Despre un sistem juridic coerent consacrat acestui obiectiv se poate vorbi, abia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

În prima jumătate a sec. XX, sistemul de protecţie a drepturilor omului prin instrumente juridice internaţionale avea un caracter fragmentar. El privea, printre altele, interzicerea traficului cu sclavi şi a sclaviei, protecţia victimelor războiului, a lucrătorilor industriali, a minorităţilor naţionale, religioase.

Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii internaţionale, abia de după cel de al doilea război mondial, care a pus omenirii cele mai mari semne de întrebare cu privire la grija faţă de vieţile şi libertăţile oamenilor. Uriaşele pierderi suferite de omenire au reclamat acţiuni concrete în direcţia prevenirii conflictelor, a creării unui forum pentru discuţie şi mediere.

Crearea O.N.U. a permis redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului. Carta O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945, a deschis calea spre concretizarea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligativităţii unei cooperări internaţionale în acest domeniu.

Momentul de refe­rinţă îl va reprezenta, trei ani mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omu­lui. Acest do­cument va avea un ecou imens şi va deveni un veritabil instrument internaţional care va declanşa construcţia celui mai dezvoltat sistem de protecţie a drepturilor omului cunoscut în istorie. Această declaraţie va deveni modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de instrumente care alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţei umane. De la adoptarea Declaraţiei, preocupările dreptului internaţional public s-au orientat cu precădere asupra individului uman ca valoare supremă care trebuie ocrotită.

Pornind de la aceste instrumente de bază, sistemul O.N.U. s-a dezvoltat progresiv, înregistrând astăzi peste 100 de tratate internaţionale şi un număr aproape egal de alte documente interna­ţionale, sistem care enunţă şi garantează aproximativ 60 de drepturi şi libertăţi funda­mentale ale omului, dar şi unele îndatoriri ale acestuia.

Respectul pentru drepturile omului reprezintă un interes aparte şi pentru organismele cu caracter regional, cum ar fi: Consiliul Europei (Convenţia europeană a Drepturilor Omului, 1950), Organizaţia Unităţii Africane (Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, 1981), Organizaţia Statelor Americane (Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului, 1969), Consiliul Regional al Drepturilor Omului, ale Individului şi ale popoarelor Asiei şi Pacificului.

După al doilea război mondial, se trece de la preocuparea asigurării protecţiei unor anumite categorii de persoane şi a unor drepturi la asigurarea protecţiei drepturilor omului în mod global.

Documentele internaţionale adoptate au fost fie cu caracter de declaraţii şi recomandări cu valoare moral-politică (rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale, planuri de acţiune care au influenţat indirect legislaţia internă a statelor, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), fie convenţii internaţionale cu valoare juridică obligatorie (care au influenţat direct legislaţiile naţionale).

Astfel, în urma acestui îndelungat proces de cristalizare, dreptul internaţional al drepturilor omului se înfăţişează în prezent ca unul deosebit de complex, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională.