1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Protecţia domeniului public

 

Bunurile care formează obiect al dreptului de proprietate publică au menirea de a servi la realizarea funcţiilor şi sarcinilor statului (organelor centrale şi locale ale puterii de stat, a instituţiilor bugetare etc.). De aceea, ele au un regim juridic special reflectat în însuşirile specifice: inalienabilitatea, impresciptibilitatea, insesizabilitatea lor. Statul şi unităţile administrativ - teritoriale nu pot înstrăina bunurile din domeniul public. Potrivit art. 135 pct. 5 din Constituţie, bunurile exclusiv proprietate publică sunt inalienabile şi, în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Deci, dreptul de proprietate publică este o categorie specială a proprietăţii supus unui regim administrativ, dar care în anumite privinţe este supus legii civile, care ocroteşte în general dreptul de proprietate[1].

Dreptul de proprietate publică conferă titularului său accesul la fructele naturale şi civile ale bunului public, când natura acestuia permite, precum şi folosirea dependinţelor domeniului public, prin formele specifice de utilizare prevăzute de lege.

Asupra domeniului public se exercită un drept de proprietate administrativă care implică exerciţiul unui drept de folosinţă, denumit drept de utilizare (sau uz).

Titularul dreptului de proprietate publică îşi exercită dreptul de utilizare publică direct prin administraţie, adică prin serviciile domeniului public organizate la nivelul ministerelor ori altor organe centrale - pentru domeniul public al statului sau la nivelul consiliilor locale şi judeţene, pentru domeniul public de interes local.

Exerciţiul dreptului de utilizare a dependinţelor domeniului public poate avea loc în considerarea distincţiei dintre domeniul public naţional sau local, ca şi în luarea în considerare a distincţiei dintre domeniul afectat serviciilor publice sau uzului public.

Persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat care beneficiază de dreptul de utilizare, în sensul arătat mai sus, sunt denumite administraţi. Ele se bucură de anumite drepturi, dar vor suporta şi unele servituţi administrative.

Administraţia şi administraţii au drepturi şi obligaţii reciproce, potrivit prevederilor privind protecţia dreptului de proprietate publică. Asemenea drepturi şi obligaţii au ca scop administrarea dependinţelor domeniului public, concesiunea, exploatarea şi securitatea bunului public în aşa fel încât să fie asigurată integritatea proprietăţii publice.

Utilizarea domeniului public îmbracă unele note specifice după cum este vorba de domeniul public afectat uzului public sau uzului unui serviciu public.

 

 

Utilizarea domeniului public afectat uzului public

 

În cazul domeniului public afectat uzului public, utilizarea poate fi colectivă sau privativă, în funcţie de natura şi destinaţia dependinţei domeniului public.

Avem în vedere, în primul rând, ţărmurile mării, cursurile de ape, spaţiul aerian şi cu deosebire căile publice terestre.

Utilizarea colectivă corespunde unui uzaj direct nedeterminat şi neexclusiv, astfel încât uzajul bunului public de către o persoană nu înlătură uzajul aceluiaşi bun de către alta. Utilizarea colectivă este socotită normală ori de câte ori este conformă destinaţiei fixate în momentul afectaţiunii bunului (cum ar fi circulaţia publică). În acest caz, utilizatorii se bucură de libertate, egalitate şi gratuitate. Sunt şi situaţii când libertatea de utilizare poate fi supusă unor restricţii de interes social în funcţie de natura bunului utilizat, inclusiv unor reguli de poliţie şi securitate. Cât priveşte egalitatea în utilizarea bunului, aceasta nu poate fi asigurată decât înăuntrul aceleiaşi categorii de utilizatori. În schimb, gratuitatea nu poate fi înlăturată decât printr-un text expres de lege prin care se pot institui taxe.

În regimul utilizării colective, căile publice terestre reprezintă cea mai importantă zonă a domeniului public sau a dependinţelor acestuia. Utilizatorii comuni ai căilor publice au dreptul de a circula liber pe aceste căi, de a staţiona, fără să împiedice drepturile riveranilor, constând în: accesul la proprietatea lor, la vedere, la a face şanţuri protectoare, la scurgerea apelor, fără a li se recunoaşte acestora o facilitate preferenţială la obţinerea unei permisiuni de a folosi domeniul situat pe marginea căilor de comunicaţie.

În caz de dezafectare a căii publice, riveranii au dreptul la despăgubiri, dacă sunt privaţi de o prerogativă importantă, iar în caz de vânzare a bunului declasat, au drept de preemţiune.

Puterile administraţiei privind bunurile aparţinând domeniului public afectat uzajului public se limitează la măsuri de poliţie, de conservare şi securitate a bunului public şi în interesul ordinii publice, dar în cadrul legii. Nu sunt admise interdicţiile sau limitările de orice fel, în vederea reducerii cheltuielilor de întreţinere. Dacă prin lege se instituie restricţii mai mari datorită naturii bunului utilizat şi specificului utilizării acestuia, precum şi în vederea utilizării normale a acestuia, administraţia poate interveni prin măsuri speciale. Ea ar putea supune, de exemplu, utilizarea bunului unei autorizaţii prealabile sau chiar unor interdicţii. În cazurile arătate, dacă utilizatorii nu respectă măsurile impuse[2], pot fi obligaţi la repararea pagubelor produse.

 

Utilizarea domeniului public afectat unui serviciu public

 

În cazul domeniului public afectat serviciilor publice, utilizarea revine proprietarului, dacă acesta este şi utilizator direct[3]. Dacă utilizatorul este distinct de proprietar, utilizatorul este stăpânul activităţii, iar proprietarul are drept de control.

Dacă utilizarea este destinată unei persoane diferite de proprietar - persoană publică - se instituie între aceştia un partaj de competenţă şi responsabilitate, în condiţiile dreptului comun (aplicabil raporturilor dintre proprietari şi locatari).

Cât priveşte particularii, aceştia utilizează domeniul public prin intermediul serviciului public şi în măsura în care le-a fost admis îl folosesc (cum ar fi căile ferate).

În schimb, particularii pot folosi domeniul public prin concesionarea serviciului public, care implică un drept exclusiv, protejat prin acţiuni posesorii şi petitorii şi având acces la profituri, compatibile cu afectaţiunea (companii de căi ferate, pieţe, târguri)[4].

În caz de revocare a concesiunii, concesionarul are dreptul la indemnizaţie sau la simple despăgubiri dacă au intervenit lucrări publice, care nu erau în interesul serviciilor publice. Dreptul la despăgubiri este recunoscut şi în cazul în care revocarea a fost intempestivă sau nejustificată, sau când dependinţa afectată serviciului public fiind dezafectată, concesionarul a fost lipsit de o prerogativă importantă. În caz de vânzare a bunului declasat, este recunoscut concesionarului dreptul de preemţiune.

 

 

[1] Pentru apărarea dreptului de proprietatte prin mijloace de drept civil, a se vedea, L. Pop, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 2; E. Iftime, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 89 şi urm.

[2] Prin decizii administrative se pot institui de către organele de resort: reduceri de viteză în circulaţie pentru vehiculele grele şi chiar autorizaţii speciale pentru ca acestea să circule; reduceri de timp de staţionare; parcuri, rezervaţii, staţionare cu taxe; regim special pentru taxiuri, regim special pentru autostrăzi etc. Vezi detalii în C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag. 20.

[3] Art. 53 din Legea nr. 15/1990 prevede că: „Bunurile necesare activităţii administraţiei de stat, rezervele de stat şi altele asemenea, se administrează direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.”

[4] A se vedea art. 5 al. 2 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

Загрузка...