averii, nimicirea fizică) acceptând mai uşor răspunderea penală pentru refuz de a face declaraţii (art. 313 C.P.). Atare cazuri impun măsuri concrete şi eficiente pentru apărarea acestor persoane şi stimularea participării lor la prezentarea spre recunoaştere.

Din aceste considerente art.116 alin.3 C.P.P. stipulează că persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal.

Astfel în scopul asigurării securităţii subiectului prezentării pentru recunoaştere a persoanei şi a se exclude posibilitatea observării de către persoanele prezentate, a persoanei care urmează să înfăptuiască identificarea, acestuia din urmă îi vor fi acordate posibilitatea observării, perceperii vizuale a persoanelor prezentate pentru recunoaştere. În cazul procedurii speciale de efectuare a prezentării spre recunoaştere se fac consemnările respective în procesul-verbal.

După cum deja s-a menţionat, obiectul este prezentat împreună cu cel puţin alte două asemănătoare. Dar, adeseori, este imposibil de a găsi alte obiecte omogene (de exemplu, în cazul operelor de artă). În practică, în asemenea situaţii pot fi făcute falsificări:

- în procesul-verbal se consemnează că au fost prezentate spre recunoaştere mai multe obiecte, pe când în realitate s-a prezentat numai unul;

- este prezentat obiectul alături de altele care se deosebesc esenţial. În cazul când trebuie de prezentat spre recunoaştere obiecte fără analogii - picturi, sculpturi ori altor unicate în calitate de excepţie, acest obiect se va prezenta într-un singur exemplar ca şi în cazul prezentării spre recunoaştere a cadavrului.[6]

La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul, recunoaşterea se face după exemplar unic. (art.117 alin.4 C.P.P.).

Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală, prevăzută în art.313 C.P., pentru refuzul de a face declaraţii, în art.312 din C.P., pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.

Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care-l alege între asistenţii procedurali, făcând despre aceasta menţiune în procesul-verbal. Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. În cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea poate fi realizată după fotografia acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane, ce nu se deosebesc esenţial între ele. Toate fotografiile sânt anexate la dosar.

Obiectul ce urmează a fi recunoscut, este prezentat împreună cu cel puţin alte 2 obiecte omogene. Persoana care recunoaşte obiectul, este obligată să explice după care semne sau particularităţi l-a recunoscut. În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte, o ştia din viaţă, este permisă efectuarea toaletei cosmetice  a decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie, rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.

În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului sau persoanei este întocmit un proces-verbal conform prevederilor art.260 şi 261 C.P.P.

2.2. Dispunerea şi efectuarea expertizei. Raportul expertului. Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp, cît nu au fost analizate, interpretate şi valorificate pentru obţinerea unui maximum de date, menite a contribui la clarificarea diferitor împrejurări referitor la condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea, făptuitori, etc., în scopul aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sânt necesare cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire penală, oricât ar fi de dotate, nu le posedă.

Pentru a asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă prin expertize, organele de urmărire penală trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii recurgerii la dispunerea expertizei.

În vederea dispunerii expertizelor judiciare, organele de urmărire penală trebuie să analizeze temeinic necesitatea şi utilitatea acestora spre a nu recurge la concursul experţilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt, care prezintă importanţă pentru cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Ordonarea unei expertize criminalistice este subordonată realizării cumulative a următoarelor două condiţii:

  1. existenţa unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii organelor de urmărire penală, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
  2. lămurirea semnificaţiei solicită cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.

Altfel spus, pentru a ordona expertiza, organul de urmărire penală trebuie să stabilească cu certitudine existenţa temeiului faptic. El nu este expres prevăzut de lege, dar poate fi dedus în urma analizei normelor procesuale-penale ce vizează expertiza.

Majoritatea autorilor menţionează pe această linie de gândire că expertiza este dispusă în cazul când, pentru a stabili împrejurările ce au importanţă pentru cauza sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii sau meseriei.[7]

Tot astfel, nu se poate dispune efectuarea unei expertize pentru precizarea unor aspecte ce reclamă cunoştinţe de ordin juridic, deoarece organele de urmărire penală au pregătire de specialitate în această materie şi posibilitatea întregirii cunoştinţelor lor de profil prin folosirea unor mijloace de informare adecvate. Aşa, de pildă, nu se poate cere expertului  de se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, deoarece, fiind o chestiune de ordin juridic, asupra acesteia trebuie să se pronunţe, pe baza cunoştinţelor de ordin profesional, însuşi instanţa de judecată.

Aşadar, dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când, pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei, sânt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate. Împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuţiile organelor de urmărire penală au cunoştinţe de specialitate în domeniul criminalisticii nu înlătură necesitatea dispunerii unei expertize. Aşadar, ori de câte ori se iveşte necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce solicită cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul specialiştilor, independent de faptul că organele de urmărire penală posedă asemenea cunoştinţe. Efectuarea unor examinări de specialitate de către însuşi organele de urmărire penală excede atribuţiilor conferite prin lege acestora, datorită incompatibilităţii existente între funcţiile procesuale pe care trebuie să le exercite organul de urmărire penală pe de o parte, şi expertul pe de altă parte şi ar fi de natură a se răsfrânge negativ asupra aflării adevărului în procesul penal.

Cunoştinţele de specialitate ale expertului depăşesc limitele pregătirii generale a colaboratorilor organelor de drept şi necesită o pregătire specială într-un anume domeniu.

În art.142 alin.1 C.P.P. sunt prevăzute cazurile de prezentare a concluziilor expertului. Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală. Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei.

Numai constatarea prezenţei, în ansamblul faptelor şi împrejurărilor cauzei, a unor aspecte ce impun clarificări, nu justifică ordonarea expertizei criminalistice, deoarece, în anumite situaţii acestea pot fi lămurite fără a se recurge la cunoştinţele unui expert.

Nu poate fi dispusă expertiza criminalistică pentru precizarea unor împrejurări ce ar putea fi lămurite prin administrarea altor probe (declaraţii ale învinuitului, ale martorilor oculari, ale părţii vătămate, mijloace materiale de probă etc.), sau în baza cunoştinţelor de ordin profesional, a experienţei de viaţă a ofiţerului de urmărire penală. Utilizând toate aceste posibilităţi, constatând că au fost administrate toate probele existente în cauză, şi totuşi un anumit fapt, o anumită împrejurare continuă să rămână nelămurită, deoarece cere cunoştinţe de specialitate. În aceste situaţii organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei expertize.

În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru a prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală.

Potrivit art.143 C.P.P. expertiza este dispusă şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:

1) cauzei morţii;

2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

4) vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate-în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu;

5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărârii în cauza dată;

6) altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

         Procedura dispunerii expertizei. Considerând că este oportună expertiza, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune efectuarea ei. În ordonanţă este indicat: cine a iniţiat dispunerea expertizei; temeiurile pentru care este dispusă expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea, când şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză; numele şi prenumele persoanei căreia îi este pusă în sarcină efectuarea expertizei.

         Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată a efectua expertize. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

La termenul fixat, părţilor şi expertului îi sânt aduse la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, sânt lămurite  dreptul de a face observaţii la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Totodată,  este explicat părţilor dreptul de a cere desemnarea a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, pentru a participa la efectuarea expertizei. După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire penală fixează termenul efectuării expertizei, informându-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

Întocmirea şi prezentarea raportului de către expert. Concluzia expertului este o comunicare a acestuia în scris, în care se conţine informaţia probantă privitor la chestiunile care necesită cunoştinţe speciale.

Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor este prezentată organului de urmărire şi este anexat la materialele cauzei penale, urmând a fi apreciat concomitent cu alte probe.

Concluzia expertului are următoarea structură:

Partea introductivă- arată unde, când, de către cine, în baza cărui temei a fost înfăptuită expertiza, cine a asistat la ea, ce întrebări au fost înaintate expertului;

Partea descriptivă şi rezolutivă - include descrierea modalităţii de efectuare a expertizei, răspunsurile întemeiate la întrebările înaintate faţă de expert;

Expertul îşi prezintă concluziile pe numele său, pe baza aprecierii obiective, depline şi sub toate aspectele a cercetărilor efectuate de el. Întrebările puse expertului şi concluziile acestuia nu pot depăşi cadrul cunoştinţelor de care dispune expertul. Expertiza este efectuată de experţii instituţiilor respective sau de alte persoane competente. Dacă au participat câţiva experţi, înainte de a-şi prezenta concluziile, aceştia se vor consulta reciproc. În caz că ajung la o concluzie comună, aceasta se semnează de toţi experţii. Dacă există divergenţe între experţi, fiecare din ei întocmeşte concluzii aparte.

În raportul expertului trebuie să fie indicat când, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse expertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său.

La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale, rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile expertului. În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse, dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor nu permit de a răspunde la întrebările puse.

Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal de audiere a expertului este comunicat imediat, dar nu mai târziu de 3 zile de la primirea lor de către organul de urmărire penală părţilor în proces, care au dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza suplimentară ori contraexpertiza. Executarea acestor acţiuni este consemnată  într-un proces-verbal.

Clasificarea expertizelor. Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sânt: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei. În funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare pot dispune efectuarea următoarelor expertize:

  1. expertiza criminalistică, care, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri, şi anume: expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică;
  2. expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc.;
  3. expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice, ca: schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală;
  4. expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;
  5. expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.[8]

Expertizele mai pot fi clasificate ca: expertiza de comisie, expertiza complexă expertiza suplimentară, contraexpertiza

Expertiza de comisie. Expertizele complicate şi contraexpertizele sânt efectuate de o comisie din câţiva experţi de acelaşi profil. La cererea părţilor, în componenţa comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi de ele. Experţii se consultă între ei şi, ajungând la o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care ei toţi îl semnează. Dacă între experţi există dezacord, fiecare dintre ei prezintă raport separat privind toate întrebările  sau numai referitor la acele întrebări pe marginea cărora există dezacord. Cerinţa organului de urmărire penală ca expertiza să fie efectuată de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful instituţiei de expertiză. Dacă expertiza este pusă în sarcina instituţiei de expertiză, conducătorul ei este în drept să organizeze efectuarea expertizei în mod colegial.

Expertiza complexă. În activitatea de soluţionare a unor cauze penale organele judiciare se confruntă cu o multitudine de probleme, a căror natură depăşeşte sfera de preocupare a unei ştiinţe, impunându-se consultarea unor specialişti din diferite domenii, cum ar fi: criminalistic, tehnic, medical, contabil, artă, etc., care să formuleze concluzi în cadrul raportului de expertiză. De aici rezultă necesitatea ca la efectuarea lucrării să participe specialişti din mai multe domenii de activitate, aşa încât expertizele au din ce în ce mai mult un caracter interdisciplinar sau multidisciplinar. Necesităţile de ordin practic au determinat apariţia unui nou gen de expertiză, pe care unii autori au denumit-o expertiza complexă. Ea nu trebuie confundată cu cea efectuată de către comisia formată din mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate dispunerea şi efectuarea expertizei complexe trebuie evidenţiate următoarele:

  1. expertiza complexă se dispune numai când rezolvarea problemelor necesită cercetări inter-sau multidisciplinare;
  2. în cadrul acesteia, fiecare expert cunoaşte întreaga cauză şi toate problemele care urmează a fi rezolvate;
  3. experţii dintr-o anumită specialitate folosesc informaţiile din celelalte specialităţi pentru formularea unor concluzii unice, fundamentate ştiinţific;
  4. elementele de graniţă dintre ştiinţele chemate să contribuie la rezolvarea problematicii expertizei impun o colaborare strânsă între specialiştii numiţi să efectueze lucrarea;
  5. raportul unic, în care se materializează desfăşurarea şi concluziile experţilor, este de natură să asigure rezolvarea tuturor problemelor pentru care a fost dispusă expertiza, oferind organelor judiciare un mijloc de probă eficient pentru soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor penale.

Practica judiciară cunoaşte mai multe genuri de expertize complexe:

  1. Expertiza complexă criminalistică şi medico-legală, care se dispune, de exemplu, în cazul omorului săvârşit prin folosirea armelor de foc, a unor corpuri înţepătoare-tăietoare sau în cazul accidentelor de circulaţie cu urmări de deces în cadrul acesteia, experţii (criminalist şi medico-legal) sunt chemaţi să colaboreze în examinarea şi interpretarea diverselor urme existente pe îmbrăcămintea şi corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la mecanismul de creare a lor, eventual instrumentul creator, concordanţa dintre urmele existente ş. a.;
  2. Expertiza complexă tehnică şi criminalistică are o arie de aplicabilitate mult mai largă, ea impunându-se frecvent în cazul unor infracţiuni săvârşite la regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive ori a unor infracţiuni comise prin folosirea lor, experţii criminalişti şi specialiştii armurieri fiind chemaţi să contribuie la lămurirea unor probleme privind natura, starea tehnică (calitatea) corpurilor delicte puse la dispoziţie pentru examinare, identificarea obiectelor creatoare de urme ş. a.;
  3. Expertiza complexă a picturilor impune colaborarea specialiştilor din domeniul artei cu experţi chimişti, fizicieni, graficieni, pentru rezolvarea unor probleme vizând calitatea materialelor şi metodelor folosite la realizarea falsului, autenticitatea semnăturii şi, pe această bază, stabilirea autenticităţii lucrării examinate;
  4. Expertiza complexă tehnică şi contabilă este folosită, deseori, la instrumentarea cauzelor penale privind infracţiuni prin care au fost cauzate pagube avutului: furturi, escrocherii, distrugeri sau degradări de bunuri. Certificarea problematicii care se ridică în astfel de cauze referitoare la valoarea prejudiciului cauzat, la metodele şi mijloacele care le-au determinat nu poate fi realizată decât prin folosirea cunoştinţelor şi constatărilor experţilor tehnici şi a celor contabili.

Art. 148 C.P.P. reglementează dispunerea şi efectuarea expertizei suplimentare şi contraexpertizei. Dacă organul de urmărire penală care a dispus expertiza sau instanţa de judecată consideră că raportul expertului nu este suficient de clar sau complet, poate fi dispusă efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert.

În cazul în care concluziile expertului nu sânt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. În ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

2.2.1 Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Constatările tehnico-ştiinţifice constituie 30-40% din numărul total al expertizelor şi constatărilor realizate de unităţile criminalistice ale M.A.I. al Republicii Moldova.[9] Ceea ce justifică consacrarea pe cale legislativă a acestui procedeu de probaţiune, este necesitatea de a pune la îndemâna organelor de urmărire penală un instrument, rapid şi eficient de lămurire a unor variate aspecte legate de săvârşirea infracţiunilor care să îngăduie acestora posibilitatea valorificării neîntârziate a unor date, stări, situaţii ce nu suferă amânare.

În cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau  de  schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea  urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi cunoştinţele unui specialist dispunând, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale (art.139 C.P.P.).

Constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată, de regulă, de către specialişti care funcţionează în organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti care activează în cadrul altor organe, precum şi de către alţi specialişti.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării nu i se pot delega şi nici ea nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.

Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la dispoziţie ori informaţia indicată sânt insuficiente, el comunică acest fapt organului de urmărire penală sau instanţei, în vederea completării lor. În cazul în care este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport. Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sânt precise, dispune efectuarea unei expertize. În cazul participării specialistului la actele procedurale, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sânt inclse în procesul-verbal al acţiunii respective.

2.3. În cursul investigaţiilor legate de comiterea infracţiunilor efectuarea percheziţiei dobândeşte, adeseori, importanţă decisivă, deoarece prin intermediul acestei activităţi se asigură strângerea nu numai a mijloacelor de probă a căror existenţă e cunoscută, ci şi a unor noi mijloace de probă necesară soluţionării cauzelor penale.

Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin mijlocirea căreia se urmăreşte descoperirea şi ridicarea, din anumite locuri sau de la anumite persoane, a obiectelor ori înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea adevărului.

De regulă, prin efectuarea acestei activităţi se urmăreşte descoperirea urmelor şi obiectelor ce prezintă interes în vederea stabilirii împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării infractorului, a asigurării reparării prejudiciului material, a descoperirii celor ce se sustrag de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, a descoperirii cadavrelor şi persoanelor dispărute.

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe care le poate scoate la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale. În practică, efectuarea percheziţiei se poate impune cel mai frecvent în cazul unor infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin elementul „deţinere”.

Făcând abstracţie de natura infracţiunii, obiectele ce sânt căutate cu ocazia percheziţiei pot fi situate în una din următoarele categorii:

  1. obiectele ce constituie produs al infracţiunii, cum ar fi, de pildă, bunurile sustrase, cele primite sau oferite în cazul dării şi luării de mită;
  2. obiectele care au servit sau au fost destinate săvârşirii infracţiunii (mijloace, instrumente, materiale care au folosit la comiterea unei infracţiuni sau care urmează să primească o asemenea destinaţie);
  3. obiectele ce reprezintă urme ale infracţiunii precum şi cele ce conţin astfel de urme;
  4. obiectele a căror deţinere este interzisă de lege (arme, substanţe explozive etc.) sau a căror deţinere este îngăduită numai în anumite limite;
  5. orice obiecte de natură a servi la stabilirea împrejurărilor comiterii infracţiunii sau la identificarea infractorului.

Temeiul faptic al percheziţiei este expus în art.148 alin.1 C.P.P. anterior Dacă există date suficiente pentru a presupune că într-o anumită încăpere, într-un anumit loc sau asupra persoanei s-ar afla instrumentele, care au servit la săvârşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobândite pe cale infracţională, precum şi alte obiecte sau acte, care ar putea prezenta importanţă pentru cauză.

„Existenţa datelor suficiente” este tălmăcită în literatura de specialitate ca existenţa probelor administrate într-o cauză penală, care sunt în măsură a forma presupunerea întemeiată că obiectele sau înscrisurile ce pot avea importanţă pentru justă soluţionare a cauzelor penale se află într-un anumit loc (într-o încăpere sau asupra unei persoane).[10] Pentru justificarea celor menţionate pot fi acceptate şi rezultatele activităţii investigativ-operative, însă nu în calitate de temei unic, şi independent pentru efectuarea percheziţiei[11].

Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumita încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la săvârşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobândite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală (art.125 alin.1 C.P.P.). Percheziţia poate fi efectuată şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum şi a unor cadavre umane sau de animale.

Temei juridic de efectuare a percheziţiei este ordonanţa motivată a organului de urmărire penală, care trebuie să fie autorizată de judecătorul de instrucţie (art.125 alin.3 C.P.P.).

În caz de delict flagrant, percheziţia poate fi efectuată în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să- i  prezentate imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute, indicând motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale.

În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală.

O problemă distinctă este reglementarea locului percheziţiei. Conform art.125 alin.1   C. P.P. este efectuată în încăpere s-au într-un alt loc. Doctrina procesual-penală a stabilit că pot fi percheziţionate atât încăperile de locuit (casă, apartament) cât şi încăperile auxiliare (beciurile, hambarele şi alte construcţii gospodăreşti). Potrivit art.6 alin.1 pct.11 C.P.P. prin domiciliu trebuie de înţeles locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun.

De asemenea pot fi percheziţionate încăperile şi construcţiile organizaţiilor, instituţiilor, întreprinderilor şi a altor persoane juridice. Percheziţia unui lot de pământ (a împrejurimilor) este, de regulă, parte integrantă a percheziţiei încăperilor (curtea casei). Percheziţia terenului poate fi efectuată atunci când terenul în cauză se află în posesia cetăţenilor (vilă, grădină, livadă etc.).

Doctrina şi practica procesual penală din România tălmăceşte drept percheziţie la domiciliu atât percheziţiile în locurile deschise (curţi, grădini etc.), cât şi în alte locuri închise (dependenţele locuinţei, autoturismele etc.). de asemenea, această. noţiune include percheziţia la locul de muncă ori în camera închiriată de cineva la hotel.[12]

Potrivit reglementării procesuale, este oprit de a efectua ridicări de obiecte sau documente ori a face percheziţii în timpul nopţii cu excepţia cazurilor ce nu suferă amânare. În opinia legislatorului, expresia „în cazurile ce nu suferă amânare” are un sens mai larg decât sintagma „în cazul unui delict flagrant”, incluzând în sine şi ultima, deoarece, după cum deja s-a precizat Constituţia nu poate întra în problemă de detaliu. Caz ce nu suferă amânare-pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni (art.6 alin.1 pct.6 C.P.P.).

Astfel, percheziţia în timpul nopţii poate fi efectuată în afară de cazul unui delict flagrant şi ca continuarea percheziţiei după orele, începută pe timp de zi, precum şi cazul când există pericol de dispariţie a mijloacelor materiale de probă.

Alături de percheziţia din încăpere, legea reglementează şi percheziţia corporală, care este efectuată în vederea căutării de obiecte şi de înscrisuri aflate asupra unei persoane. În cazul în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauză care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează această acţiune de urmărire penală (art.130 alin.1 C.P.P.).

Percheziţia corporală este efectuată de persoana care a dispus-o, prezentând autorizaţia dată de procuror. Percheziţia corporală are o procedură similară cu percheziţia domiciliară. Constatarea în cauză demonstrează că Legea ocroteşte în egală măsură atât inviolabilitatea domiciliului, cât şi libertatea individuală. Art. 23 din Constituţie, reglementând libertatea individuală, menţionează în pct.2 că percheziţia unei persoane este permisă numai în cazurile şi conform procedurii prevăzută de lege.

Percheziţia corporală poate fi efectuată, conform art. 130 alin.2 C.P.P., fără o ordonanţă specială şi fără autorizaţia judecătorului:

  1. la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
  2. la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii preventive de arestare;
  3. în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.

Percheziţia corporală se efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei poate participa interpretul sau specialistul.

2.4. Când sânt cunoscute atât natura obiectelor, cât şi locul unde se află sau persoana care le deţine, acestea pot fi obţinute prin efectuarea unei activităţi distincte de percheziţie-ridicarea de obiecte şi înscrisuri.

Ridicarea urmăreşte identificarea şi ridicarea de la persoanele care le deţin a obiectelor şi înscrisurilor ce servesc ca mijloc de probă pentru descoperirea unei infracţiuni şi a făptuitorilor, dovedirea vinovăţiei acestora şi asigurarea tragerii lor la răspundere penală.

În anumite momente ale urmăririi penale este dificil să se stabilească cu certitudine care dintre obiectele şi înscrisurile ridicate sunt mijloace de probă. De aceea, dispoziţiile legii procesual-penale prevăd că această activitate se poate efectua chiar atunci când se apreciază doar posibilitatea ca ele să servească drept mijloc de probă.

Importanţa majoră a ridicării de obiecte şi înscrisuri, prin care practic se administrează o parte din mijloacele de probă, rezidă în faptul că aceşti „martori muţi”, cum au fost numite sugestiv, ştiu să „vorbească” şi să prezinte uneori date mai exacte şi complete decât martorii adevăraţi, ce pot fi de rea-credinţă ori influenţaţi de diverşi factori în depoziţiile lor. Desigur, nu se poate exclude şi posibilitatea ca unele mijloace de probă din categoria celor la care s-au făcut referiri să fie contrafăcute sau alterate intenţionat de cei interesaţi, pentru a duce organul de urmărire penală la concluzii eronate.

Organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele  care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea (art.126 alin.1 C.P.P.).

Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii, este efectuată în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală. La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care  reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale.

Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv. Persoanele la domiciliul cărora care se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.

Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant. În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau de obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să  intre  în domiciliu sau în alte încăperi.

Procedura percheziţiei şi ridicării. Până la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmâneze, sub semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă. La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz purcede la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivând necesitatea efectuării acesteia.

După prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii. Toate obiectele şi documentele ridicate, sânt prezentate tuturor persoanelor care participă la percheziţie sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate, indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.

În cadrul percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează urmărirea penală, are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, evitându-se deteriorarea nejustificată a bunurilor. Pe parcursul percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal.

Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu da publicităţii circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea percheziţiei sau ridicării. Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în încăpere sau la locul unde este efectuată percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane  până la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează percheziţia pot fi luate sub pază.

În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua numai la cererea sau cu consimţământul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţământul şefului misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al R. Moldova. La efectuarea percheziţiei sau ridicării în localurile menţionate este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al R. M. Percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente în localurile misiunilor diplomatice este efectuată conform prevederilor C.P.P.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260 şi 261 C.P.P.

Dacă, o dată cu procesul-verbal, este întocmită o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, acestea sânt anexate la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de C.P.P., precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.

În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, indicându-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi, pe cît e posibil, valoarea lor.

Dacă, în timpul percheziţiei sau ridicării, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către persoanele la care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut încercări de a distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului de urmărire penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicând totodată şi măsurile întreprinse de el.

Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare este adus la cunoştinţă tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sânt prezente la efectuarea lor, fapt care este confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele.

Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cât e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei sau ridicării, despre care fapt se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele sigilate sânt semnate de persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea. Copia de pe procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării este înmânat, contra semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni procesuale.

Dacă percheziţia sau ridicarea s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii sau unităţi militare, copia de pe procesul-verbal se înmânează reprezentantului acestora.

2.6 Cercetarea la faţa locului. Un loc important în probaţiunea procesual-penală, printre alte acte de urmărire penală, revine cercetării la faţa locului. În cadrul cercetării pot fi stabilite nu numai circumstanţele care constituie obiectul probaţiunii (art. 96 C.P.P.), dar şi alte momente importante, care permit de a orienta într-o direcţie corectă investigarea cauzei şi de a înainta versiunile respective. Nu în zădar cercetarea la faţa locului este denumită simbolic „cheia pentru rezolvarea problemei cu mai mulţi necunoscuţi.”[13]

Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală al cărui obiect î1 constituie percepţia nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a săvârşit activitatea infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, precizarea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunii, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.

Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate procesuală şi tactică a ofiţerului de urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea, depistarea, fixarea şi ridicarea nemijlocită a obiectelor, stabilirii stării şi proprietăţii lor, urmelor, indiciilor şi poziţiei reciproce a acestora, importante pentru cauza cercetată.[14]

În scopul descoperirii urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale (art.118 alin.1 C.P.P.).

Pentru a evita dispariţia urmelor, denaturarea lor, schimbarea situaţiei locului, şi, în sfârşit, pentru a nu diminua eficienţa cercetărilor, este stipulat în art. 118 alin.2 C.P.P. că locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.

Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia îi este limitat dreptul la inviolabilitatea domiciliului, este efectuată în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

Reieşind din conţinutul art. 118 alin.1 C.P.P., există următoarele tipuri de cercetare la faţa locului: a terenurilor, a încăperilor, a obiectelor, a documentelor (înscrisurilor), a animalelor, a cadavrelor umane sau a animalelor.

De asemenea, art. 134 C.P.P. stipulează cercetarea corespondenţei poştale şi telegrafice, iar art. 120 C.P.P. -examinarea exterioară a cadavrului. O modalitate a cercetării este examinarea corporală, prevăzută de art. 119 C.P.P.

De regulă. cercetarea terenurilor, obiectelor, înscrisurilor, precum şi examinarea cadavrului, este parte integrantă a cercetării la faţa locului. În cazurile când pentru cercetarea acestor obiecte este necesar mai mult timp ele sânt examinate la locul efectuării urmăririi penale.

Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul efectuării acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală le examinează în sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează, pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art.118 alin.4 C.P.P.).

În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar, execută diferite măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă.

Organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau părţii vătămate, cu consimţământul acestora sau în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie, pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală. Una din principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate de contactul direct al victimei cu infractorul.[15]

În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei acţiuni. Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului. Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz, examinarea corporală se face de către un medic. În cursul examinării corporale sînt interzise acţiuni care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.

După cum deja s-a menţionat, de regulă, examinarea exterioară a cadavrului este parte integrantă a cercetării la faţa locului. În unele cazuri din practică este necesară examinarea exterioară a cadavrului[16] după înmormântarea lui.

Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de către organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia - cu participarea unui alt medic (art.120 C.P.P.). În caz de necesitate, pentru examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia.

Exhumarea cadavrului este înfăptuită conform art.121 alin.1 C.P.P. în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinii legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate. După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii.

2.7 Reconstituirea faptei şi experimentul în procedura de urmărire penală. Reconstituirea nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă, dar este analizată în acest context datorită faptului că reprezintă anumite aspecte comune cu cercetarea la faţa locului. Astfel reconstituirea se efectuează la locul infracţiunii şi urmăreşte stabilirea împrejurărilor şi condiţiilor în care a fost săvârşită.

În cursul cercetării şi judecării cauzelor penale se resimte nu o dată necesitatea reconstituirii faptei şi verificării pe cale experimentală a unor fapte şi împrejurări de fapt ce gravitează în jurul infracţiunii, sau a unor situaţii, activităţi, fenomene aflate în diferite relaţii cu cei care în diverse calităţi au participat la săvârşirea infracţiunii.

Consideram important să remarcăm că majoritatea teoreticienilor consideră că reconstituirea şi experimentul judiciar exprimă unul şi acelaşi lucru. Sinonimia celor două denumiri este însuşită de iluştrii specialişti în materie C. Suciu, E. Stancu, I. Mircea, S. A. Golunschi, C. Aioniţoaie, N. Volonciu.[17]

A.Frăţilă şi C.Mirea exprimă convingerea că reglementarea separată a experimentului judiciar nu ar face altceva decât să complice în mod inutil activitatea organelor judiciare.[18]

Sânt însă şi opinii după care reconstituirea nu se confundă cu experimentul judiciar. O mare parte a reprezentanţilor acestei părerii provin din rândurile practicienilor (ofiţeri de urmărire, procurori, etc.). Ideia este susţinută şi de legislatorul nostru în Codul de Procedură Penală.

Mijlocul de verificare a condiţiilor în care s-au produs fapte şi împrejurări de fapt legate de infracţiunea săvârşită sau de cei care au participat la comiterea faptei într-o calitate ori alta, îl constituie procedeul probator cunoscut sub denumirea de reconstituire.

Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor în proces, precum şi instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerând că este necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parţială, a faptei la faţa locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene şi schiţe (art.122 C.P.P.).

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală, care constă în reproducerea experimentală a acţiunilor, faptelor şi fenomenelor ce au însoţit activitatea infracţională, în vederea stabilirii posibilităţii producerii sau perceperii anumitor fapte şi împrejurări în condiţii determinate de spaţiu şi timp şi obţinerii pe această cale a datelor necesare determinării veritabilităţii materialului probant existent în cauză, elaborării şi verificării acţiunilor de anchetă.[19]

În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală (art.123 C.P.P.)

În baza dispoziţiilor art.122 şi 123 C.P.P. putem face distincţie între reconstituire şi experiment:

  1. Reconstituirea este efectuată la locul faptei, iar experimentul poate fi efectuat şi în alte locuri;
  2. În cadrul reconstituirii este antrenat în mod activ făptuitorul, adică bănuitul sau învinuitul pe când la efectuarea experimentului, participă şi alţi sibiecţi ai procesului penal.

În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţământul acestora, specialistul şi alte persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice. La reconstituirea faptei şi în cadrul experimentului se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.

Deşi faptele şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sânt de o mare diversitate, din punctul de vedere al conţinutului lor, acestea ar putea fi aşezate în una din următoarele grupe:

  1. În prima categorie ar putea fi incluse toate acele fapte, situaţii, activităţi, fenomene legate de mecanismul producerii infracţiunii, în vederea stabilirii împrejurării dacă în condiţiile determinate de loc şi timp puteau sau nu avea loc, iar în caz afirmativ, condiţiile în care s-au produs, dacă un anumit fapt, fenomen, putea produce un anumit rezultat etc.;
  2. În cea de-a doua categorie ar putea fi grupate toate cele experimente prin mijlocirea cărora se verifică posibilităţile subiective de percepţie sau de efectuare a unor anumite activităţi, ale celor care în diverse calităţi au participat la săvârşirea infracţiuni sau prin care se verifică sinceritatea declaraţiilor acestora. Altfel spus, reproducerea pe cale experimentală a acestor din urmă împrejurări urmăreşte verificarea aptitudinilor de percepţie ale persoanelor.

Criteriul după care organele de urmărire penală se pot călăuzi în alegerea împrejurărilor ce ar putea forma obiectul unui experiment, îl constituie natura circumstanţei, raportul în care se află cu fapta săvârşită, necesitatea şi importanţa reproducerii pe cale experimentală a unei anumite împrejurări.

Aşadar, rezultă că sfera împrejurărilor ce pot fi refăcute experimental, natura acestora sunt extrem de variate, urmând ca organul de urmărire penală, în raport cu criteriul mai sus enunţat, să decidă dacă împrejurările cauzei impun necesitatea unui experiment. Nu e îngăduită reproducerea acelor împrejurări care ar pune în pericol viaţa, sănătatea participanţilor la reconstituire sau ale altor persoane, avutul public ori privat sau care ar leza onoarea ori demnitatea persoanelor ori a acţiunilor a căror reproducere ar fi de natură a dezvălui fapte cu caracter intim.

Deci nu se pot executa trageri cu arme de foc în locuri publice, nu pot fi folosite materiale explozive sau incendiare pentru a se verifica experimental aptitudinea unor astfel de substanţe de a provoca o distrugere sau un incendiu, nu pot fi reproduse anumite scene legate de infracţiunile sexuale etc.

Avându-se în vedere dispoziţiile legale şi literatura de specialitate, experimentul poate fi definit ca o activitate de procedură penală şi tactică criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.[20]

Experimentul nu presupune reproducerea faptei, ci doar a împrejurărilor în care aceasta a avut loc, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la producerea unor urmări socialmente periculoase, ca săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce evident este interzis.

Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor de urmărire penală, pot fi determinate trăsăturile caracteristice ale experimentului-care îl deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi tactică criminalistică, cum ar fi: cercetarea la faţa locului, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere etc.:

  1. în cadrul experimentului, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenul, experienţa şi rezultatele lor;
  2. în cursul experimentului, se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme materiale. De exemplu, în cazul experimentului efectuat în scopul verificării posibilităţilor de a vedea sau de a auzi;
  3. în cadrul experimentului, faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate;
  4. experimentului, este, de fapt, o experienţă, este o încercare de a stabili pe cale experimentală posibilităţile de existenţă a faptelor ori fenomenelor.

Rolul şi locul reconstituirii şi experimentului pot fi definite în mod corespunzător numai în condiţiile unei corecte reprezentări a scopului acestuia. Explicaţia frecvenţei acestor activităţi în practica organelor judiciare este dată de aportul însemnat pe care reconstituirea şi experimentul îl poate avea la justa soluţionare a celor mai variate aspecte legate de infracţiune sau de făptuitorul acesteia, sub un îndoit aspect:

  1. ca mijloc de verificare a probelor obţinute prin cele mai variate activităţi şi mijloace de probă (cercetări la faţa locului, percheziţii, declaraţii ale învinuitului, declaraţii ale martorilor, ale părţii vătămate etc.);
  2. ca mijloc de obţinere a unor probe noi.

2.8 Înregistrările audio sau video şi fotografiile. Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic,  electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobândite în condiţiile prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi dacă  conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 C.P.P.)

Prin art. 135-137 C.P.P. a primit consacrare normativă ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri. Constituţia prin art. 30, reglementează şi garantează secretul mijloacelor locale de comunicare, proclamându-se inviolabilitatea tuturor mijloacelor prin care oamenii comunică între ei. Dispoziţiile acestui articol obligă toate persoanele şi autorităţile publice să respecte secretul corespondenţei şi a convorbirilor telefonice.

Principiul inviolabilităţii convorbirilor trebuie corelat în mod necesar cu alte principii constituţionale de o incontestabilă importanţă pentru fiinţa umană-inviolabilitatea vieţii intime, familiale şi private şi inviolabilitatea domiciliului ocrotite prin art. 28, 29 Constituţiei. Exercitarea drepturilor fundamentale, prevăzute în aceste norme constituţionale ca şi a oricăror altor drepturi constituţionale, comportă şi anumite restrângeri determinate de apărarea unor valori statale, umane ori publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, la desfăşurarea urmăririi penale (art. 54 alin. 1 al Constituţiei). Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate avea ca efect suprimarea dreptului sau a libertăţii. (art. 54 alin. 2 al Constituţiei). Detalierea conţinutului dispoziţiilor cuprinse în art. 54 şi stabilirea garanţiilor indispensabile ocrotirii drepturilor şi libertăţilor constituţionale au revenit legii ordinare.

Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) se efectuează de către organul de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului numai în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave (art.135 alin.1 C.P.P.).

În caz de urgenţă, dacă întârzierea obţinerii autorizaţiei, ar provoca prejudiciu activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informând despre aceasta imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. Judecătorul de instrucţie care, în cel mult 24 de ore, se va pronunţa asupra ordonanţei procurorului şi, dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă, dispune  încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate. Interceptarea comunicărilor în condiţiile legii poate fi efectuată în cazul unor ameninţări de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor infracţiuni împotriva părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, la cererea acestora, în baza ordonanţei motivate a procurorului.

Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz, interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decât până la terminarea urmăririi penale. Interceptarea comunicărilor va fi anulată înaintea expirării duratei pentru care a fost autorizată, îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.

Judecătorul de instrucţie, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate, solicitând opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, în termen rezonabil, dar nu mai târziu  de terminarea urmăririi penale, anunţă, în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate.

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sunt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale, secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii în conformitate cu prevederile art.178 şi 315 din Codul penal. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.

Faptul interceptării şi înregistrării comunicărilor, este consemnat de organul de urmărire penală în proces-verbal, conform dispoziţiilor art. 260 şi 261 C.P.P., în care, suplimentar, este indicată autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decât cea în care este desfăşurată urmărirea penală, sânt traduse de traducător. La procesul-verbal sânt anexate, de asemenea, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora şi procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor sânt transmise, în termen de 24 de ore, procurorului, care decide care din informaţiile acumulate au importanţă pentru cauză. Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la depozitarea dosarului la arhivă. Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi modalităţile de efectuare a interceptării comunicărilor, prevăzute la art.135 şi 136 C.P.P., care se aplică în mod corespunzător. Mijloacele de probă, dobândite în condiţiile art.135 şi 137 C.P.P., pot fi verificate prin expertiză tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu.

Permisibilitatea înregistrării unor convorbiri în vederea obţinerii de probe, în lumina art. 135 C.P.P. ridică problema de a şti dacă se încalcă sau nu dispoziţiile imperative cuprinse în art. 8 CEDO şi în art. 28 şi 30 al Constituţiei. Astfel, art. 8 dispune că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei sale, iar amestecul unei autorităţi publice nu este admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării naţionale şi prevenirii faptelor penale, protecţiei, sănătăţii sau a moralei, ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia. Ca urmare, proclamând în paragraful 1 al art. 8 dreptul la respectarea vieţii private, convenţia statuează, înainte de toate, că orice amestec al unei autorităţi publice în exerciţiul acestui drept este interzis, în afara excepţiilor indicate în paragraful 2. În interpretarea acestui text, Curtea Europeană a drepturilor omului a decis că sânt inerente noţiunii de viaţă privată comunicaţiile telefonice, chiar dacă ele nu sunt menţionate expres în textul convenţiei. Raportat la aceste prevederi, reglementarea în C.P.P. a art. 135-137 satisface în mare măsură exigenţele impuse de CEDO şi de Constituţie. În final, conchidem că înregistrările audio şi video poartă toate trăsăturile procedeelor probatorii, având drept scop stabilirea datelor de fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzelor penale cu alte cuvinte, administrarea probelor.

 

[1] Рыжаков А.П., Следственные действия и другие способы собирания доказательств, Москва, Изд.дом Филинь, Москва, р.13

[2] Белкин P.C., Проверка и уточнение показаний на месте, Москва, 1961; Гаврилов А.К., Ефимичев С.П., Следственные действия по советскому уголовному процессу: Учебное пособие, Изд. ВВСШ МВД СССР, Волгоград, 1975, p.86-90; Белозеров Ю. H., Pябoконъ B. B., Производство следственных действий, Учебное пособие, ММСШМ МВД СССР, Москва, 1990, p.49-50

[3] Рыжаков A.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств, ИИД «Филинъ», Москва, 1997, p.87.

[4] Петренко B.M., Предъявление для опознания при расследовании преступлений, Изд. ВНИИ МВД СССР, Москва, 1975, р. 4.

[5] Цветков П.П., Предъявление для опознания в уголовном процессе, Изд. Лен-го унив.-та, Ленинград,1962, p.27.

[6] Кочаров Г.И., Опознание на предварительном следствии: пособие длля следователей, Изд. Юрид.лит-ры., Москва, 1955, p.59

[7] Жогин Н.B., Фаткулин Ф.H., op.cit., p.132; Гаврилов А.К., Ефимичев С.П., Следственные действия по советскому уголовному процессу, Учебное пособие, Волгоград, Изд. ВВСШ МВД СССР, 1975, p. 77

 

[8] Neagu Ion, op.cit., p.301.

[9] Golubenco George, Unele probleme de reglementare procesuală a utilizării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice în combaterea criminalităţii // Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova (conferinţa ştiinţifico-practică republicană), Chişinău, 1997, p. 118,

[10] Якупов Р.Х., Уголовный процесс. Учебник для вузов. Москва, Изд.ЗЕРЦАЛО, 1998, op.cit., p.252

[11] Рыжаков А.П., Уголовный процесс, Изд.PRIOR, Москва, 1999, p.37

[12] Alexandru Ţuculeanu, Reflecţii în legătură cu percheziţia corporală // Dreptul nr.3, Bucureşti, 1996, p.61

[13] Белозеров И. H., Pябoконъ B. B., Производство следственных действий, Учебное пособие, ММСШМ МВД СССР, Москва, 1990, p.17.

[14] Gheorghiţă Mihai, Tactica cerctării la faţa locului, Chişinău, p.5

[15] Guţanu Eugen, Andronache Anatol, Aspecte procesuale privind examinarea corporală // Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, ediţia a III-a, Chişinău, 2002 p.84

[16] Nu sunt excluse şi alte motive, de exemplu, disecţia (autopsia).

[17] A se vedea: Aionoţoaie Constantin, colectiv,Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992, p.256, 257; Volonciu Nicolae, op. cit., p.397

[18] Frăţilă Adrian, Mirea Constantin, Reconstituirea judiciară, Ed-Global Lex, Bucureşti, p.19

[19] Doraş Simion Gh., Criminalistica, Elemente de tactică, Vol.II, FEP Tipografia Centrală, Chişinău, 1999, p.227

[20] Гуковский Н.И., Следственный эксперимент: пособие для следователей, Москва, Изд. Юрид.Лит., 1958, p.13