Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și la încheierea și pe tot timpul executării sale, contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta și buna credință.                                                                                                                F ,,Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și juridice o au, conform legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul[1],,.

                               În aceeași termeni Curtea constituțională[2] definește liberatatea contractuală ca fiind ,,posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voinţă convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru părţile contractante”.                                                                        Codul civil consacră libertatea contractuală   în art. 1169 potrivit căruia ,,părțile sunt libere să încheie contracte și să le determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri,,.                                           Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt: ordinea publică și bunele moravuri pe care niciun subiect de drept nu-i este permis să le încalce[3].                                   Libertatea de a contracta presupune:                                                                                      - părțile sunt libere să încheie contracte; având libertatea de a încheia contracte părțile sunt libere și în privința refuzării de a încheia contracte                         - părțile sunt libere să le determine conținutul; aceasta se exprimă prin libertatea pentru fiecare parte de a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării sale de voinţă în acord cu voința celeilalte părți contractante.                                    Libertatea de a contracta trebuie privită într-un context mai larg  referitor la libertatea economică, reglementată de Constituția României din 2003, și anume     “Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii, sunt garantate” (art.45).                                                    F Buna credință guvernează nu numai întreaga materie a Codului civil[4] ci și materia contractelor. Astfel, ,,părțile trebuie să acționeze cu bună credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot parcursul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație. (art. 1170 Cod civil).                                             Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială priveşte mecanismul încheierii contractelor în art. 1183, care detaliază obligaţia bunei credinţe în cursul negocierilor şi prevede sancţiunea pentru conduita de rea credinţă, şi anume obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat celeilalte părţi[5]. Părțile nu pot înlătura sau limita această obligație, ceea ce conferă normei din prima teză, caracter de ordine publică[6].       

 

[1] A se vedea, Ioan Albu, Libertataea contractuală, Revista dreptul, nr. 3/1993, București, p. 29.

[2] A se vedea, Decizia nr.365 din 5 iulie 2005.

[3] A se vedea, Marilena Uliescu, Adina Georgeta Nicolae, op. cit. p. 17.

[4] În acest sens art. 14 alin. 1 prevede, persoanele fizice și persoanele juridice participante la raporturile civile trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu nună credință, în acord cu ordine apublică și bunele moravuri. Buna credință se prezumă până la proba contrarie (art. 14 alin. 2).

[5] A se vedea, Flavius Baias, Conferința privind noul Cod Civil, INM, 15-16 septembrie 2011,  (http://www.inm-lex.ro/NCC/video2.html)

[6] O normă asemănătoare există în principiile dreptului European al contractelor. Idem