Tipărire
Categorie: Drept
Accesări: 43

Clasarea cauzei penale este prevăzută în capitolul V, titlul I, Partea specială, art. 286 C.P.P. Conform art.286 C.P.P. în cazul în care în cauză nu există învinuit şi a intervenit una din circumstanţele prevăzute la art.275 alin.1 pct.1-3 C.pr.pen. adică:

1) nu există faptul infracţiunii;

2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost săvârşită de o persoană juridică;

4) precum şi în cazul în care a expirat termenul de prescripţie pentru tragere la răspundere penală, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală, prin ordonanţa motivată, dispune clasarea cauzei penale.

Clasarea constituie o modalitate de stingere a urmăririi penale care are loc când sunt întrunite următoarele condiţii:

Încetarea urmăririi penale şi scoaterea de sub urmărire penală se realizează totdeauna „intuitu personae”, soluţia fiind aplicabilă numai în raport cu o anumită persoană certă, determinată cu precizie. Rezultă că expresia  „nu există învinuit” urmează a fi înţeleasă în sensul că în cursul urmăririi penale nu a fost determinată ca făptuitor al infracţiunii nici o persoană fizică[1].

Inexistenţa învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundată cu neidentificarea acestuia. Se pot ivi situaţii când făptuitorul este cunoscut ca persoană fizică, dar nu i se poate stabili identitatea. În acest caz există înviniut sau inculpat, eventual chiar sub o falsă identitate, iar dacă subzistă vreuna din cauzele care exclud urmărirea penală, se dispune încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală şi nu clasarea.

Din punct de vedere practic împrejurările concrete în care nu există învinuit sau inculpat în cauză se polarizează în jurul a două situaţii. Prima, mai frecventă, este împrejurarea în care autorii rămân nedescoperiţi. La aceasta, aşa cum corect este menţionat în doctrină, trebuie adăugate toate situaţiile în care se constată că rezultatele produse nu pot imputate unei persoane şi deci o urmărire penală desfăşurată „nu devine posibilă”. Pot constitui împrejurări care să ducă la clasare: de pildă stabilirea într-o cauză oarecare că distrugerea de bunuri este urmarea unor calamităţi naturale etc.

Deşi nu se face distincţie, admiţând în principiu că orice caz de excludere a urmăririi penale constituie o condiţie a clasării, în fapt unele aspecte de împedicare a exercitării acţiunii penale nu pot veni în concordanţă cu inexistenţa învinuitului sau inculpatului în cauză. În acest context anumite cauze pot fi avute în vedere numai în măsura în care se raportează la o persoană certă. Astfel, nu se poate stabili că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi concomitent aceasta nu există în cauză, dacă nu există învinuit în cauză nu subzistă posibilitatea de a stabili decesul acestuia. Rezultă că nu se poate reţine ca temeiuri ale clasării cauzei aspectelor care nu sunt aplicabile „intuitul persoanei” care ar fi : înlocuirea răspunderii persoanei, autoritatea de lucru judecat, împăcarea părţilor, cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, imposibilitatea etc.).

Clasarea este o instituţie proprie urmăririi penale ne având corespondent în faza judecăţii întrucât procesul nu poate ajunge în această fază decât în măsura punerii sub învinuire a persoanei şi a trimiterii în judecată a unei persoane certe.

Împrejurarea că într-o urmărire nu există învinuit sau inculpat luată aparte, nu duce la clasare întrucât urmărirea penală se începe şi poate continua până la un moment „in rem”. Dacă cercetările întreprinse nu aduc la stabilirea făptuitorului, cauza nu se clasează, îndeplinindu-se toate actele de urmărire realizabile până la ultimele posibilităţi, după care urmărirea se amână fără termen până la descoperirea făptuitorului. Singur limitare în timp acestei amânări, „sine die” este împlinirea termenului de prescripţie în funcţie de ipoteza în care are loc clasarea, aceasta se poate dispune fie imediat ce condiţiile legale au survenit, fie ulterior dispunerea de îndată a clasării are loc numai când lipsa învinuitului sau inculpatului se datorează împrejurării că fapta nu este rezultatul acţiunii sau inacţiunii unei persoane. În celelalte cazuri din punct de vedere practic mai numeroase, clasarea survine numai după îndeplinirea termenelor de prescripţie ale exercitării acţiunii penale, care intervale îndelungate de timp.

În urmărirea penală în care autorii au rămas nerecunoscuţi, descoperirea, prinderea şi identificarea acestora constituie o sarcină nu numai a organului de urmărire penală sesizat şi care instrumentează cauza, ci a tuturor organelor de stat ce au sarcini în această direcţie. De aceea, într-o cauză în care competenţa de urmărire aparţine exclusiv procurorului, nu se poate afirma că acelorlalte organe de urmărire penală nu le revin obligaţiile în legătură cu identificarea făptuitorului.

 

[1] Lichii Boris, Urmărirea penală, (studiu comparat), Chişinău, Ed.Garuda Art., 2002, p.138