Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Sistemul ONU

Implicarea ONU în domeniul drepturilor omului reprezintă un subiect de o complexitate labirintică. Se constată o imperfecțiune în împărțirea îndatoririlor în rândul diverselor instituții ale ONU, responsabile pentru supravegherea respectării drepturilor omului, cât și în privința respectivei lor importanțe. Deseori, instituțiile subordonate pot avea o mai mare autoritate decât acelea în fața cărora prezintă rapoarte.

Structura ONU, în ceea ce privește mecanismul de protecție a drepturilor omului, implică trei instituții fundamentale:

  • Adunarea Generală
  • Consiliul de Securitate
  • Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)
  1. a) Adunarea Generală ONU elaborează Convenții asupra drepturilor omului, solicită studii şi emite recomandări în materie.

Organe subsidiare ale Adunării Generale cu atribuţii în domeniu:

  • Comitetul pentru drepturile omului, creat în baza Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, 1966, are următoarele atribuţii: examinarea de rapoarte asupra măsurilor luate de statele-părţi în aplicarea obligaţiilor ce decurg din pact; asumarea de funcţii privind eventualele diferende dintre părţi care au recunoscut competenţa sa. Comitetul publică „Comentarii generale” prin care clarifică sfera de aplicare și obligațiile ce decurg din Pact.
  • Comitetul împotriva torturii, 1987, supraveghează aplicarea Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, 1984. Acesta poate efectua anchete, studia rapoarte; exercita alte funcţii pentru aplanarea eventualelor diferende dacă statele au acceptat competenţa sa în domeniu.
  • Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, 1970, creat în baza Convenţiei internaţionale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, 1969, examinează rapoartele statelor-părţi cu privire la măsurile legislative, judiciare şi administrative pe care acestea le-au întreprins pe baza obligaţiilor asumate, primeşte şi examinează comunicările persoanelor sau grupurilor de persoane ce aparţin statelor-părţi ce au recunoscut competenţa acestui comitet.
  1. Consiliul de Securitate este responsabil de a proteja populația civilă, afectată de conflicte armate, împotriva genocidului, crimelor de război, de epurare etnică și crime împotriva umanității.
  2. Consiliul Economic şi Social are principalele atribuţii: elaborarea sau solicitarea de studii şi rapoarte asupra acestor probleme internaţionale în domeniile economic, social şi cultural etc.; adresarea de recomandări asupra acestor probleme Adunării Generale; efectuarea de recomandări în vederea asigurării efective, de către toţi subiecții internaționali a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pregătirea de convenţii internaţionale şi convocarea de conferinţe în materie etc.

Organe subsidiare ale ECOSOC:

  • Comisia pentru drepturile omului, 1946, e competentă asupra oricăror probleme privitoare la drepturile omului. Urmăreşte încurajarea respectării drepturilor omului în toate statele lumii prin elaborarea de recomandări şi proiecte de documente internaţionale, examinarea situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte a lumii. Comisia a fost responsabilă de elaborarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și, ulterior, a Pactelor internaţionale ale drepturilor omului din
  • În 1947, Comisia pentru drepturile omului înființează Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor naționale. În prezent, misiunea Subcomisiei nu se limitează doar la discriminare și minorități, ci se extinde asupra tuturor domeniilor care implică încălcări masive ale drepturilor omului.
  • În subordinea Comisiei pentru drepturile omului se află mai mulți raportori speciali, numiți de ONU pentru a se ocupa de probleme specifice, temporare sau permanente, legate de drepturile omului, precum detenția arbitrară, dispariții premeditate sau involuntare, execuții sumare, tortură, tratamente crude, inumane sau degradante. Aceștia au obligația de a asculta mărturii, de a efectua vizite și de a pregăti rapoarte în legătură cu domeniile lor de activitate. Ei prezintă Comisiei rapoarte anuale asupra constatărilor făcute.
  • Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, 1982, creat în aplicarea Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, 1979.
  • Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, 1985, creat de către ECOSOC în aplicarea Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, 1966, are următoarele atribuţii: examinează rapoarte, sprijină ECOSOC în activitatea de supraveghere a îndeplinirii obligaţiilor luate de statele-părți, face sugestii şi recomandări de ordin general.
  • În 1993, a fost instituită funcția de Înalt Comisar al ONU pentru Drepturile Omului. Responsabilitățile acestuia țin de: promovarea și protejarea dreptului efectiv al persoanelor de a se bucura de totalitatea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, întărirea și profilarea mecanismului ONU în privința drepturilor omului, conducerea Centrului pentru Drepturile Omului și asigurarea serviciilor de consultanță. Centrul are ca atribuţii centralizarea activităţilor ONU în domeniul drepturilor omului, efectuarea de cercetări şi studii, rapoarte, asigură legătura cu ONG-urile, mass-media, difuzează informaţii etc.
  • Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi, 1950, guvernat concomitent și de Adunarea Generală, este mandatat să conducă şi să coordoneze operaţiuni internaţionale pentru protecţia refugiaţilor. Scopul său principal este acela de a apăra drepturile şi bunăstarea refugiaţilor. Luptă pentru a se asigura că toată lumea îşi poate exercita dreptul de a solicita azil şi de a găsi refugiu într-un alt stat, cu opţiunea de a se reîntoarce acasă voluntar, de a se integra local sau de a se restabili într-o altă ţară.

 

2. Sistemul Consiliului Europei: Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este un organ de jurisdicţie internaţională creat în cadrul Consiliului Europei. Ea a fost instituită prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Mecanismul iniţial de control prevăzut de Convenţie presupunea existenţa a trei organe de supraveghere: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

Comisia Europeană era un organ judiciar investit cu rolul de „filtrare” a cererilor. Ea se pronunţa asupra admisibilităţii (întrunirea condiţiilor formale) cererilor, stabilea circumstanţele de fapt ale cauzelor, propunea soluţionarea amiabilă a cauzelor şi formula avize dacă a existat sau nu o încălcare a Convenţiei.

Curtea Europeană era un organ judiciar compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Membrii Curţii erau aleşi de către Adunarea parlamentară, dintr-o listă de 3 persoane prezentată de state. Curtea Europeană putea fi sesizată doar după examinarea cauzei de către Comisia Europeană. Acceptarea Convenţiei Europene nu dădea prin sine dreptul Curţii de a examina cauzele depuse împotriva unui stat. Această jurisdicţie urma a fi recunoscută printr-o declaraţie facultativă a statului pârât.

Nici Comisia şi nici Curtea Europeană nu aveau o funcţionare permanentă, ci se întruneau în sesiuni de câteva ori pe an. Sediul lor se afla la Strasbourg.

Comitetul de Miniştri, organ politic interguvernamental, avea un dublu rol. În primul rând, el era competent a se pronunţa asupra fondului litigiului privind respectarea Convenţiei, dacă după examinarea cauzei de către Comisie nu a fost sesizată Curtea Europeană. În al doilea rând, Comitetul de Miniştri avea rolul de a supraveghea executarea hotărârilor Curţii Europene, precum şi a propriilor hotărâri atunci când s-a pronunţat pe fondul cauzei.

De la intrarea în vigoare a Convenției, evoluții importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de șaisprezece Protocoale adiționale.

Protocolul nr.11[1] a restructurat mecanismul de control, creând o Curte unică și permanentă care a înlocuit instituțiile precedente. Scopul reformei, fixat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei reuniți la Viena la 9 octombrie 1993, a fost de a crește eficacitatea mijloacelor de protecție, de a reduce durata procedurilor, de a face sistemul accesibil fiecărei persoane și de a menține nivelul ridicat al protecției drepturilor omului. Rolul decizional al Comitetului de Miniștri a fost desființat.

În prezent, Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică sau juridică care pretinde că un stat membru la Convenţie i-a încălcat un drept prevăzut de Convenţia Europeană şi Protocoalele sale adiţionale. Cererile depuse la Curtea Europeană pot fi îndreptate doar împotriva unui stat membru, şi nu împotriva unor persoane fizice sau juridice.

Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante[2]. Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară Consiliului Europei, din lista de trei candidați propuși de fiecare stat. Ei sunt aleși pentru un mandat de 9 ani de zile și nu pot fi realeși. Judecătorii îşi exercită funcţia în nume individual, nereprezentând nici un stat.

Curtea este formată din cinci secţiuni a căror compoziţie trebuie să fie echilibrată din punct de vedere geografic şi al reprezentării pe sexe, precum şi al diferitelor sisteme juridice.

Pentru examinarea cauzelor prezentate, Curtea îşi desfăşoară activitatea în complete de judecător unic, Comitete de trei judecători, Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători.  Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii Camere. În cazul absenţei acestui judecător sau când el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.

Din punct de vedere al procedurii în faţa Curţii, fiecare stat contractant sau persoană particulară care se consideră victima violării Convenţiei poate adresa direct Curţii o cerere ce invocă violarea de către un stat a unuia dintre drepturile garantate de Convenţie. Curtea poate fi sesizată numai după epuizarea căilor de atac intern şi înainte de trece­rea termenului de 6 luni[3]  de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei naţio­nale.

Pentru a fi admisibilă, cererea trebuie:

- să nu fie anonimă;

- să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, dacă ea nu conţine fapte noi;

- să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale;

- să nu fie în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Procedura în faţa Curţii este publică şi contradictorie. Memoriile şi alte documente depuse la grefa Curţii sunt accesibile şi pot fi consultate de public. Consiliul Europei a înfiinţat şi un sistem de asistenţă juridică pentru acei recla­manţi care nu au resurse suficiente.

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni. Cererile vădit inadmisibile sunt examinate de către judecătorul unic. Acesta nu poate examina nici o cerere introdusă împotriva statului în numele căruia a fost ales.

Comitetul de trei judecători poate hotărî, prin vot unanim, admisibilitatea cererii şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii.

Soluționarea cererilor poate, de asemenea, să fie conferită Camerei de șapte judecători, care se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului, cu o majoritate de voturi.

În mod excepţional, unele cereri pot fi examinate în Marea Cameră, compusă din 17 judecători.

Din toate cererile la Curte doar aproximativ 5% ajung să fie examinate în fond. Celelalte cereri sunt declarate „inadmisibile” pe motiv că nu satisfac condiţiile formale stabilite de Convenţie (art. 34 şi 35 ale Convenţiei).[4]

În ce priveşte fondul, după ce cererea a fost admisă, Camera poate invita părţile să depună probe suplimentare şi observaţii scrise sau poate invita orice stat contractant care nu este parte la procedură şi orice persoană interesată să facă observaţii scrise sau să ia parte la audiere. Prin intermediul grefierului, părţile pot duce tratative cu caracter confidenţial destinate încheierii unui acord amiabil.

Hotărârile camerelor se iau cu majoritate. În decurs de trei luni de la pronunţare, oricare parte poate solicita ca speţa să fie deferită Marii Camere, cerere examinată de un colegiu de cinci judecători ai acesteia. Hotărârea devine definitivă, după trei luni de la pronunţare de către Cameră, dacă părţile declară că nu doresc să facă apel la Marea Cameră sau dacă cei cinci judecători ai colegiului Marii Camere resping cererea. Dacă acest colegiu acceptă cererea, Marea Cameră decide cu majoritate, hotărârea sa fiind definitivă.

Toate hotă­rârile Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte. Consiliul de Miniștri răspunde de executarea hotărârilor, având sarcina de a verifica dacă au fost luate măsurile necesare pentru ca statele în cauză să execute obligaţiile ce rezultă din hotărârea Curţii.

 

Sistemul OSCE

OSCE[5] este cea mai mare organizație regională de securitate din lume. Acesta oferă un forum pentru negocieri politice și de luare a deciziilor în domeniile de avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict, și pune voința politică a statelor sale participante în practică prin intermediul rețelei sale unice de misiuni de teren.

OSCE este o creație a Războiului Rece. În 1972, la inițiativa celor 7 țări membre ale Tratatului de la Varșovia, s-au desfășurat negocieri pregătitoare între acestea, cele 16 state membre NATO și cele 12 state europene nealiniate, în vederea promovării păcii și securității în Europa. Negocierile au culminat în 1975, părțile convenind asupra unei declarații comune de intenții Actul Final de la Helsinki. Documentul consemna faptul că părțile căzuseră de acord să coopereze în domeniile securității, economiei, științei și tehnologiei. În afară de aceasta, Actul a consfințit principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

OSCE a evoluat în măsura în care acum cuprinde un Secretariat restrâns la Praga și desfășoară întruniri anuale ale miniștrilor de externe, pentru a discuta progresul Actului final și cooperarea interstatală.

Sub autoritatea OSCE s-au instituit câteva proceduri referitoare la drepturile omului:

  • La Reuniunea de la Viena a OSCE, din 1989, statele au căzut de acord să inițieze o procedură permanentă de monitorizare a drepturilor omului, cunoscută sub denumirea de Mecanismul Dimensiunii Umane.
  • La Reuniunea de la Moscova a Conferinței pentru Dimensiunea Umană, din 1991, s-a convenit asupra unei proceduri prin care statele individuale permiteau, la cerere, unei misiuni de inspecție a OSCE să le viziteze țare, pentru a face investigații asupra unei anumite situații legate de respectarea drepturilor omului, cunoscută sub denumirea de Mecanismul de la Moscova.
  • OSCE a instituit un Înalt Comisar pentru Minorități Naționale, a cărui misiune este de a vizita statele membre a OSCE, de a discuta și de a realiza reconcilieri în legătură cu cazuri de conflict real sau potențial, implicând minorități naționale.

 

[1] Protocolul a intrat în vigoare la 1.11.1998, iar ceremonia de inaugurare a CEDO a avut loc la 3.11.1998.

[2] În prezent, Curtea este constituită din 49 de judecători. Din partea Republicii Moldova mandatul de judecător este deținut de Valeriu Grițco, începând cu 03.12.2012.

[3] Prin Protocolul nr. 15, acest termen este redus la 4 luni. Protocolul nr. 15 va intra în vigoare atunci când toate statele părți la Convenție îl vor semna și ratifica.

[4] www.echr.coe.int‎ - European Court of Human Rights

[5] Cunoscută sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE).

Загрузка...