1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După cum este deja cunoscut, normele de procedură sunt clasificate după obiect în: norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă.[1]

Normele de competenţă la rândul lor au ca obiect reglementarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.[2]

De vreme ce trebuie să distingem între instanţele judecătoreşti şi alte organe jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, un prim criteriu de clasificare a normelor de competenţă priveşte tocmaiautoritatea la care facem referire. Astfel, distingem între norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională.[3] Aşadar, aceasta din urmă vor reglementa atribuţiile sistemului judiciar în ceea ce priveşte aptitudinea sa legală de a soluţiona raporturile litigioase deduse judecăţii.

La rândul lor, normele de competenţă jurisdicţională se subclasifică în norme de competenţă materială şi norme de competenţă teritorială, după cum obiectul de reglementare se raportează la instanţe de grad diferit (de la judecătorie până la instanţa supremă), respectiv, la instanţe de acelaşi grad, dispuse în teritoriu.

În legătură cu normele de competenţă materială trebuie să distingem şi după cum se referă la instanţa de drept comun ori la instanţe specializate.[4]

Normele de competenţă materială stabilesc atribuţiile jurisdicţionale pentru fiecare categorie de instanţe, aşa încât vor determina competenţa materială funcţională a acestora. Dar există şi altă categorie de norme de competenţă materială care stabilesc atribuţiile instanţelor de a judeca în funcţie de obiectul, valoarea sau natura litigiului, situaţie în care se determină competenţa materială procesuală.[5]

Normele de competenţă teritorială se subclasifică în norme ce reglementează competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială exclusivă (excepţională). Criteriul de departajare îl face instanţa la care se introduce cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial şi reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente şi respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu introdusă la o anumită instanţă.

După cum se aplică sau nu, în toate cazurile şi în orice materie şi normele de competenţă se diferenţiază în norme generale - ce constituiedreptul comun şi îşi are sediul materiei în Cartea I a Codului de procedură civilă, art. 1 - 401 - şi norme speciale, care reglementează în mod expres o anumită materie şi îşi au sediul în legi speciale. Această clasificare a normelor de competenţă determină clasificarea competenţei civile în cea de drept comun şi cea specială.

Şi în ce priveşte competenţa se aplică principiile de bază în materia normelor speciale şi generale, şi anume: specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant iar în tăcerea normei speciale vine în completare norma generală, dar şi aici norma specială este de strictă interpretare şi aplicare.

După caracterul conduitei procesurale, pe care o impun, normele de competenţă se împart în norme imperative şi norme dispozitive.

Şi în această materie, conduita impusă de norma imperativă este obligatorie, sub sancţiune, iar norma dispozitivă instituie facultatea părţii de a putea să deroge de la conduita prescrisă.

Din acest punct de vedere trebuie reţinut că toate normele de competenţă sunt imperative cu excepţia celor care reglementează competenţa teritorială care sunt dispozitive, mai puţin cele de competenţă teritorială exclusivă, care sunt de asemenea imperative.

Din caracterul normelor rezultă un alt criteriu de a clasifica competenţa în absolută şi relativă.

Competenţa absolută este instituită prin norme imperative şi priveşte competenţa generală şi jurisdicţională cu excepţia celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive, este competenţă relativă; desigur competenţa teritorială[6] exclusivă fiind exceptată ca absolută.

 

 

[1] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.168.

[2] I. Deleanu, op. cit., vol.I, p. 211.

[3] V.M. Ciobanu, op. cit, p.371.

[4] După cum am arătat, v. art. 2 alin (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial nr. 827/13.09.2005, care stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.

[5] V.M. Ciobanu, op. cit., p.371.

Pentru amănunte v. Teodor Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.5-21.

Загрузка...