Cu excepţia luptei pentru pace, nu există cauză cu care comunitatea internaţională să nu se fi identificat mai mult, decât cea a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ca şi în cazul altor valori fundamentale - binele, adevărul, dreptatea - o definiţie a drepturilor omului este dificil de formulat.

Drepturile omului reprezintă un concept filozofic, o condensare a tot ce a produs ca esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent. Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.

Drepturile omului sunt o politică, o ideologie pentru a justifica anumite acţiuni sociale, o concepţie despre lume şi viaţă. Ele sunt mai ales o sociologie a vieţii contemporane pentru că antrenează deopotrivă fapte, fenomene, procese şi relaţii sociale, mentalităţi, stări de spirit, imagini, reprezentări, interese, percepţii.

Transpus în planul preocupărilor juridice, conceptul de drepturi ale omului, desemnând drepturi subiective ale omului, de o anumită factură, care definesc poziţia acestuia în ra­port cu puterea publică, devine o veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi internaţionale, care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice natură.

Pornind de la premisa că există o vulnerabilitate a omului în viaţa socială, generată de insecuritatea condiţiilor în care trăieşte, a arbitrarului puterii, a subiectivismului legiuitorului, se constată necesitatea instituirii unui sistem de protecţie şi educaţie a lui pentru a se autoapăra, pentru a nu deveni victima unor abuzuri şi încălcări ale drepturilor sale.

Drepturile sunt o premisă, dar şi o consecinţă a responsabilităţilor noastre. Ele sunt complementare, neputând vorbi de drept fără a face apel la reversul său, obligaţia. Drepturile acordate omului aduc cu sine nu numai libertăţi individuale şi îndreptăţirea la revendicările categoriei de interese specifice din care face parte individul, ci şi responsabilităţi faţă de societate. E vorba de o dualitate, în care ne manifestăm ca fiinţe umane, cu drepturi, dar şi cu obligaţii.

Invocându-se încălcarea drepturilor, legea intervine pentru restabilirea ordinii, redarea dreptului celui care a fost frustrat. Se spune adesea că tocmai încălcarea dreptului generează dreptul. Aceasta înseamnă că, atâta timp cât nu ne este afectată starea în care ne aflăm, nici nu sesizăm că ceea ce ne aparţine constituie obiect al imixtiunii celorlalţi.

În acest mod, omul, privit nu în mod izolat, ci ca membru al unei comunităţi umane, nu poate să-şi exercite drepturile şi libertăţile în detrimentul altor persoane, în detrimentul intereselor generale ale comunităţii din care face parte.

Este esenţial de subliniat că drepturile omului nu sunt conferite, acordate de normele juridice internaţionale în materie, ci sunt numai recunoscute, consacrate de acestea. Drepturile omului sunt esenţiale pentru fiinţa umană şi ele decurg direct din existenţa fiinţei umane, din demnitatea omului, independent de formalizarea lor juridică internaţională. Normele internaţionale nu fac decât să consacre şi să garanteze drepturile omului, indisociabile de acesta.

Cu toate acestea, în dreptul internaţional, până în prezent, nu a fost adoptată o definiţie a drepturilor omului. În documentele ONU referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului se precizează însă că „prin ele se asigură omului condiţii de viaţă, de natură să-i permită să-şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiinţei sale şi să-şi satisfacă cerinţele spirituale”.

Ca imagine opusă, literatura de specialitate prezintă un spectru larg de definiţii ale instituţiei drepturilor omului. Generalizându-le, putem conchide următoarele: drepturile omului se prezintă ca fiind inerente naturii umane, iar privarea omului de ele face ca el să înceteze de a mai trăi ca o fiinţă umană. La baza lor stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, libertatea, respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, responsabilitatea. Negarea acestora deschide calea spre dezordine politică şi socială, spre conflicte armate între state, ca şi spre ostilităţi între diferite grupuri sociale din cadrul popoarelor. Mai mult, respectarea drepturilor omului apare tot mai mult ca fiind unul dintre factorii de supravieţuire a omenirii.

Totodată, în doctrină se face distincţie între promovarea şi protecţia internaţională a drepturilor omului.   

În practică, atribuţiile de promovare şi protecţie se interferează, fiind adesea dificil să se facă delimitări clare în exercitarea lor de către state sau organe şi organizaţii internaţionale.

Protecţia internaţională a drepturilor omului se înfăptu­ieşte prin proceduri şi mecanisme internaţionale care au atribuţii de supraveghere, control sau chiar cu puteri decizionale în aplicarea unor măsuri sancţionatorii faţă de un stat care încalcă obligaţiile asumate privitoare la drepturile omului.

Promovarea drepturilor omului la nivel internaţional implică activităţi circumscrise cooperării statelor şi orientate spre realizarea de acorduri privind măsurile noi, care ar trebui luate în domeniul drepturilor omului, adoptarea unor documente în legătură cu dimensiunile noi ale unor drepturi sau chiar cu noi drepturi ale omului, spre exemplu dreptul la un mediu natural sănătos. În cadrul acestor activităţi se înscriu şi analizele, studiile, seminarele, activităţile consultative în general, ca şi orice alte măsuri în domeniul educaţiei referitoare la drepturile omului iniţiate de organizaţiile internaţionale.

Afirmarea ideii de obligativitate juridică a drepturilor omului a înregistrat o evoluţie spectaculoasă, legată nu numai de transformările social-politice, dar şi de gradul în care comunitatea internaţională a înţeles să ridice la rangul de principii o serie de idei. Dacă altă dată ideea protecţiei drepturilor omului avea un caracter limitat şi fragmentar, referindu-se exclusiv la sistemele naţionale de protecţie şi fiind condiţionată de democratismul acestora, astăzi ideea obligativităţii juridice de protecţie a drepturilor omului a devenit o idee universală, care cu greu poate fi contestată.

În noile condiţii ale epocii contemporane, protecţia drepturilor omului a devenit o adevărată precondiţie a evoluţiei societăţii internaţionale însăşi, fiind astfel de neconceput acţiunile şi iniţiativele care ar duce la nesocotirea drepturilor unor indivizi sau ale grupurilor naţionale cărora le aparţin. În felul acesta, ideea protecţiei drepturilor omului nu mai are astăzi caracterul unui deziderat sau al unei revendicări a unor forţe politice. Ea devine o garanţie a evoluţiei societăţii internaţionale în ansamblu spre noi culmi de progres şi civilizaţie.

O asemenea evoluţie a ideii de protecţie şi obligativitate a drepturilor omului demonstrează nu numai progresul societăţii internaţionale, privită din punctul de vedere al valorilor pe care se întemeiază, dar și existenţa unei relaţii de condiţionare directă între protecţia drepturilor omului şi buna funcţionare a oricărei societăţi democratice.

Ansamblul reglementărilor din acest domeniu pun la baza respectării tuturor drepturilor omului legea naţională din fiecare ţară. În consecinţă, orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului faţă de una sau mai multe persoane trebuie să fie prevenită şi eliminată. Potrivit normelor dreptului internaţional, în cadrul sistemului său legislativ, administrativ, judiciar, în mod normal statul ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor omului, creează instituţiile şi formele în care orice persoană urmează să-şi pună în valoare drepturile faţă de alte persoane şi chiar faţă de organele de stat ca atare, stabileşte măsurile necesare pentru a garanta respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.

Existenţa unor tratate în domeniul drepturilor omului nu reprezintă o limitare a suveranităţii statelor, ele fiind o expresie a voinţei acestora de a dezvolta raporturi reci­proce în acest domeniu, recunoscându-se preeminenţa unor valori fundamentale.

Din reglementările internaţionale în materie decurg, pentru state, obligaţii privind promovarea şi garantarea, internaţională şi naţională, a aplicării de către fiecare stat în parte a normelor care formează dreptul internaţional al drepturilor omului.

Trebuie menţionată, pe de o parte, integrarea normelor internaţionale privind drepturile omului în dreptul intern şi asigurarea lor prin mijloace specific statale dar şi, pe de altă parte, posibilitatea garantării drepturilor cetăţeneşti dincolo de graniţele statului, prin intermediul unor instituţii internaţionale.

De altfel, însăşi ideea că dincolo de graniţele statului său mai există cineva care veghează la respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului, care poate în final să înfăptuiască justiţia, este cu adevărat mobilizatoare, fiind de natură a înarma individul cu puterea de a persevera în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale.

Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o instituţie de drept intern, mai precis de drept constituţional, care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de drept internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca principiu fundamental al drep­tului internaţional public.

În 1975, prin Actul Final de la Helsinki, obligaţia respectării drepturilor şi libertăţilor omului este consacrată expres ca principiu fundamental al dreptului internaţional public, detaşându-se în ansamblul normelor dreptului internaţional ca normă de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dă expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiecții de drept internaţional.

Deşi mai nou şi mai puţin cristalizat ca alte principii, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se afirmă cu putere ca principiu al dreptului internaţional, prezentând anumite trăsături specifice.

Respectarea drepturilor omului are un caracter universal. Vocaţia universală a drepturilor omului apare încă din textul Cartei Naţiunilor Unite, care stabileşte că ONU are datoria să favorizeze respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pentru toţi fără nici o discriminare. Declaraţia Universală a Drep­turilor Omului îl consfinţeşte nu numai în titlul său, ci şi în formulări categorice; la fel marea majoritate a documentelor ONU.

Toate drepturile sunt indivizibile şi interdependente. Este un principiu care structurează întreaga concepţie a Naţiunilor Unite: realizarea libertăţilor civile şi politice şi aceea a drepturilor econo­mice, sociale şi culturale sunt legate între ele şi se condiţionează reciproc. Drepturile omului sunt deopotrivă de importante, constituind un tot întreg. Este inadmisibilă contrapunerea unui drept sau a unei libertăţi altora. În caz contrar, tendinţa de a evidenţia necesitatea respectării unui drept sau a unui grup de drepturi şi libertăţi poate fi folosită în dauna altor drepturi, nu mai puţin importante.

Din punctul de vedere al domeniului de aplicare, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale capătă din ce în ce mai mult un caracter de generalitate, impunându-se treptat în domeniile cele mai diverse ale raporturilor dintre state. În înţelegerile la care ajung, în negocierile pe care le duc în domenii cum sunt: dezarmarea, energia nucleară, mediul înconjurător, relaţiile economice, dreptul mării, dreptul cosmic şi altele, statele nu mai pot să adopte soluţii care ar fi contrare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Multe din reglementările adoptate în acest domeniu sunt pătrunse de preocuparea de a asigura respectarea şi promovarea, pe termen lung, a unora din valorile şi drepturile cele mai de preţ ale omului: viaţa, sănătatea şi integritatea corporală, dezvoltarea normală fizică şi intelectuală. Conţinutul dreptului internaţional este astfel din ce în ce mai uman.

Trebuie ţinut seama şi de faptul că în prezent însuşi „catalogul” drepturilor omului s-a extins şi diversificat. Ele devin tot mai numeroase, pe măsură ce nevoile societăţii cresc, iar gradul de cultură al indivizilor sporeşte.

Drepturile omului sunt caracterizate printr-o tendinţă de egalitarism, altfel zis, ele urmăresc protecţia împotriva tuturor formelor de discriminare şi asigură egalitatea în faţa legii a tuturor oamenilor, realizând o adevărată unitate socială. Majoritatea documentelor internaţionale se referă la fiinţa umană, la individ ca la un membru al unei familii, al comunităţii.

Reprezentând un principiu de drept internaţional cu valoare imperativă, de jus cogens, principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeaşi măsură. Ele nu pot deroga de la asemenea norme în raporturile lor reciproce. Principiul postulează îndeplinirea unor îndatoriri asumate prin documente juridice cu valoare obligatorie de către fiecare stat, atât faţă de proprii cetăţeni, cât şi faţă de comunitatea internaţională.

Atât sub aspectul consacrării, cât şi sub cel al garantării drepturilor omului, nive­lul internaţional de protecţie reprezintă numai un standard minimal. De la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern, să deroge „în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel naţional.

În altă ordine de idei, între principiul res­pectării drepturilor omului şi principiile suveranităţii statelor şi neame­stecului în treburile lor interne nu există şi nu trebuie să existe raporturi de incompatibilitate. Este important de reţinut că măsurile prin care sunt traduse în viaţă reglementările internaţionale privind drep­turile omului sunt în esenţă măsuri interne adoptate de state tocmai în virtutea propriei lor suveranităţii. Pe de altă parte, trebuie relevat că documentele internaţionale creează numai un anumit cadru juridic ge­neral legat de protecţia drepturilor omului, concretizarea diferitelor reglementări privind aceste drepturi urmând să se efectueze în ultimă instanţă tot prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, prin contribuţia organelor judiciare naţionale, chemate să asigure o respectare neabătută a drepturilor omului în fiecare ţară.

În acelaşi timp, deşi principiile suveranităţii şi independenţei naţionale îşi menţin în mod firesc importanţa şi semnificaţia, cooperarea internaţională a statelor se extinde şi se diversifică necontenit. Elaborarea unui mare număr de instrumente juridice internaţionale, cu participarea aproape a tuturor statelor, denotă o încercare de extindere a sferei competenţei internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului.

Mai mult, garantarea internaţională a drepturilor omului se realizează prin tribunale internaţionale specializate. Acestea au ca obiect protejarea drepturi­lor omului şi sancţionarea statelor care au încălcat aceste drepturi.

Totodată, normele internaţionale în domeniu se adresează direct indivizilor şi le creează în mod direct drepturi, aceştia devenind titulari de drepturi direct în temeiul normelor juridice internaţionale. Ei pot invoca aceste drepturi direct în faţa organelor interne şi internaţionale, inclusiv a jurisdicţiilor.