Formarea relațiilor de producție feudală și apariția claselor sociale specifice feudalismului

Încheierea în sec. VIII a etnogenezei poporului românesc a dus la afirmarea poporului român din punct de vedere etnic, ca un popor cu o identitate proprie care folosea apelativul "român" pentru a se desemna, apelativ justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât și prin tradiția autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai unor ținuturi care făcuseră parte odinioară din Imperiul Roman.

Este semnificativ faptul că celelalte popoare îi denumeau pe romani prin apelativele "olahi”, „valahi”, „volohi", apelative prin care aceste popoare îi desemnau pe foștii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului romanic al poporului român.

Feudalismul timpuriu (sec. IX-XIV)

În perioada feudalismului timpuriu (între secolele IX-XIV), la nivelul obștilor sătești au avut loc o serie de transformări de natură economică și socială care au dus la formarea relațiilor de producție de tip feudal.

Este vorba despre:

  • Dezvoltarea forțelor de producție și a producției prin extinderea suprafețelor cultivate
  • Prin perfecționarea uneltelor de muncă
  • Prin dezvoltarea meșteșugurilor
  • Prin apariția și dezvoltarea circulației monetare

Toate acestea au permis că unii dintre membrii obștei, și cu precădere aleșii obștei, să acumuleze treptat, profitând de poziția lor, suprafețe mari de terenuri la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, ajungând în final să devină proprietarii obștilor și să-i aducă pe ceilalți membrii ai obștei sărăciți într-o stare de dependență.

Apariția și adâncirea inegalităților sociale la nivelul obștei a dus la formarea claselor și categoriilor sociale specifice feudalismului, precum și a relațiilor de producție de tip feudal. Existența acestor noi realități sociale este oglindită și documentar, într-unul din cele mai importante documente ale feudalismului - Diploma Cavalerilor Ioaniți -247. În acest document, ca și în altele asemănătoare, se vorbește despre existența unor maiores terre(mai mari ai pământurilor). Este vorba despre nobilimea feudală aflată în plin proces de formare.

La polul opus al societății se aflau rusticii valahi(țăranii dependenți), cei care își pierduseră pământul și trebuie să intre în stare de dependența de tip feudal.

Relațiile dintre cele 2 clase (nobili feudali și valahii rustici) de natură juridică, reglementate de Legea Țării, au în conținutul lor obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii feudali-rusticii valahi erau ținuți să îndeplinească pentru maiores terre venituri, foloase și slujbe (cele 3 forme ale rentei de tip feudal: renta în bani, renta în produse, renta în muncă).

 

Apariția formațiunilor prestatale de tip feudal

Formarea relațiilor de producție de tip feudal și apariția claselor sociale specifice feudalismului, la nivelul obștilor, au dus mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip feudal.

Ele s-au constituit pe întregul teritoriu locuit de români începând din secolul IX, și sunt desemnate prin termenul de țară (latinesc) şi termenul de câmpulung, termeni prin care anterior fuseseră desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.

Termenul de "țară"

Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat în vocabularul limbii noastre cu sensul material de pământ (în franceză terra = pământ), ci înseamnă formațiune politică.

Chiar și atunci când are un sens subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni politice, deci același înțeles de formațiune politică.

Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni care identifică diferitele formațiuni prestatale în funcție de anumite criterii:

  • Criteriul geografic: Țara Hațegului
  • Criteriul etnic: Terra Valahorum (Țara Valahiei)
  • Criteriul etnico-geografic: Țara Brodnicilor (locuitorii de la Țara Vadului)
  • Criteriul persoanei conducătorului acelei formațiuni politice (Țara lui Litovoi)

În afara termenului generic de țară, mai avem în limba română un termen rămas ca un arhaism din tracă, termenul de "jupă", dar avem și niște dublete, unele de sorginte germanică "cnezat" și alt dublet de sorginte slavă "voievodat".

Plecând de la existența acestor dublete în vocabularul limbii române, unii autori au considerat că aceste instituții feudale pe care termenii respectivi le desemnau nu sunt de sorginte romană, ci germanică, slavă, după caz.

Nu putem să fim de acord cu această opinie pentru faptul că în ceea ce privește:

  • Influența germanică a fost nesemnificativă.
  • Goții, la pătrunderea în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, se aflau în stadiul de dezvoltare al comunei primitive.
  • Influența slavă, dacă examinăm comparativ ierarhia feudală slavă și ierarhia feudală românească, vom constata diferențe majore, astfel în ierarhia feudală slavă, termenul de "cneaz" înseamnă principe, iar termenul de "voievod" înseamnă duce. Voievodul este subordonat cneazului la slavi și nu are atribuțiuni jurisdicționale. În ierarhia feudală românească este invers. Voievodul este mai mare peste o confederație de cneji și continuă la un nivel politic superior atribuțiile jurisdicționale ale cnejilor.

 

Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare

Formațiunile prestatale de tip feudal erau niște state în formă embrionară.

Orice stat ca formațiune politică, ca formă politică de organizare a societății, are două funcții:

  • funcție internă-ținerea în ascultare a țărănimii dependente.
  • funcție externă-apărarea împotriva atacurilor venite din afară.

Pentru realizarea acestor funcții, statul dispune de un instrument coercitiv.

Diploma Cavalerilor Ioaniți vorbește despre acest instrument coercitiv existent la nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal pe care le denumește "aparatus belicus" - un aparat războinic.

Forța economică și militară a acestor formațiuni prestatale de tip feudal era insuficientă pentru a face față pericolului extern. Multe dintre ele se aflau sub dominația statelor vecine, iar la un moment dat feudalii români devin suficient de puternici pentru a nu mai accepta să împartă pământul feudelor lor cu feudalii străini ai căror vasali erau. Astfel ei își unesc forțele în cadrul unor formațiuni de tip feudal mai mari şi mai puternice - este vorba despre statele feudale românești de sine stătătoare.

Acest proces de constituire este evidențiat în documentele vremii și ne arată că feudalii renunță în favoarea unora dintre ei la unele prerogative pe care le aveau asupra feudelor lor și din unirea acestor feude ia naștere statul feudal de sine stătător, condus de un mare voievod și domn.

Domn în sensul că este stăpânul întreg al țării (vine de la dominus care înseamnă stăpân).

Au existat unii autori ce au considerat că formarea statelor feudale românești de sine stătătoare s-ar datora unor alți factori.

Singurul istoric care a surprins în mod exact acest fenomen a fost Nicolae Bălcescu care a arătat că niște stăpânitori ai unor state așa de mici cum ar fi Făgărașul și Maramureșul nu puteau avea suficientă putere pentru a cuprinde asemenea provincii și se referea la Țara Românească, respectiv Moldova. El voia să arate că apariția statelor feudale de sine stătătoare este un proces intern și nu al unei acțiuni externe sau al unui descălecat.

"Feudalitatea nu se putu introduce în aceste țări cu acești domni" - feudalitatea nu a fost creată prin descălecat așa cum susțineau alții-descălecatul lui Negru Voda și al lui Dragoş.

 

 

 

 

Legea tarii

 

Formarea Legii Țării - Formarea dreptului feudal nescris

În epoca cuprinsă între sec. IV-VIII, la nivelul obștilor și confederațiilor de obști a existat un sistem de reguli de conduită care reglementau relațiile sociale.

  • norme ce nu aveau un caracter juridic, nu aveau un caracter de clasă, reprezentau cererile generale ale membrilor obștei, iar asigurarea respectării lor se realiza de către organele de conducere ale obștei, prin aplicarea unor sancțiuni obștești.

 

Transformarea acestor norme sociale în norme juridice a presupus întrunirea cumulativă a două condiții:

  1. Aceste norme dobândesc un conținut de clasă, pe fondul stratificării sociale de tip feudal.
  2. Aceste norme sunt învestite cu o sancțiune statală, adică asigurarea respectării lor se realizează de către un aparat de constrângere al statului.

Nicolae Iorga, referindu-se la acest proces, arată că se constituie un aşa-numit drept popular propriu comunității sătești din terre prin dotarea cu sancțiune statală a vechilor norme de conduită existente la nivelul obștilor.

Apar:

  • noi norme de conduită corespunzătoare noilor realități economice și sociale, norme care reglementează privilegiile nobilimii, obligațiile țăranilor dependenți, sistemul relațiilor feudale de vasalitate.
  • nouă organizare politică a societății-caracterul ereditar al instituției cnezatului și caracterul electiv și apoi electivo-ereditar al instituției voievodatului.

În ceea ce privește forma, aceste norme juridice apărute, sunt obiceiuri sau cutume, formând ceea ce Dimitrie Cantemir numește jus non scriptum.

Cunoașterea acestor cutume juridice, care alcătuiesc laolaltă Legea Țării sau dreptul nostru feudal nescris, este posibilă pe baza dovezilor scrise: interne și externe, din perioada în care acest sistem de drept a fost în vigoare.

În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt hrisoavele domneşti (actele emise de cancelaria domnească, care se dau pe bază și în aplicarea dispozițiilor legilor țării).

În ceea ce privește sursele externe, ele sunt documentele emise de cancelariile celorlalte țări, care vorbesc despre existența dreptului românesc. Denumirile utilizate de aceste cancelarii străine, arătând că popoarele vecine, referindu-se la dreptul nostru obișnuielnic, îl concepeau ca pe un drept cu caracter personal. Spre pildă, în documentele cancelariei maghiare, Legea Țării este denumită prin sintagma Jus Valahicum.

Spre deosebire de străini, românii au desemnat dreptul lor obișnuielnic prin sintagma "Legea Țării", întrucât în conștiința poporului român, acest sistem era socotit că un drept vechi care există încă din momentul formării țării, adică al statului. Așadar, românii își desemnează propriul lor sistem de drept, privindu-l ca pe un drept teritorial. De aceea nu este corect să folosim sintagma Jus Valahicum, ci trebuie să folosim sintagma Legea Țării.

Până la apariția dreptului feudal scris, adică până la apariția pravilelor bisericești și apoi a pravilelor laice, Legea Țării a fost singurul izvor de drept. Chiar și după apariția dreptului feudal scris, ea a rămas multă vreme, ceea ce numim noi dreptul comun în toate materiile, adică, atunci când în pravile pentru o speță anume, nu există o reglementare se aplicau dispozițiile Legii Țării, asta înseamnă că Legea Țării este dreptul comun.

Legea Țării a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:

  1. Etapa juridicizării normelor de conduită de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale în epoca feudalismului timpuriu și apariției unor norme juridice noi, referitoare la organizarea cnezatelor și voievodatelor, la raporturile juridice dintre stăpânii feudali și țăranii dependenți și la sistemul relațiilor feudale de vasalitate.
  2. După întemeierea statelor feudale de sine stătătoare, Legea Țării cunoaște o dezvoltare semnificativă, devenind un sistem de drept atotcuprinzător, care vizează întreaga materie a dreptului public şi a dreptului privat.

 

Trăsăturile Legii Țării

 

  1. Legea Țării are un caracter unitar.

Unitatea sa de conținut este dată de faptul că aceleași condiții economice și sociale au existat pe întregul teritoriu locuit de români și au generat în cadrul acelora și forme de organizare-obștile săteşti sau teritoriale, o reglementare unitară. Semnificativă în acest sens este sintagma Legea Țării comună pentru desemnarea dreptului nostru feudal nescris în toate teritoriile locuite de români.

 

  1. În al doilea rând, Legea Țării are un caracter teritorial sau imobiliar, așa cum rezultă chiar din denumirea ei, adică este legea unei țări, adică al unui teritoriu organizat din punct de vedere politic.

Acest caracter este consecința firească a caracterului sedentar al poporului român și deosebește net Legea Țării de dreptul popoarelor migratoare care este un drept personal. Caracterul teritorial al Legii Țării este susținut și de faptul că instituția fundamentală a sistemului nostru de drept feudal nescris este instituția proprietății, și cu precădere, a proprietății asupra pământului. Legea Țării nu face decât să preia dreptul aplicat în provincia romană Dacia, unde instituția fundamentală este instituția proprietății.

 

  1. Al treilea caracter este caracterul său original.

Este o creație originală a poporului român care are la bază sinteza juridică daco-roman[. Influențele străine asupra dreptului nostru obișnuielnic nu au afectat fondul reglementării, adică nu sunt influențe de fond, de conținut, ele s-au manifestat pe planul terminologiei, în sensul că, în unele cazuri, termenii originari de sorginte latină și tracă au fost dublați de termeni preluați de la unele popoare, în special de la slavi.

 

În literatura de specialitate, au existat multiple teorii referitoare la formarea Legii Țării.

Toate aceste opinii plecau de la ideea că Legea Țării-dreptul nostru feudal nescris, este o sumă de împrumuturi și influențe din dreptul altor popoare.

De asemenea se aprecia că Legea Țării cuprinde și o sumă de instituții moștenite din dreptul roman și dreptul geto-dac.

Aceiași autori arătau că sunt originale doar acele instituții care nu se încadrează în una din primele categorii, pentru că toate aceste teorii aveau ca metodă științifică de analiză, metoda metafizică (dincolo de realitatea materială). Ea constă în analizarea corelațiilor de natură conceptuală, ideatică, și urmăresc să realizeze anumite determinări. Cei în cauză spuneau, ori de câte ori între instituțiile feudale și străine, există legături, înseamnă că avem un împrumut.

Dacă utilizăm metoda dialecticii la studiul nostru, vom realiza că potrivit dialecticii hegeliene, Legea Țării este rezultatul condițiilor economice și sociale specifice și al formei specifice de organizare socială-obștea sătească sau teritorială, în care s-a format poporul român.

Pentru că există asemănări și între Legea Țării și dreptul indian, iar aceste două popoare nu au avut relații directe și atunci teza împrumutului nu poate funcționa. Astfel, aplicând determinismul dialectic, Legea Țării este o creație a poporului român, iar aceste asemănări se explică doar prin condiţii materiale asemănătoare, și că ele nu sunt neapărat rezultatul unui împrumut pe care românii să-l fi realizat din dreptul popoarelor respective.