1.1. Noţiunea fondului de comerţ

 

Definiţia fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

Delimitarea noţiunii de fond de comerţ. Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.

  1. 2. Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: incorporale şi corporale. Fiecare categorie subsumează anumite bunuri care au un regim juridic propriu.

  1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ

Firma. Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului şi constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează (legea nr. 26/1990).

În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului, scris în întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului.

În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime. Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi (numele de familie şi prenumele acestuia), cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime. Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau prescurtat „S.A.”, respectiv „societate în comandită pe acţiuni”. Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau prescurtat „S.R.L.”.

Fiind un atribut de individualizare a unui comerciant în activitatea comercială, firma trebuie să se caracterizeze prin noutate. În acest sens, legea nr. 26/1990 prevede că orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.

Legea prevede că oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deoasebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (legea nr. 26/1990).

Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei (legea 26/1990).

Ca element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată, dar numai odată cu fondul de comerţ.

În cazul înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară cu acordul expres al transmiţătorului sau al succesorilor săi în drepturi.

Emblema. Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.

Firma individualizează persoana fizică ori persoana juridică în calitate de comerciant, pe când emblema serveşte la individualizarea unui comerciant faţă de alt comerciant care desfăşoară o activitate comercială de acelaşi gen.

Spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.

Conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect: un utilaj, o figură geometrică. Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire generică, fără nici un fel de specificitate.

Potrivit legii 26/1990 emblema trebuie să aibă caracter de noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.

Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei.

Emblema poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de comerţ, ci şi separat. Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită ca fiind totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.

Vadul comercial este definit ca fiind o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul datorită unor factori cum sunt: amplasament, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale.

Drepturile de proprietate industrială. Obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii. Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale. În categoria semnelor noi intră mărcile şi indicaţiile geoagrafice.

Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durata de valabilitate a acestuia.

Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.

Comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile geografice (legea nr. 26/1990).

Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.

Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei şi, în consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.

  1. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini, etc.).

Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum sunt: materiile prime, materialele, etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.

  1. 3. Operaţiunile juridice cu privire la fondul de comerţ

Vânzarea – cumpărarea fondului de comerţ. Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului. Este vorba de obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului.

Obligaţia există chiar dacă ea nu a fost stipulată în contract, fiind considerată o formă de manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului. Astfel, începerea de către vânzător a unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de cumpărător, are semnificaţia unei tulburări a folosinţei obiectului vânzării, care angajează răspunderea vânzătorului. În acest caz, pentru a obţine eventuale despăgubiri, cumpărătorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, ci este suficient să probeze desfăşurarea de către vânzător a unei activităţi comerciale de acelaşi gen, care este de natură să atragă clientela fondului de comerţ înstrăinat.

Potrivit legii nr. 26/1990, comerciantul are obligaţia să facă menţiune în registrul comerţului despre vânzarea fondului de comerţ. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.

Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ, ci numai odată cu fondul de comerţ. Clientela şi vadul comercial sunt elemente indispensabile activităţii comerciale şi ele sunt indisolubil legate de fondul de comerţ. În consecinţă, ele nu pot fi înstrăinate decât odată cu fondul de comerţ.

Cât priveşte emblema ea constituie un element care poate fi înstrăinat separat de fondul de comerţ, cu obligaţia pentru comerciant de a face menţiune despre acest act în registrul comerţului.

Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în privinţa drepturilor de proprietate industrială şi drepturilor de autor.

Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială. Fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei constituire participă titularul fondului. Deci, titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate comercială, se obligă să contribuie la formarea capitalului social al societăţii prin transmiterea către societate a fondului de comerţ. Titularul poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ (art. 65 din legea nr. 31/1990). În schimbul fondului de comerţ, asociatul va primi părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.