1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Fiind o ramură relativ tânără a DIP, dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă, în sens larg, ansamblul regulilor adoptate de comun acord de către state şi care vizează protecţia fiinţei umane împotriva abuzurilor şi pericolelor de orice natură, prin efortul conjugat al statelor şi organizaţiilor internaţionale.

Dreptul internaţional al drepturilor omului - parte integrantă a dreptului internaţional public, este constituit din ansamblul de principii şi norme care guvernează cooperarea statelor în ceea ce priveşte promo­varea drepturilor omului.

În cel mai larg sens, dreptul internaţional al drep­turilor omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de împrejurare.

La individualizarea și sistematizarea drepturilor şi libertăţilor omului într-o instituţie distinctă de drept au contribuit anumite legități, care s-au manifestat în procesul stabilirii şi dezvoltării acestui concept:

  1. a) Extinderea treptată a cercului de persoane protejate de către morală şi drept: în 1215, nobilimea engleză a lipsit regele în favoarea parlamentului de o parte a puterii de stat - puterea judecătorească; în 1863, ca urmare a victoriei coloniilor engleze din Nord asupra celor din Sud, a fost abolită sclavia în S.U.A.
  2. b) Creşterea numărului de drepturi şi libertăţi protejate: în sec. XVI-XVII acestea se refereau doar la drepturile civile şi politice: dreptul la libertate, dreptul la egalitate, dreptul de a alege şi a fi ales; în sec. XIX-XX protecţia se extinde şi asupra drepturilor economice, sociale, culturale: dreptul la proprietate, dreptul la protecţie socială, dreptul la creaţie etc.
  3. c) Creşterea cotei ,,umaniste” în cadrul volumului total de drepturi şi libertăţi protejate: pornind de la securitatea individuală, s-a evoluat până la excluderea pedepsei cu moartea, statul fiind privat de această competenţă.
  4. d) Fixarea normativă a drepturilor şi libertăţilor recunoscute: începând cu sec. XIII drepturile şi libertăţile recunoscute îmbracă forma diverselor acte normative; atunci când reglementările normative erau ineficiente, a crescut rolul presiunii morale, manifestărilor revoluţionare.

Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul tim­pului de la preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice sau culturale. Din perspectiva acestei evoluţii, drepturile omului pot fi grupate pe trei generaţii:

- generaţia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului şi ale cetăţeanului încă prin primele reglementări. Pro­movate şi apărate de numeroase documente juridice internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie, dreptul la recunoaş­terea personalităţii juridice, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la liberă circu­laţie, dreptul la azil în caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi exprimare, de asociere şi întrunire, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.

- generaţia a II-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi recunoscute ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în documentele ju­ridice internaţionale. Printre acestea, sunt întâlnite în tratatele internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la învăţământ şi de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.

- generaţia a III-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei O.N.U., în spiritul solidarităţii internaţionale şi pentru construirea unui viitor mai bun pentru toţi, dreptul internaţional a consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). Recunoscut ca drept colectiv, su­biect al acestuia poate fi numai poporul sau naţiunea, şi nu alte entităţi precum mino­rităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la dezvoltare, dreptul la pace.