Pentru început apreciem că ar trebui stabilită aria de aplicare a dreptului fiscal şi dacă acesta se constituie în prezent ca o ramură de drept distinctă sau e doar o componentă a dreptului finaciar.

Într-o opinie[1] dreptul financiar este alcătuit din „totalitatea actelor normative care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social – economice ale societăţii”. Autorul analizează impozitele şi taxele în cuprinsul „dreptului bugetar”, fără însă a defini cu claritate această ultimă noţiune.

Alt autor[2] include în noţiunea de drept finaciar şi „controlul financiar de interes public”.

Mircea Ştefan Minea[3] vorbeşte despre „dreptul finanţelor publice” care este alcătuit din dreptul financiar şi dreptul fiscal.

În concepţia acestui autor dreptul financiar este alcătuit din „totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii nevoilor social – economice ale societăţii; cuprinde şi normele juridice prin care este asigurat cadrul legal al altor instituţii importante în domeniu, precum creditul public (împrumutul de stat) şi controlul financiar”[4].

Pe de altă parte dreptul fiscal cuprinde „totalitatea normelor juridice care reglementează modalităţile de realizare la buget a veniturilor publice, primordial prin specificul fiscal al impozitelor şi taxelor”[5].

Emil Bălan[6] vorbeşte despre dreptul financiar cu subramurile sale: dreptul bugetar şi dreptul fiscal care cuprinde „normele juridice privind impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului public, precum şi cele referitoare la procedura fiscală”[7]. Dreptul financiar „nu se limitează la normele juridice referite de impozite, taxe, contribuţii, ci cuprinde şi normele juridice în confomitate cu care statul îşi asigură, sub orice formă, resursele financiare”[8].

Opinia autorilor străini[9] asupra dreptului fiscal apare cel puţin diferită ca abordare faţă de cele ale autorilor români. Astfel dreptul fiscal „constituie ramura de drept care permite participarea subiecţilor de drept – persoane fizice şi juridice – la organizarea financiară a statului şi la exprimarea politicii economice şi sociale a acestuia”.

Statul nu mai este receptat ca „autoritate”, punându-se accentul aici pe caracterul declarativ al impozitului, considerat o aplicaţie practică a principiului conform căruia cetăţenii au dreptul să consimtă liberi la contribuţiile publice, principiu stabilit în art. 14 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789[10].

De altfel puterea legiuitorului în ceea ce priveşte fiscalitatea – atât din punct de vedere al impunerii fiscale, cât şi al controlului fiscal – nu este nelimitată şi nici discreţionară. Acesta trebuie să respecte principiile de bază ale dreptului fiscal, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei.

În practică se cunosc deja situaţii în care statul român a fost pus în postura de a negocia impozitele şi taxele. Este cazul privatizărilor majore unde au fost convenite acorduri cu investitorii străini asupra unor facilităţi fiscale.[11]

Se pune însă întrebarea dacă în aceste situaţii şi în altele similare, statul a făcut o aplicare clară a principiului enunţat anterior, tratând de pe poziţii de egalitate sau au existat alte raţiuni pentru acordarea unor facilităţi marilor contribuabili. Opinia unor autori[12] spre care, din păcate, înclinăm şi noi este că „legislaţia ficală românească actuală, ca de altfel şi cea aferentă reformei economice, se caracterizează prin imprevizibilitate, prin inventarea de impozite şi taxe noi,orientate către consumaţie şi nu către profit şi schimbarea regulilor jocului economic peste noapte. Este de asemenea, caracteristica acestei legislaţii amnistia fiscală a contribuabililor mari şi suprataxarea contribuabililor mici, favorizarea societăţilor de stat mari debitori către buget în dauna contribuabililor oneşti şi, în general, în dauna mediului de afaceri concurenţial normal”.

Fiecare sistem juridic promovează şi reflectă propriul sistem de valori: în cazul de faţă sistemul juridic francez promovează interesele cetăţenilor săi într-un stat de drept sănătos, pe când sistemul juridic românesc, în încercarea societăţii de a evolua, promovează uneori valori contrare interesului general, creînd chiar cadrul legal pentru o societate ale cărei principii de bază nu sunt buna credinţă şi egalitatea în drepturi a membrilor săi.

Din cele enunţate mai sus considerăm că se observă clar legătura dintre dreptul fiscal şi dreptul afacerilor, orice activitate producătoare de profit se aflându-se sub incidenţa reglementărilor fiscale.

În dezvoltarea unei afaceri contribuabilul trebuie tot timpul să se raporteze şi să aibă în vedere normele fiscale în vigoare şi să beneficieze de facilităţile fiscale oferite de legiuitor. Acesta din urmă, pe de altă parte, atât în momentul stabilirii normelor fiscale, cât şi în momentul aplicării acestora trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei şi să asigure un cadru legal stabil în domeniu.

 

 

 

  1. Dreptul afacerilor şi controlul fiscal

 

„Din cele mai vechi timpuri activitatea umană a fost supusă controlului sub diferite aspecte. Controlul a fost şi continuă să fie unul dintre factorii principali care au influenţat şi stimulat progresul. Din totdeauna oamenii au privit cu admiraţie realizările predecesorilor şi contemporanilor, supunându-le unor examinări riguroase, ceea ce a condus la schimbare şi progres”.[13]

Controlul fiscal are  ca obiect verificarea de către organele fiscale competente a modalităţii de îndeplinire de către contribuabili a obligaţiilor fiscale. Scopul controlului fiscal constă în asigurarea respectării legalităţii de către contribualbil în cadrul raportului de drept fiscal.

 

[1] Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal - tratat, ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 81

[2] I. Gliga, Drept finaciar, ed. Argonaut, Cj. Napoca, 1996, p. 12

[3] M. Şt. Minea, Dreptul finanţelor publice, ed. Accent, Cj. Napoca, 1995

[4] idem, p. 17

[5] idem, p. 17

[6] E. Bălan, Drept financiar, ed. All Beck, 2003

[7] idem, p. 6

[8] idem, p. 6

[9] G. Ripert şi R. Roblot, Traite de droit commercial, Tome 3, Droit fiscal des affaires par Patrick Serbooten, 5eme edition, LGDJ, Paris, 1997, p. 8

[10] C. David, O Fouquet, B. Plagnet, P.F. Racine, Le grands anets de la jurisprudence fiscal, ed. Dalloz, 3eme edition, 2000, p. 118

[11] R. Bufan, B. Castagnede, Al. Safta, M. Mureşan, Tratat de drept fiscal – partea generală, vol. I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005

[12] Gh. Piperea, Interesul public şi privilegiile fiscului în Revista de Drept al afacerilor, nr. 6/2003, p. 9

[13] D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 201