1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Realizarea drepturilor  privind protecţia vieţii şi sănătăţii cetăţenilor prevăzute de Constituţia R.M.  se efectuează prin intermediul organelor statale.

În vederea protecţiei drepturilor consumatorilor acţionează organisme internaţionale şi interne.

În acest context, legile promulgate au în vedere nu numai relaţia directă ofertant-cumpărător, ci şi o serie de aspecte colaterale, cum ar fi de exemplu lupta contra inflaţiei, publicitatea agresivă sau mincinoasă etc.

În contextul unor asemenea preocupări, este de menţionat şi faptul că apar schimbări semnificative ce au în vedere faptul că drepturile consumatorilor îmbracă o importanţă deosebită, aceştia fiind puşi pe aceeaşi treapta cu ceilalţi parteneri ai procesului de vânzare-cumpărare, respectiv producătorul, importatorul şi comerciantul.

  • O latură importantă privind perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul protecţiei consumatorilor priveşte şi faptul că, pe lângă apărarea acestora din punct de vedere material, pecuniar, trebuie elaborate acte normative care să soluţioneze şi o serie de aspecte morale. În asemenea condiţii, responsabilitatea acţiunii în Justiţie şi mai ales suportarea cheltuielilor generate de soluţionarea unor asemenea situaţii trebuie să fie trecute în seama statului sau a organismelor neguvernamentale cu atribuţii în domeniu, instituţiile abilitate, fie ele guvernamentale sau nu, dispunând de profesionalitatea adecvată sesizării problemelor în cauză, dar mai ales de capacitatea financiară de a suporta costurile generate de declanşarea unor acţiuni în Justiţie.[1]

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere modul de aplicare a normelor de drept existente, respectarea întocmai a acestora, chiar cele mai bune reglementări neavând nici un fel de valoare dacă nu sunt aplicate în mod riguros şi mai ales corect. În acest sens, este necesară instituirea unui control eficient, care să aibă în vedere stricta interpretare a principiilor de drept adoptate de legiuitor, precum şi aplicarea normelor juridice în domeniu. Pe lângă acest control, care poate scoate uşor în evidenţă eventualele lipsuri, lacune ale legislaţiei, trebuie avută în vedere şi asigurarea controlului şi a altor aspecte şi fenomene din domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel, există preocupări privind controlul în domeniul publicităţii, ce urmăresc diminuarea agresivităţii acesteia, înlăturarea abuzurilor publicitare şi a practicilor înşelătoare. De asemenea, controlul urmăreşte prevenirea pătrunderii pe piaţă a unor produse care atentează la securitatea, sănătatea şi chiar viaţa consumatorilor, alte acţiuni urmărind practicile comerciale, modul de realizare a autorizării şi folosirii creditului în relaţiile de vânzare-cumpărare, vânzarea la domiciliu etc.[2] Sunt  multe probleme cu care se confruntă practica juridică în domeniul protecţiei consumatorilor, dar principala rămâne cea privind crearea unor mijloace cu adevărat eficiente.

O posibilitate a implicării puterii publice în protecţia consumatorilor o constituie înfiinţarea unor organisme, a unor instituţii cu atribuţiuni de supraveghere a modului în care este respectată legislaţia în domeniu, în acordarea asistenţei de specialitate, fie direct consumatorilor, fie instituţiilor neguvernamentale din domeniul protecţiei consumatorilor (asociaţii, organisme consultative etc.). Asemenea organisme de specialitate ale statului, pe lângă atribuţiile menţionate, au competenţe mult mai largi, ca de exemplu promovarea de acte normative, asigurarea unor informaţii absolut necesare consumatorilor, determinarea organizării de către comercianţi a unor acţiuni în favoarea consumatorilor etc. O incursiune în domeniu, scoate în evidenţă astfel de organisme, de genul departamentelor de protecţie a consumatorilor, oficiilor sau departamentelor care urmăresc corectitudinea comercianţilor, departamentelor de preţuri, laboratoarelor de analiza, serviciilor de anchete economice etc. Alături de asemenea organisme, create special pentru urmărirea asigurării protecţiei consumatorilor, sunt integrate în acest proces ministere, departamente şi alte organisme guvernamentale, care, pe lângă obiectivele lor principale, specifice, au preocupări şi în acest domeniu.

Dintre instituţiile statului, printre primele organe a fost înfiinţat Inspectoratul de Stat pentru Protecţia drepturilor consumatorilor din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului,  care era organul de specialitate al administraţiei publice centrale aflat în subordinea directă a Guvernului, care acţiona pentru realizarea strategiei, politicii şi obiectivelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii  şi securităţii consumatorilor, precum şi intereselor legitime ale acestora.         I.S.P.D.C. acţiona în baza Legii cu privire la standardizare adoptata la 22.09.95.

La moment, prin HOTARÎREA Nr. 757 din  23.06.2008 a fost instituit recent Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor.

În vederea realizării misiunii sale, Inspectoratul are următoarele două categorii de funcţii:

în domeniul supravegherii pieţei: supravegherea şi controlul de stat asupra respectării:

- legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor, în limitele competenţelor atribuite Inspectoratului; reglementărilor tehnice, altor acte normative care stabilesc cerinţe obligatorii privind securitatea produselor şi serviciilor, cu excepţia produselor de origine animală neprelucrate industrial; normelor privind asigurarea metrologică, starea etaloanelor, mijloacelor de măsurare şi a materialelor de referinţă din domeniul metrologiei legale.

 în domeniul protecţiei consumatorilor: asigurarea informării consumatorilor;
         a) examinarea reclamaţiilor consumatorilor în vederea protejării drepturilor lor legitime;

  1. b) stabilirea măsurilor de remediere sau înlocuire gratuită a produsului, serviciului necorespunzător, de restituire a contravalorii acestora;
        c) participarea la examinarea contractelor-standard (tip) care urmează a fi încheiate între agenţii economici furnizori de servicii monopolişti sau care deţin situaţie dominantă pe piaţă şi consumatori - persoane fizice.

   Inspectoratul are următoarele atribuţii generale:   

  • participă, la implementarea  strategiei şi politicilor în domeniul protecţiei consumatorilor;
  • examinează şi înaintează propuneri la proiecte de acte normative în domeniul protecţiei consumatorilor
  • participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor,
  • desfăşoară activităţi de informare şi educare a consumatorilor;
  • informează consumatorii asupra produselor şi serviciilor care prezintă riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta interesele economice;
  • efectuează supravegherea  metrologică, inclusiv controlul de stat la producerea, importul, instalarea, utilizarea, întreţinerea, închirierea, repararea şi verificarea metrologică a mijloacelor de măsurare,
  • primeşte şi examinează sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, conform competenţelor, sesizările asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu privire la încălcarea drepturilor consumatorilor,

Inspectoratul de Stat pentru Protecţia drepturilor consumatorilor (în continuare I.S.P.D.C.) urmăreşte respectarea drepturilor consumatorilor, desfăşurând activităţi de control cu privire la o serie de nereguli ce apar pe piaţă, în ceea ce priveşte comerţul cu bunuri şi servicii, ca urmare a nerespectării parametrilor de calitate a produselor comercializate. Astfel, inspectorii de stat efectuează controlul şi supravegherea de stat a respectării de către agenţii economici a prevederilor documentelor normative de standardizare. Controalele se efectuează la fazele de elaborare, lansare în producţie, fabricare, livrare, comercializare, utilizare  (exploatare), depozitare şi transport al produselor, precum şi de executare a proceselor şi prestare a serviciilor.

  În exercitarea obligaţiunilor lor inspectorii trebuie să respecte principiul imparţialităţii, astfel să apere interesele consumatorilor, agenţilor economici şi ale statului în limitele legislaţiei.

Aşadar, acţiunile de control apar ca urmare a sesizărilor şi reclamaţiilor venite din partea consumatorilor privind calitatea, modul de prezentare a unor produse, marcarea elementelor de identificare, condiţiilor igienico-sanitare în care îşi desfăşoară activitatea unii producători şi comercianţi, precum şi calitatea produselor din import pentru care controlul se efectuează şi în unităţile vamale, în special la punctele vamale din interior, în scopul prevenirii introducerii în ţară a unor produse periculoase pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor.

În ceea ce priveşte supravegherea unor pieţe agroalimentare din municipii, aceasta se realizează prin efectuarea unor activităţi de control de către oficiile permanente de control, în cadrul cărora acţionează reprezentanţi ai I.S.P.D.C., Inspecţiei Sanitare, Inspecţiei Sanitar-Veterinare, Inspectorii de Stat pentru supraveghere în domeniul standardizării, metrologiei şi certificării în vederea examinării şi soluţionării de sesizări şi reclamaţii făcute de consumatori.

La fel prin HOTARÎREA Nr. 773 din  06.07.2006 cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor s-a instituit, pe lângă Serviciul Standardizare şi Metrologie - Consiliul coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor care este organizat în scopul coordonării activităţii autorităţilor administraţiei publice şi altor instituţii în domeniul protecţiei consumatorilor.

De asemenea, în ultimul sfert al secolului, în multe ţări au fost înfiinţate Institute sau Centre naţionale de cercetare în domeniul studierii comportamentului consumatorului în general, şi al protecţiei consumatorilor, în special, institute care sunt chemate să acorde asistenţa de specialitate tuturor categoriilor de consumatori. Acestea au, în principal, trei categorii de preocupări:

  1. asigurarea unei informări pertinente şi permanente a consumatorilor,[3] în vederea cunoaşterii şi exercitării drepturilor acestora, orientarea lor în procesul de achiziţionare a produselor, pentru ai ajuta să-şi utilizeze în mod eficient capacitatea de cumpărare, informarea consumatorilor privind practicile comerciale şi publicitare dăunătoare sau mincinoase, promovarea unor obiceiuri de consum care să protejeze resursele financiare ale familiei, să asigure o dezvoltare sănătoasă şi o alocare adecvata a resurselor societăţii;
  2. protecţia consumatorilor prin prevenirea promovării unor produse necorespunzătoare sau a unor practici comerciale dăunătoare lor şi, nu în ultimul rând, asigurarea unei asistente juridice adecvate în acţiunile introduse în Justiţie. În acelaşi timp, a sporit în mod considerabil aportul unor asemenea institute la elaborarea actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor;
  3. de ordin tehnic, concentrate pe urmărirea sub toate aspectele a unor anumite produse, procedând la analize şi teste de laborator, încercări comparative, urmăriri în procesul de utilizare şi consum etc. Asemenea preocupări se răsfrâng şi asupra tehnologiilor şi procedurilor de realizare a produselor, asupra practicilor comerciale şi tehnologiilor publicitare. Concluziile unor asemenea acţiuni se materializează în monografii de produse, note tehnice, pliante, comunicate, toate acestea puse la dispoziţia cumpărătorilor.

O protecţie a consumatorilor se poate realiza atât pe cale directă, explicită, respectiv prin acţiunile judiciare şi parajudiciare pe care consumatorii le au la îndemână împotriva agenţilor economici care oferă produse necorespunzătoare sau promovează practici comerciale ilicite, cât şi pe cale indirectă, implicită, respectiv prin activităţile de standardizare, acreditare şi certificare.

Un sistem al protecţiei consumatorilor care să aibă la bază standardizarea şi certificarea produselor[4] trebuie privit ca un triunghi al încrederii, unde producătorii reprezintă unul din vârfuri, organismele de standardizare, acreditare şi certificare un altul, iar consumatorii un altul. Acest sistem este format la rândul lui din trei subsisteme şi anume: organisme - producător: producători - consumatori şi organisme - consumator.

Ca în orice sistem există şi aici un flux permanent de informaţii, un adevărat feed-back care, cu cât este mai intens, cu atât are toate şansele să facă sistemul mai viabil.

Pornindu-se de la faptul că în cadrul acestui sistem de protecţie, bazat pe cuplul standardizare-certificare, consumatorilor le revine un rol important, este necesară educarea lor în legătură cu asigurarea securităţii produselor.  Or, pentru a-i ajuta să înţeleagă ce înseamnă certificare şi pentru a-i învăţa să folosească produsele în siguranţă, organismele de certificare trebuie să distribuie broşuri informaţionale, anunţuri publice, ştiri şi alte informaţii de siguranţă în mass-media.

De asemenea, consumatorii trebuie să beneficieze de pe urma etichetelor de avertizare, broşurilor de tip "foloseşte şi păzeşte-te", sfaturilor privind folosirea corectă a produselor şi a altor informaţii destinate lor, pe care toţi producătorii care comercializează produse certificate sunt datori să le asigure.

În cadrul unui sistem naţional de certificare şi acreditare, certificarea produselor este în mare parte voluntară. Dar sistemul funcţionează şi prezintă încredere, deoarece autorităţile ce emit reglementări solicită o certificare credibilă şi responsabilă a unei terţe părţi, iar consumatorii au încredere când văd sigla mărcii de certificare pe un produs.

Pentru a spori încrederea, după acordarea mărcii de certificare, producerea articolelor care poartă această marcă este mai departe verificată printr-un program de supraveghere, pentru a se vedea dacă satisfac în continuare toate caracteristicile impuse.

Experienţa ţărilor cu tradiţie în economia de piaţă, în general, şi asigurarea protecţiei consumatorilor, în special, demonstrează că organizarea procesului în cauză trebuie realizată sub forma unui proces complex care presupune că alături de instituţiile guvernamentale în domeniu (asociaţii, protecţia consumatorilor, organisme consultative etc.) sa fie implicate pe de o parte, puterea publică, ca atare, iar pe de altă parte, populaţia, fiecare individ în parte, în calitate de potenţial consumator.

Cu toate acestea, pornind şi numai de la complexitatea fenomenelor şi regulilor ce iau naştere în procesul de vânzare-cumpărare, se consideră necesară construcţia unei legislaţii proprii protecţiei consumatorilor, legislaţie care să aibă în vedere atât experienţa în domeniu, cât mai ales legităţile concrete din fiecare ţară în parte, principiile de drept şi jurisprudenţă din statele respective şi, nu în ultimul rând, acordurile internaţionale în materie de drept, practici comerciale şi protecţia consumatorilor.

În marea majoritate a ţărilor cu o economie de piaţă adevărată, drepturile acordate consumatorilor sunt considerabile. Asemenea drepturi fac obiectul unei legislaţii coerente, care defineşte obligaţiile fundamentale ale ofertanţilor, indiferent cine sunt  aceştia.

Mai mult, ritmul de apariţie a unor asemenea masuri legislative a cunoscut o intensificare permanentă, iar ultimului sfert al secolului nostru îi este caracteristic un proces de diversificare a legislaţiei în cauză, drepturile consumatorilor fiind lărgite, acoperind noi domenii.

Astfel, o primă parte din noile acte normative adoptate sunt orientate spre cercetarea şi dezvoltarea unor procese cât mai adecvate procesului de consum, colaborat cu obligativitatea unei informări eficiente, prompte şi pertinente a consumatorilor, în general asupra pieţei şi a fiecărui produs sau serviciu în parte, în special. Astfel, în ultimii 20-25 de ani, promulgarea unor acte normative de acest gen se constituie într-un proces devenit, în unele ţări, chiar exploziv.

În al doilea rând, asemenea acte normative reglementează protejarea consumatorilor împotriva distribuţiei unor produse de calitate îndoielnică şi împotriva practicilor neloiale de toate tipurile, şi în acest domeniu progresele sunt evidente.[5]

Sub aspect structural, legislaţia adoptată este bogată, impunându-se, în principal, următoarele trăsături:

* este evidentă ideea potrivit căreia consumatorul beneficiază în procesul de vânzare-cumpărare de o protecţie fundamentală, de care nu poate fi privat din diverse clauze contractuale;

* în cazurile în care vânzătorul nu respectă înţelegerile privind livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor - avem în vedere atât aspectul calitativ, cât şi pe cel cantitativ - legislaţia în cauza prevede dreptul cumpărătorului de a renunţa la cumpărarea produsului sau la prestarea serviciului, iar pentru produsele sau serviciile defecte, dreptul de a beneficia de înlocuirea produsului sau refacerea serviciului;

* aceleaşi acte normative cuprind dispoziţii clare şi precise privind cazurile în care mărfurile sunt considerate ca defectuoase căutând să împiedice încercările vânzătorilor de a se degaja de responsabilităţile ce le revin în cazul unor vicii ascunse, neînserate în clauzele contractului de cumpărare;

* legile privind distribuţia produselor interzic înserarea în contractele de vânzare-cumpărare a unor clauze neloiale, stipulând ferirea consumatorilor de asemenea clauze, ce figurează mai ales în contractele-standard sau în cele tip, utilizate în mod frecvent pentru vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor.

* orice reglementare privind vânzarea mărfurilor şi prestarea serviciilor prevede dispoziţii referitoare la situaţia cumpărătorului în raport cu fabricantul, cu producătorul. Un exemplu elocvent în acest caz îl constituie legislaţia referitoare la vânzările pe credit, ce vizează protecţia cumpărătorului atunci când vânzătorul transferă creanţa sa către o unitate de credit specializată;

* reglementările privind vânzările de mărfuri cuprind, în majoritatea cazurilor, pe lângă legea referitoare la vânzările clasice, şi norme ce privesc vânzările pe credit, vânzările la domiciliu, comerţul prin corespondenţă, comerţul prin automate, comerţul mobil etc.

Potrivit principiului promovării protecţiei consumatorilor la nivelul instituţiilor internaţionale se constata faptul ca în prezent, tot mai multe decizii importante pentru consumatori, cum ar fi standardele pentru licenţe, protecţia drepturilor intelectuale, reglementările comerciale şi de mediu ambiant, sunt  luate la nivelul instituţiilor internaţionale:[6] Codex Alimentarius, I.S.O. De aici rezultă că este firesc ca să existe proceduri pentru reprezentarea adecvată a consumatorilor în aceste foruri, ceea ce lipseşte pentru R.M. Amintim ca la 08.10.97 prin Hotărârea Parlamentului R.M. a aderat la Statutul Comisiei Codex Alimentarius.

Obiectivul de baza  constă în crearea încrederii în certificatele emise de către producători, organismele de supervizare şi instituţiile administrative prin folosirea instrumentelor acreditării şi certificării. Statele care tind la elaborarea standardelor internaţionale au constituit organisme implicate în activitatea de acreditare şi certificare.

Standardizarea are o contribuţie importantă la mişcarea liberă a bunurilor industriale, în plus, ea ajută la promovarea competitivităţii industriale pe piaţa proprie şi pe pieţele extreme, prin crearea unui mediu tehnic identic, fapt ce are un impact pozitiv şi asupra protecţiei consumatorilor.

Principiu aplicat atât pentru producţia şi serviciile interne cât şi pentru importuri, este standardizarea pentru siguranţa şi calitatea bunurilor de consum a serviciilor. Potrivit acestei direcţii Guvernul trebuie să realizeze şi să promoveze elaborarea şi aplicarea de standarde facultative care să corespundă nivelurilor naţionale sau internaţionale privind siguranţa şi calitatea bunurilor de consum şi a serviciilor şi sa le asigure o publicitate corespunzătoare. Standardele şi reglementările naţionale pentru siguranţa şi calitatea produselor trebuie revăzute periodic, pentru asigurarea alinierii lor în cazuri posibile, la normele internaţionale general acceptate. Dacă un standard este inferior nivelului internaţional general acceptat, fiind aplicat datorită condiţiilor economice locale, trebuie făcute toate eforturile posibile pentru îmbunătăţirea acestui standard cât mai curând posibil.[7]

De asemenea principiul presupune că Guvernul trebuie să încurajeze şi să asigure crearea condiţiilor de testare şi de certificare a siguranţei calităţii şi performanţelor principalelor bunuri de consum şi a serviciilor.

Asigurarea calităţii bunurilor oferite spre vânzare şi a serviciilor prestate trebuie sa fie bazată pe un pachet de exigenţe bine conturate, ferm aplicate faţă de toate produsele indigene sau de import - total fiind axat pentru satisfacerea consumatorului ca obiectiv al unei economii competitive.[8]

În domeniul certificării au existat preocupări şi pe vremea  regilor, când casa regală îşi verifica furnizorii, iar produsele care corespundeau cerinţelor casei regale li se aplicau marca "By appointment of her majesty" - varianta engleză sau "Hoflieferant" - varianta germană, în traducere aproximativă - furnizor al Curţii. Pentru consumatori acest certificat eliberat de o terţă parte  (care nu se afla în relaţii de afaceri cu solicitantul certificării) reprezenta dovada care furnizează încrederea ca produsul \ serviciul  au nivelul calitativ solicitat şi le satisface nevoile exprimate.

Astfel Legea prevede că produsele fabricate conform documentaţiei tehnice normative, în care sunt prevăzute condiţiile obligatorii de inofensivitate pentru sănătatea, viaţa, securitatea consumatorilor şi protecţia mediului înconjurător, trebuie să fie certificate în modul stabilit, cu aplicarea ulterioară a "Mărcii de conformitate". Anume aceste prevederi implică necesitatea existenţei unor standarde atât la nivel naţional cât şi internaţional.

Statele cu o economie dezvoltată începând cu anii `80 au elaborat o serie de reglementări în domeniul calităţii cu caracter obligatoriu pentru diferite ramuri, care reprezentau nişte bariere netarifare ridicate în calea comerţului cu produse şi servicii. Această situaţie a dus la crearea Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (I.S.O.) cu scopul de a elabora un set de standarde privind asigurarea calităţii, luând în considerare toate reglementările în domeniul calităţii elaborate până la acea dată.

Acoperirea zonei neprotejate se poate realiza printr-o ampla campanie de informare şi educare a consumatorilor şi prin sancţionarea drastica (de exemplu - ridicarea dreptului de a practica acea activitate pe termen nelimitat) a acelor organizaţii care încearcă şi reuşesc de cele mai multe ori să prejudicieze consumatorii şi chiar să le pună în pericol viaţa, sănătatea şi securitatea.[9]

Miracolul calităţii şi implicit al competitivităţii produselor oferite pieţei trebuie să aibă în vedere, mai întâi valorificarea resurselor de care dispune economia, iar apoi un pachet de exigenţe bine conturate, eficient legiferate şi mai ales corect aplicate faţă de produsele ce provin din import. Uşurat de sarcina de patron al tuturor întreprinderilor şi de unic producător pentru cea mai mare parte a bunurilor, statul va trebui să se preocupe în principal de însănătoşirea pieţei, pentru ca în mecanismul de funcţionalitate a acesteia să nu-şi mai găsească loc practici anticoncurenţiale, să nu mai penetreze mărfuri neconforme cu calitatea stipulată pe etichete şi în reclame sau angajată prin înscrierea mărcilor.

Etichetarea ecologica a mărfurilor textile şi elaborarea unor etichete "Eco" permite cunoaşterea riscului potenţial al anumitor produse chimice în procesul de transformare pe articole textile, persistenţa lor pe mărfurile textile atât în timpul utilizării, cât şi în procesul de întreţinere şi depozitare.

Utilizarea unor etichete "Eco" urmăreşte: promovarea unor mărfuri textile care să asigure protecţia consumatorului (producţie, comercializare, utilizare şi distribuţie); informarea corectă a consumatorului asupra influenţei pe care o au produsele textile asupra mediului.

Condiţia de a marca mărfurile textile cu eticheta "ECO-TEX" este aceea de a nu conţine substanţe chimice dăunătoare şi acestea se refera la: substanţe ce depăşesc valoarea specificata şi prevăzută pentru produsul textil sau accesorii; substanţe a căror valoare este cuprinsă între limitele specificate şi prevăzute, dar care pot dăuna sănătăţii omului în timpul purtării.

 

 

[1] Patriche   D.,   Pistol   GH.,    (coordonatori)        Protecţia consumatorilor, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1998

[2] Moscaliciuc Irina.,  Reflecţii  asupre reglementării juridice a protecţiei consumatorilor în Republica Moldova.,  Revista Naţională de Drept nr.3 2007., pag 42-49

 

[3] Moscaliciuc Irina.,  Reflecţii  asupre reglementării juridice a protecţiei consumatorilor în Republica Moldova.,  Revista Naţională de Drept nr.3 2007., pag 42-49

 

[4] Moscaliciuc Irina.,  Reflecţii  asupre reglementării juridice a protecţiei consumatorilor în Republica Moldova.,  Revista Naţională de Drept nr.3 2007., pag 42-49

 

[5] Moscaliciuc Irina.,  Reflecţii  asupra reglementării juridice a protecţiei consumatorilor în Republica Moldova.,  Revista Naţională de Drept nr.3 2007., pag 42-49

 

[6] Ungureanu C.T. Drept internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produse nocive, Editura All Beck, Bucureşti 1999 pag.45

 

[7] Patriche D., Pistol GH., (coordonatori) Protecţia consumatorilor, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1998

[8] I.-F. Popa.,  Obligaţia de securitate - mijloc de protecţie a consumatorului ., "Dreptul", 2003, nr.3, pag.59

 

[9] Patriche D., Pistol GH., (coordonatori) Protecţia consumatorilor, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1998

 

Загрузка...