1. Definiţie

            Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare - act sau fapt - de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.

2.Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

  1. a) După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în acţiuni omeneşti şi fapte natu­rale (evenimente), primele depind de voinţa omului, iar celelalte sunt independente de voinţa omului.
  2. b) După sfera lor, distingem între fapt juridic lato sensu şi fapt juridic stricto sensu.
  3. a) Acţiunile omeneşti şi faptele naturale (evenimentele)

            Sunt acţiuni umane faptele omului - comisive şi omisive -săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, prevăzute de legea civilă cu această semnificaţie, în acest caz, avem de a face cu acţiunile voluntare, dorite cât şi cele nevoluntare şi nedorite. Acţiunile omeneşti pot fi clasificate după anumite criterii:

  • acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, care se numesc acte juridice civile;
  • acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, acestea nu sunt acte, ci fapte juridice;
  • acţiuni licite, adică săvârşite cu respectarea dispoziţiilor le­gale;
  • acţiuni ilicite, adică cele săvârşite cu încălcarea prevederilor legale.

            Evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări care se produc independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice civile concrete (sunt asemenea fapte: cutremurul, moartea, inundaţia). Importanta juridică a acestei clasificări se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care menţionăm:

  • capacitatea civilă cunoaşte reguli diferite, după cum este vorba de acte sau fapte juridice;
  • reprezentarea operează numai în materie de acte juridice, iar nu de fapte juridice;
  • prescripţia extinctivă are reguli diferite în ceea ce priveşte începutul său.
  1. b) Fapt juridic lato sensu şi fapt juridic stricto sensu

            In sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât acţiunile omeneşti, cât şi evenimentele, faptele naturale. In sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc în puterea legii, şi fapte naturale.

3.Proba raportului juridic civil concret

            Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a unui act sau fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.

  • Condiţiile de admisibilitate ale probei

            Pentru a fi încuviinţată de instanţă, proba trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:

  • să nu fie oprită de lege;
  • să fie utilă;
  • să fie verosimilă;
  • să fie pertinentă;
  • să fie concludentă.

4.Mijloace de probă

A.Înscrisurile

            Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte juridice, cu un mijloc adecvat, pe un anumit suport material.

Clasificarea înscrisurilor se face în funcţie de anumite criterii:

  • După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:
  • preconstituite, cele întocmite special pentru a servi ca probe;
  • nepreconstituite, sunt celelalte înscrisuri.
  • După efectul lor, înscrisurile se deosebesc în trei categorii:
  • originare - înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea sau încetarea unui act juridic civil;
  • recognitive - înscrisurile întocmite pentru o recunoaştere a existenţei înscrisurilor originare pierdute ori distruse, pe care le întocmesc.
  • confirmative - înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui act juridic civil.
  • După raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale şi copii.
  • După criteriul semnăturii, înscrisurile se deosebesc în sem­nate si nesemnate.

            Înscrisul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale, actele de stare civilă, hotărârile organelor jurisdicţionale.

Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care este semnat de cel ori cei de la care provine. Condiţii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:

-  condiţia pluralităţii de exemplare (multiplul exemplar) înseamnă ca un act juridic trebuie încheiat în atâtea exemplare, câte părţi cu interese contrare sunt;

- condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat" înainte de semnare de către partea care se obligă;

- condiţia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat şi datat de mâna testatorului.

  1. Mărturia (proba cu martori ori testimonială

            Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personal.  Regula de baza in materie este ca faptele juridice “stricto sensu” pot fi dovedite in mod nelimitat cu martori. Dovada actelor juri­dice ce depăşesc valoarea de 250 de lei nu se poate face cu mar­tori, ci se face doar printr-un act autentic, sau printr-un act sub semnătură privată. Nu se poate admite o dovada cu martori in contra sau peste a ceea ce cuprinde un inscris. In ceea ce priveste forta probanta a marturiei, Codul civil nu face nici un fel de precizare, lasandu-se aceasta la libera apreciere a judecatorului, bineinteles bazata pe deplina si intima sa convingere. 

  1. Mărturisirea (Recunoaşterea)

            Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra autorului ei.

            Clasificare :

  1. Mărturisirea poate fi extrajudiciară şi judiciară.
  2. După modul de exprimare, mărturisirea poate fi expresă şi tacită.
  3. După structură, se disting următoarele categorii:
  • mărturisirea simplă care înseamnă recunoaşterea pretenţiei reclamantului, făcută de către pârât, aşa cum a fost formulată pre­tenţia;
  • mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către pârât a faptelor invocate de către reclamant, dar şi a altor împrejurări strâns legate de faptul invocat, anterior ori concomitent faptului pretins, care schimbă semnificaţia sa juridică;
  • mărturisirea complexă constă în recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant, dar şi a altei împrejurări ulterioare care anihilează pe primul.
  1. Prezumţiile

            Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage         dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Clasificarea prezumţiilor :

  1. După autorul lor prezumţiile sunt de două feluri: legale (cele stabilite de către legiuitor) şi simple (cele stabilite de judecător). Prezumţiile legale sunt limitate numeric, pe când prezumţiile simple sunt nelimitate sub aspectul numărului lor.
  2. După forţa probantă, prezumţiile legale se împart în pre­zumţii absolute (adică cele ce nu pot fi răsturnate prin proba con­trarie şi se numesc irefragabile) şi prezumţiile relative (adică cele ce pot fi răsturnate prin proba contrarie, fie mai uşor, fie mai greu).