Faptele de comert denumite in lumina noului Cod civil aplicabil de la 01.10.2011 „Acte de prestari servicii, comert si productie” nu au o definitie clara, concreta.

 Se stabileşte numai o listă a actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de comerţ.

În absenţa unei definiţii legale a faptei de comerţ, doctrina dreptului comercial a căutat să formuleze o definiţie generală a faptei de comerţ.

Astfel, s-a arătat că, faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.

Faptele de comerţ sunt împărţite în trei categorii: faptele de comerţ obiective, faptele de comerţ subiective şi faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

1 Faptele de comerţ obiective

Aceste fapte de comerţ sunt obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică. Comercialitatea acestor acte juridice şi operaţiuni rezultă din lege, care le consideră fapte de comerţ. În consecinţă, orice persoană care săvârşeşte asemenea fapte de comerţ intră în raporturi juridice comerciale guvernate de legile comerciale.

O primă grupă o formează operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie. O a doua grupă cuprinde operaţiunile care realizează organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie, adică întreprinderile. O a treia grupă priveşte actele juridice şi operaţiunile conexe (accesorii).

1.1. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie

Intră în această categorie cumpărarea şi vânzarea comercială, precum şi operaţiunile de bancă şi schimb

 Cumpărarea şi vânzarea comercială

 Legea consideră ca fapte de comerţ urmatoarele:

  1. a) cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ ;
  2. b) vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere.

Deci, cumpărarea – vânzarea este comercială când cumpărarea bunurilor s-a făcut în vederea revânzării sau vânzarea priveşte bunuri care au fost cumpărate pentru a fi revândute.

 Rezultă că trăsătura caracteristică a cumpărării şi vânzării comerciale o constituie intenţia de revânzare.

Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a cumpărării – vânzării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:

  1. a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării
  2. b) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută cocontractantului.
  3. c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal, bunul cumpărat.

 Cumpărarea – vânzarea comercială poate avea ca obiect numai bunurile mobile: productele, mărfurile şi obligaţiunile statului şi titlurile de credit care circulă în comerţ.

 Operaţiunile de bancă şi schimb

 Sunt considerate fapte de comerţ „operaţiunile de bancă şi schimb”.

În concepţia legii, banii şi creditul pot forma obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale.

Operaţiunile de schimb valutar se realizează de către societăţile bancare autorizate să participe pe piaţa valutară şi casele de schimb valutar.

1.2. Întreprinderile

Întreprinderea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestării de servicii, în vederea obţinerii unui profit.

Având în vedere obiectul lor, întreprinderile se împart în două grupe.

Prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (industriale) şi din ea fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură.

A doua grupă priveşte întreprinderile de prestări de servicii şi cuprinde: întreprinderile de furnituri; întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri; întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă; întreprinderile de asigurare; întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite; întreprinderi de transport de persoane şi lucruri.

  1. Întreprinderile de construcţii:

Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi lucrările de transformare, adăugire, amenajare, etc. În toate cazurile, construirea, transformarea, adăugirea, etc se referă la bunurile imobile: locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări, amenajări irigaţii, etc. Totodată, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi lucrările de reparaţii ale edificiilor.

Întreprinderea de construcţii este socotită faptă de comerţ, atât în cazul când întreprinzătorul procură materialele, cât şi în cazul când materialele sunt procurate de beneficiar.

  1. Întreprinderile de fabrici şi manufactură:

Ele au ca obiect transformarea materiilor prime, materialelor, etc în produse noi. Deci elementul caracteristic al acestor întreprinderi îl constituie organizarea factorilor de producţie (capitalul, munca şi forţele naturii) în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate. De vreme ce legea nu face nici o distincţie, procurarea materiei prime şi materialelor poate fi făcută de către întreprinzător sau de beneficiar.

  1. Întreprinderile de furnituri:

Întreprinderea de furnituri constă într-o activitate sistematic organizată, prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive, de exemplu: furnizarea de electricitate, ridicarea gunoiului menajer, etc.

  1. Întreprinderile de spectacole publice:

Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor factori specifici, în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii culturale sau sportive, în vederea obţinerii unui profit.

Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de teatru, circ, concert, film, întrecere sportivă, etc.

Au caracter comercial şi, deci, sunt supuse legislatiei comerciale, toate actele şi faptele juridice săvârşite pentru realizarea spectacolului: închirierea sălii, procurarea recuzitei, contractele cu autorii şi artiştii, contractele privind publicitatea, etc. Spectacolele publice date direct de către artişti nu sunt fapte de comerţ. În privinţa spectacolelor publice de binefacere, se consideră că ele nu au caracter comercial. Acelaşi regim juridic îl au şi spectacolele publice realizate fără scop speculativ de către asociaţiile culturale, sindicate, cluburi de amatori, etc.

  1. Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri:

Legislatia comerciala, are aici în vedere organizarea unei activităţi al cărei scop este facilitatea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar, care poate fi un comisionar sau o agenţie ori oficiu de afaceri. Deci, în concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi.

Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de intermediere care se realizează pe baza contractului de comision. În temeiul contractului de comision, ca urmare a împuternicirii date de comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului. Acest contract de comision este folosit pentru realizarea unor operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport, etc.

Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care realizează operaţiuni de intermediere între comercianţi şi clientelă. Aceste operaţiuni pot fi: obţinerea de informaţii, procurarea de clienţi, mijlocirea în afaceri, etc. Operaţiunile de intermediere constituie obiectul de activitate al unor agenţii de turism, de publicitate, agenţii matrimoniale, agenţii imobiliare, etc.

  1. Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi de vânzare a obiectelor de artă: Întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drepturile de autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare şi artistice.

Operaţiunile privind reproducerea şi difuzarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice sunt considerate fapte de comerţ, deoarece ele intermediază între autor şi public. Pentru a fi considerate fapte de comerţ, operaţiunile în cauză trebuie să se desfăşoare organizat şi sistematic în condiţiile unei întreprinderi de editură, imprimerie (multiplicare) şi librărie (difuzare).

Întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici în vederea reproducerii şi difuzării operei. Această activitate se întemeiează pe contractul de editare, prin care autorul unei opere ştiinţifice, literare sau artistice cedează întreprinzătorului (editorul), în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi dreptul de a difuza opera.

Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în vederea efectuării operaţiunilor de multiplicare, pe cale mecanică sau manuală, a operelor ştiinţifice, literare sau artistice.

Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile, realizate cu factorii specifici, prin care se asigură difuzarea în public a operei. Aceste operaţiuni au la bază vânzarea către public a cărţilor, albumelor, etc. primite în depozit sau comision.

Întreprinderile de vânzare a operelor de artă implică organizarea factorilor specifici, pentru vânzarea operelor de artă, cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile, etc.

  1. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri:

Sint calificate a fi acte de comert califică  şi întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat.

Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei persoane sau a unui lucru de la un loc la altul, care se realizează în condiţii şi mijloace diferite.

În concepţia legiuitorului, are caracter comercial, atât transportul de persoane, cât şi transportul de lucruri (de mărfuri).

Operaţiunile de transport sunt fapte de comerţ dacă sunt exercitate într-o organizare sistematică a factorilor specifici, adică în condiţiile unei întreprinderi.

În transportul de mărfuri, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, în schimbul unui preţ, faţă de expeditor, să transporte anumite mărfuri, pe care să le elibereze destinatarului.

În transportul de persoane, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, faţă de o persoană, să o transporte până într-un anumit loc în schimbul unui preţ.

  1. Întreprinderile de asigurare: Potrivit reglementarilor legale in vigoare, sunt fapte de comerţ asigurările terestre, în contra daunelor şi asupra vieţii , precum şi asigurările contra riscurilor navigaţiei.
  2. Depozitele în docuri şi antrepozite: Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri anume destinate, cum sunt docurile, antrepozitele, silozurile, constituie faptă de comerţ, indiferent de persoana care face depozitul. Sunt considerate fapte de comerţ şi operaţiunile privind recipisele de depozit şi scrisorile de gaj eliberate de întreprinzătorul acestor stabilimente. Nu sunt fapte de comerţ obiective sub forma întreprinderii, depozitele făcute ca operaţiuni izolate. Asemenea depozite ar putea fi, în condiţiile legii, fapte de comerţ accesorii (conexe) ori fapte de comerţ subiective.

1.3.Operaţiunile conexe (accesorii)

Categoria faptelor de comerţ obiective include, alături de operaţiunile de interpunere şi de întreprinderi, faptele de comerţ conexe sau accesorii.

Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesc comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ.

Din categoria faptelor de comerţ conexe fac parte: contractele de report asupra titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; contractele de mandat, comision şi consignaţie; contractul de fidejusiune.

  1. Contractele de report asupra titlurilor de credit: În temeiul contractului, o persoană (reportatul) deţinătoare de titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni, etc.) care nu vrea să le înstrăineze definitiv, dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ, plătibil imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie (nu titlurile dobândite), la preţul determinat, la care adaugă o primă, care constituie preţul serviciului prestat de reportator.
  2. Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale: Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţii cu răspundere limitată. În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, capitalul social este fracţionat în părţi de interes.

Acţiunile sunt fracţiunile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni.

Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de revânzare, aşa cum cere legea în cazul cumpărărilor şi vânzărilor de bunuri mobile.

Explicaţia constă în faptul că aceste operaţiuni sunt legate de o faptă de comerţ, care este contractul de societate. Deci, cumpărările şi vânzările părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ accesorii sau conexe.

  1. Operaţiunile de mijlocire în afaceri: Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere între două persoane, în scopul de a înlesni încheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate.
  2. Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri: Cambia este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

În concepţia Codului Comercial, cambia şi biletul la ordin sunt considerate fapte de comerţ obiective, independent de natura raportului fundamental din care izvorăsc (comercial sau civil).

Cât priveşte ordinul în producte sau mărfuri este o cambie, cu particularitatea că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri.

  1. Operaţiunile cu privire la navigaţie: Sunt fapte de comerţ construirea, cumpărarea şi vânzarea vaselor, precum şi actele juridice privind dotarea vaselor şi aprovizionarea lor.

Sunt fapte de comerţ expediţiile maritime şi închirierile de vase, împrumutul maritim, ipoteca maritimă, etc. Pentru recunoaşterea caracterului comercial al acestor operaţiuni, legea nu cere ca ele să fie realizate în condiţiile unei întreprinderi ori să fie făcute în scop de speculaţie.

  1. Depozitele pentru cauză de comerţ:

Depozitele făcute în docuri şi antrepozite sunt fapte de comerţ, dacă sunt efectuate în condiţiile unei întreprinderi. Distinct de aceste depozite, legislatia in vigoare,  consideră fapte de comerţ şi depozitele pentru cauză de comerţ.

  1. Contul curent şi cecul: Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.

Contul curent este un act care priveşte în mod obişnuit activitatea comercială. De aceea, el constituie faptă de comerţ în toate cazurile când este folosit de un comerciant.

Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia. Cecul este considerat faptă de comerţ obiectivă numai dacă are o cauză comercială, de exemplu: cecul este emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare.

  1. Contractele de mandat, comision şi consignaţie: Au caracter comercial, dacă au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.

Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi (mandantul) de la care a primit împuternicirea.

În temeiul  Codului civil, mandatul este considerat faptă de comerţ obiectivă numai în cazul în care actul juridic pe care trebuie să îl încheie mandatarul este un act comercial pentru mandant, de exemplu: mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să cumpere o cantitate de marfă pentru a fi revândută de către mandant.

Contractul de comision este contractul prin care o parte (comisionarul) se obligă ca, din însărcinarea celeilalte părţi (comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).

În temeiul Codului civil, contractul de comision este faptă de comerţ obiectivă în cazul în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt acte comerciale pentru comitent.

Contractul de consignaţie este contractul prin care una din părţi (consignantul) încredinţează celeilalte părţi (consignatarul) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama consignantului.

Contractul de consignaţie este un act de comerţ numai dacă actul de vânzare – cumpărare încheiat cu terţul are un caracter comercial pentru consignant, de exemplu: consignantul l-a împuternicit pe consignatar să vândă un bun pe care l-a cumpărat, în scop de revânzare.

  1. Contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune: Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art. 14 din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare).

Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa ( Cod Civil).

Aceste contracte sunt considerate fapte de comerţ când obligaţia garantată este o obligaţie comercială.

  1. Faptele de comerţ subiective

Legislatia specifica actelor de productie, comert si prestari servicii, enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică, fapte obiective. În continuare, legiuitorul dispune: „Se socotesc, afară de acestea , ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.”

Vor fi comerciale nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din faptele licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei şi plata nedatorată), precum şi cele rezultate din săvârşirea unor fapte ilicite ( Cod Civil). Dar, această prezumţie nu poate fi combătută decât  prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau a caracterului necomercial al obligaţiei, care rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant.

Dacă o anumită obligaţie asumată de comerciant este de natură civilă, prezumţia de comercialitate este înlăturată. Această excepţie se bazează pe realitatea că, în afara actelor şi operaţiunilor legate de activitatea pe care o exercită ca profesiune, comerciantul face şi acte de natură civilă, care, evident, nu pot fi supuse regimului comercialitatii.

Intră în această categorie atât actele de drept civil propriu-zise (testamentul, acceptarea ori renunţarea la moştenire, etc.), cât şi actele juridice de drept al familiei (recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, adopţia, etc.). De asemenea, fac parte din această categorie actele juridice privind imobilele, care, în concepţia Codului Civil, sunt acte civile, precum şi contractele de concesiune.

Prezumţia de comercialitate este înlăturată şi în cazul în care necomercialitatea rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant.

Întrucât este îndreptăţit să încheie şi acte juridice străine de activitatea sa profesională, comerciantul poate, prin propria sa voinţă, să imprime actului un caracter necomercial. Comerciantul poate cumpăra unele bunuri necesare uzului său personal ori al familiei sale ori poate împrumuta o sumă de bani destinată unui scop străin comerţului.

Legea cere ca necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerciant, ceea ce înseamnă că din actul încheiat trebuie să reiasă destinaţia necomercială a bunurilor cumpărate ori a sumei de bani împrumutate, şi mai cere cunoaşterea de către cocontractant a caracterului necomercial al actului.

În toate cazurile, intenţia de a înlătura prezumţia de comercialitate, ca şi cunoaşterea de către cocontractant a acestei intenţii, trebuie să existe la momentul încheierii actului.

  1. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte

Potrivit legislatiei in vigoare, nu se poate considera faptă de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, ori cel cultivat de acesta. Deci, vânzarea de produse agricole unui comerciant este un act de comerţ pentru comerciant şi act civil pentru agricultor.