1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită tuturor afacerilor poate fi criticată[1], mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt, operaţiunile legate de marfă – distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie.

Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea pentru „denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”[2]

          Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează afacerile.[3]

          Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă variantă economică (financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de afacere. Au devenit deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc.[4] Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în engleză, affaire în franceză, geschaft în germană.

          Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei până în momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care reglementează relaţiile ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept civil (cum ar fi acele reglementări care au în vedere protecţia consumatorilor, regimul juridic al bunurilor) sau a unor dispoziţii din dreptul muncii (ca angajarea salariaţilor într-o întreprindere, răspunderea disciplinară, materială, jurisdicţia muncii etc.).

          Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să fie unanim acceptată în literatura de specialitate.

          Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins decât dreptul comercial.[5]

          Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se delimiteze dreptul afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu dreptul comercial.[6]

          Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt întreţinute cu acesta raporturi complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt: rapiditate şi simplitate, securitate, tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept de excepţie faţă de dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive.

          În ceea ce priveşte complementaritatea dreptului civil şi a dreptului afacerilor, trebuie spus că dreptul afacerilor – în ciuda specificului său – nu îşi este suficient lui însuşi. El nu constituie o ramură absolut autonomă a dreptului, are nevoie de alte discipline şi, în principal, de dreptul civil. De exemplu, vânzarea mărfurilor aparţine, în principiu, domeniului dreptului afacerilor. Dar regimul juridic al vânzării comerciale este reglementat, într-o foarte largă măsură, prin normele juridice civile.

          Dar şi dreptul afacerilor, la rândul său, influenţează dreptul civil, dreptul afacerilor fiind expansionist. Instituţiile dreptului afacerilor, care au făcut dovada eficacităţii lor, sunt – în mod voit – preluate, după un anumit timp, de legislaţia civilă. Se poate spune, de asemenea că dreptul afacerilor serveşte ca laborator pentru experimentarea anumitor reguli noi, care sunt până la urmă adoptate şi generalizate de dreptul civil. Astfel, în dreptul francez, expansionismul[7] dreptului afacerilor este, în special, manifestat, de exemplu, în evoluţia dreptului procedurilor colective de redresare şi de lichidare judiciară a întreprinderilor. Tradiţional, procedura falimentului, cu alaiul său de sancţiuni, era rezervată comercianţilor. Din 1967, procedura falimentului s-a aplicat tuturor persoanelor juridice de drept privat. Din 1985, noua procedură de redresare şi lichidare judiciară a fost declarată egal aplicabilă meşteşugarilor şi, în 1988, a fost extinsă asupra agricultorilor. Prin urmare, o instituţie a dreptului comercial a fost extinsă în afara dreptului comercial. Astăzi, procedurile colective de redresare şi lichidare judiciară se aplică tuturor întreprinderilor, ele făcând parte din dreptul întreprinderii.

          Raporturile dintre dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt paradoxale. Pe de-o parte, cele două ramuri întreţin un raport de rivalitate. Fiecare pretinde că reglementează singur ansamblul relaţiilor profesionale private având un obiect economic. Dar, pe de altă parte, dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt condamnate să trăiască împreună. Ele formează un tot inseparabil. Din punct de vedere istoric, dreptul comercial a apărut primul şi are un trecut îndelungat. El s-a afirmat ca o disciplină independentă. Dar, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, a început să se simtă concurenţa unei noi ramuri de drept – dreptul afacerilor.

          Cunoaşterea dreptului afacerilor prezintă importanţă, deoarece acest proces are ca scop înlăturarea riscurilor juridice sau a unei afaceri dezavantajoase ca urmare a necunoaşterii ansamblului de norme juridice care, printr-o coroborare corectă, permit dezvoltarea unei afaceri eficiente.

 

          Reglementările care au incidenţă asupra afacerilor, în mod frecvent, privesc următoarele probleme:

  • adoptarea unor măsuri de precauţie elementare în faza executării obligaţiilor contractuale (punerea în întârziere a debitorului, luarea unor măsuri conservatorii, garanţii etc.);
  • cunoaşterea condiţiilor în care un acord este un veritabil contract, precum şi forţa obligatorie a negocierilor şi tratativelor prealabile încheierii unei afaceri;
  • cunoaşterea dispoziţiilor legale de drept civil şi de drept comercial privind clauza penală, clauza limitativă de răspundere sau de neresponsabilitate, pentru obligaţiile contractuale asumate de partenerii de afaceri;
  • necesitatea invocării excepţiei de ordine publică şi a fraudei la lege, atunci când apare necesar, dacă raporturile juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor juridice cu caracter imperativ (de ordine publică);
  • implicaţiile titlurilor de credit în afaceri şi modul de circulaţie al acestora;
  • acordarea creditelor şi regimul juridic al garanţiilor necesare asigurării creditelor;
  • consecinţele înscrierii creanţelor într-un cont curent.

Dreptul afacerilor se justifică pentru a satisface necesităţile practice în materia afacerilor, el este un drept concret în continuă mişcare şi transformare, întocmai ca şi comerţul.

          Dreptul afacerilor cuprinde reglementări de drept public şi reglementări de drept privat.

          Cea mai veche divizare a dreptului în drept public şi drept privat a fost făcută de juristul latin Ulpian (170-228 e.n.). Dreptul public avea ca obiect organizarea statului roman şi reglementa relaţiile dintre stat şi particulari, conţinea norme cu caracter imperativ, iar părţile raportului juridic eru pe poziţie de inegalitate juridică. Dreptul privat reglementa relaţiile dintre particulari, conţinea norme supletive, iar părţile raportului juridic erau pe poziţie de egalitate juridică. De asemenea, dreptului privat îi era specific principiul potrivit căruia este posibil tot ce nu este interzis de lege, iar dreptul public se baza pe un principiu invers, adică este posibil numai ce este prescris.

          Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept public[8]:

  • în primul rând, dreptul afacerilor conţine raporturi juridice de drept administrativ, concretizate în acte administrative individuale aplicabile afacerilor;
  • în al doilea rând, în cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi de drept fiscal, raporturi care se nasc între comercianţi şi stat, privind stabilirea şi perceperea impozitului pe profit, a altor impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească comercianţii faţă de stat;
  • în al treilea rând, dreptul afacerilor presupune reglementări proprii dreptului penal al afacerilor care incriminează faptele şi stabileşte pedepsele corespunzătoare acestora, fapte legate de existenţa, realizarea afacerilor.

Dreptul afacerilor cuprinde şi reglementări de drept privat:

  • în primul rând, reglementări de drept civil privind regimul juridic al bunurilor, capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept participante la raportul juridic de drept al afacerilor;
  • în al doilea rând, reglementări de drept comercial stricto sensu privind regimul juridic al fondului de comerţ, contractele comerciale (cum sunt contractele de consignaţie, de mandat, de comision, de credit bancar, de report), operaţiunile de bancă şi schimb etc.;
  • în al terilea rând, dispoziţii legale de dreptul muncii privind încheierea, modificarea, încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi materială a celui angajat de către un comerciant sau de un alt participant la afaceri (persoană fizică sau juridică) etc.;
  • în al patrulea rând, în afaceri intervin, uneori, dispoziţii de drept internaţional privat privind normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de ordine publică, trimiterea şi retrimiterea, dacă raportul juridic al afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care ridică problema legii aplicabile acelui raport juridic.

„Totodată, dreptul afacerilor înseamnă şi rezolvarea eventualelor litigii care apar între partenerii de afaceri. Procedura de soluţionare a litigiilor civile şi penale care au legătură cu afacerile, competenţa materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie, toate aceste probleme sunt reglementate de normele juridice de drept procesual civil şi penal, care contribuie la formarea sistemului unitar de norme juridice care acţionează în cadrul afacerilor.”[9]

 

[1] Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998 citat de S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11.

[2] N. Roşca, S. Băieş, Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004, p. 7.

[3] N. Roşca, S. Băieş, op. cit., p. 3.

[4] Al. Amititeloaie, Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 11.

[5] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11.

[6] J.-B. Blaise, Droit des affaires, ediţia a 2-a, Dalloz, Paris, 2000, p. 39.

[7] J.-B. Blaise, op. cit., p. 40.

[8] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 12.

[9] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 13.

Загрузка...