1. Arbitrajul internaţional

Arbitrajul este un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ, care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe, şi se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă.

Fundamentul juridic al procedurii arbitrale. Statele au dreptul de a refuza judecarea unui diferend de către un terţ, dar îşi pot asuma şi un angajament convenţional de a supune diferendul respectiv arbitrajului. Consimţământul de a accepta arbitrajul poate fi dat înainte de naşterea litigiului şi îmbracă forma unei clauze compromisorii inserată într-un tratat, sau poate fi dat după declanşarea acestuia şi îmbracă forma unui tratat între părţile la diferend, denumit compromis.

Clauza compromisorie nu vizează un litigiu existent şi actual, ci diferende eventuale, susceptibile să intervină între statele contractante în legătură cu tratatul respectiv.

Compromisul este un acord internaţional prin care două state convin să încredinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui litigiu existent. Compromisul este un tratat căruia i se aplică principiile şi regulile dreptului tratatelor. Compromisul trebuie să conţină: angajamentul de a recurge la arbitraj, obiectul diferendului, modul de constituire a tribunalului arbitral şi numărul arbitrilor.

Rolul părţilor în procedura arbitrală.

Alegerea organului arbitral: statele au o libertate totală în alegerea formei de arbitraj sau a arbitrilor. Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de membri, la alegerea părţilor la diferend, fie de pe listele Curţii Permanente de Arbitraj, fie alte persoane. Numărul arbitrilor este de regulă impar. Părţile numesc un număr egal de arbitri, care aleg un arbitru terţ sau un supraarbitru.

Definirea misiunii organului arbitral. Părţile determină limitele competenţei organului arbitral şi îi definesc misiunea. Statele precizează şi rolul arbitrilor. Dreptul aplicabil este dreptul hotărât de părţi.

Procedura. Părţile pot fixa regulile de procedură fie prin compromis, fie printr-un alt tratat. Procedura cuprinde două faze: faza scrisă şi faza orală. Se pot cita martori, se pot ordona expertize, se pot lua măsuri conservatorii.

Sentinţa arbitrală este obligatorie pentru părţi, decurge din principiul pacta sunt servanda, are caracter definitiv, conform principiului relativităţii lucrului judecat, dar nu este executorie, caracter ce derivă din exercitarea suveranităţii de stat.

 

2. Curtea Internaţională de Justiție

Art. 92 din Carta ONU prevede înfiinţarea, ca organ judiciar principal, a Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ).

Principiul caracterului facultativ al recurgerii la jurisdicţia CIJ este consacrat în art. 36(1) din Statutul CIJ: competenţa CIJ ține de cauzele pe care i le supun părţile. Statele nu sunt supuse jurisdicţiei Curţii decât în măsura în care au consimţit la aceasta.

În structura CIJ se disting trei elemente:

  1. Judecătorii permanenţi. Curtea este un corp de 15 magistraţi. Judecătorii se aleg pe termen de 9 ani şi pot fi realeşi. Alegerea judecătorilor se face de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală a ONU, de pe o listă de candidaţi întocmită de Secretarul General, la propunerea statelor membre ONU. Se pune accent pe independenţa judecătorilor.
  2. Judecătorii ad-hoc. Orice stat parte la un diferend supus Curţii poate să numească pentru soluţionarea acelui diferend, un judecător ad-hoc, dacă nici unul dintre cei 15 judecători nu este cetăţean al său.
  3. Camerele Curţii. Curtea poate să constituie oricând una sau mai multe camere, alcătuite din trei sau mai mulţi judecători. Pentru a soluţiona o cauză ce prezintă un interes particular, Curtea poate să instituie ad-hoc, la cererea părţilor, o cameră de judecată mai restrânsă, formată din 3-5 judecători. Conform art. 29 din Statut, Curtea mai înfiinţează anual, o Cameră compusă din cinci judecători care să dezbată şi să soluţioneze cauzele care se supun unei proceduri sumare.

Competenţa CIJ este de dublă natură:

  • contencioasă,
  • consultativă.
  1. a) Competenţa contencioasă poate fi privită din două puncte de vedere:

- al subiecților de drept internaţional care se pot prezenta în faţa Curţii - ratione personae: potrivit art. 34(1) din Statutul CIJ, numai statele pot fi părţi în cauzele supuse Curţii. Este vorba, în primul rând, de statele membre ale ONU. Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicţia CIJ.

- al diferendelor care i se supun - ratione materiae: potrivit art. 36 din Statutul CIJ, în competenţa sa intră două categorii de cauze: cele pe care i le supun părţile şi toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi convenţiile în vigoare.

Exprimarea consimţământului. Jurisdicţia CIJ se bazează pe consimţământul statelor părţi în litigiu. Consimţământul poate fi exprimat înainte şi indiferent de producerea unui diferend (a priori) sau pentru soluţionarea unui anumit diferend (a posteriori).

Acceptarea a priori se poate face prin două modalităţi distincte:

  • declaraţie unilaterală, denumită şi clauză facultativă, care se depune la Secretarul General al ONU şi care conţine obligaţia unui stat de a supune jurisdicţiei Curţii toate diferendele care ar apărea în raport cu alt stat care acceptă aceeaşi obligaţie;
  • poate rezulta din tratate bilaterale sau multilaterale, în care statele includ o clauză compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicţiei CIJ eventualele diferende apărute între ele în cursul aplicării tratatului respectiv.

Acceptarea a posteriori se face printr-un acord special denumit compromis, care intervine între statele respective. În cuprinsul compro­misului se stabilesc obiectul diferendului respectiv, problemele asupra cărora părţile doresc să se pronunţe Curtea.

Dreptul aplicabil. Conform art. 38 din Statut, Curtea va aplica:

  • convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale;
  • cutuma internaţională;
  • principiile generale de drept;
  • hotărârile judecătoreşti;
  • doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional;

Procedura. CIJ poate fi sesizată prin notificarea compromisului sau printr-o cerere adresată grefierului. Părţile pot fi asistate de consilieri sau avocaţi. Procedura cuprinde faza orală şi faza scrisă. Curtea poate decide luarea unor măsuri conservatorii. Curtea examinează excepţiile preliminarii. Dezbaterile sunt publice. Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi şi sunt motivate. Judecătorii pot formula opinii separate. Deciziile Curţii sunt definitive şi nu pot fi atacate, dar se poate cere revizuirea lor. În caz de neexecutare, statele se pot adresa Consiliului de Securitate care va putea lua măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor Curţii.

  1. b) Competenţa consultativă a CIJ. Curtea este împuternicită să emită avize consultative, care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale ONU, ca şi instituţiile specializate. Statele nu pot cere avize consultative CIJ. Avizele consultative nu au un caracter obligatoriu, însă autoritatea juridică ce le este atribuită a impus respectarea lor.