Precizări.

O activitate economică de amploare presupune colaborarea mai multor persoane cu punerea în comun a unor resurse şi obţinerea unor câştiguri însemnate.

Colaborarea a îmbrăcat diferite forme de-a lungul timpului. Epoca modernă a adus în circuitul economic societăţile comerciale, concepute ca organisme autonome, cărora legea le-a conferit personalitate juridică. Adică, societatea, apare din punct de vedere juridic ca un subiect de drept distinct de persoanele care colaborează la îndeplinirea obiectivului propus.

Legea nu defineşte societatea comercială. Definiţia a oferit-o doctrina.

 

Noţiune. Natură juridică.

Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului   (beneficiului)  rezultat . 

Societatea comercială poate fi analizată sub dublă ipostază:

  1. a) ca şi contract,
  2. b) ca persoană juridică.

Societatea comercială este o formă evoluată a societăţilor reglementate de codul civil.

Din punctul de vedere al dreptului comun, societatea este văzută ca o colaborare între două sau mai multe persoane, care se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor ce se vor realiza .

Deci, societatea din punctul de vedere al dreptului civil se analizează numai ca un contract, contract plurilateral, cu titlu oneros, comutativ şi consensual. Dreptul civil nu recunoaşte societăţii ce o reglementează calitatea de persoană juridică.

Separat de asta, societăţile comerciale sunt înfiinţate în vederea obţinerii unui câştig prin efectuarea de acte comerciale. Societăţile civile nu se constituie în scopul efectuării de acte de comerţ în chip profesional, ci pentru a înfăptui obiectivele ce şi le-au propus asociaţii, obiective neprofesionale.

Societatea comercială are o structură organizatorică complexă. Numai în acest mod colectivitatea asociaţilor poate să-şi exprime voinţa şi să se prezinte în raporturile juridice cu o voinţă unică, voinţa unui subiect de drept distinct.

Totuşi, între cele două forme societare există asemănări: au aceeaşi esenţă. Fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri în scop economic şi lucrativ, asociaţii urmărind obţinerea unor câştiguri şi împărţirea lor.

În literatura juridică s-au exprimat concepţii diferite în legătură cu natura juridică a societăţii comerciale:

Teoria contractuală. Societatea comercială este văzută ca un contract, pentru că la baza existenţei se află un contract ce statorniceşte raporturile dintre asociaţi, pe de o parte şi raporturile societăţii cu terţii, pe de altă parte.

Teoria actului colectiv. S-a susţinut că societatea comercială nu se constituie printr-un contract, ci printr-un act complex (colectiv), ce nu este reglementat de lege. Nu este contract pentru că întotdeauna contractul presupune o opoziţie între voinţele părţilor contractante care urmăresc scopuri divergente.

Or, în cazul societăţii comerciale, părţile îşi exprimă voinţa în mod convergent. Toţi asociaţii urmăresc acelaşi scop: obţinerea şi împărţirea profitului.

Teoria instituţiei. Alţi autori au arătat că ideea de contract nu epuizează efectele juridice ce rezultă la constituirea societăţii. Contractul nu reglementează numai raporturile asociaţilor, ci dă naştere unei persoane juridice.

În concluzie, se spune că societatea se naşte dintr-un act juridic voluntar şi este discutabil dacă acesta este un contract. Societatea, este mai mult decât o convenţie, fiind o uniune de persoane organizate stabil, pe baza unor interese comune: avem o subordonare a drepturilor asociaţilor faţă de scopul social.

Societatea devine o instituţie (asemănătoare cu căsătoria). Părţile sunt îndreptăţite să accepte sau să respingă un ansamblu de reguli fără să le poată modifica însă .

În literatura românească s-a arătat   că voinţa asociaţilor joacă, totuşi un rol important; că asociaţii convin cu privire la bunurile ce le pun în comun, asupra activităţii ce o vor face şi în legătură cu soarta profitului; că stabilesc modul în care va fi organizată şi va funcţiona societatea.

Chiar dacă se naşte un subiect de drept nou, nu poate fi neglijată voinţa părţilor la înfiinţarea societăţii. Deci, nu se poate neglija şi nici subestima importanţa contractului în înfiinţarea unei societăţi. Naşterea unei persoane juridice nu influenţează cu nimic natura contractuală a societăţii comerciale.

Deci, doctrina românească actuală revine la teoria clasică asupra naturii juridice a societăţii comerciale.

Au apărut   şi alte preocupări pentru redefinirea societăţii comerciale. Societatea comercială îmbină o componentă contractuală cu o componentă instituţională (personalitatea juridică). Latura instituţională este precumpănitoare pentru că actul constitutiv nu mai este menit să realizeze o grupare de persoane , ci să asigure un capital în vederea organizării societăţii. Chiar o singură persoană are aptitudinea juridică de a asigura capitalul social unei societăţi.

Instrumentul optim al organizării unei activităţi este întreprinderea. Societatea ni se prezintă ca un mod de organizare juridică a intreprinderii. În consecinţă, societatea comercială poate fi definită ca o întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv în vederea realizării de beneficii ca subiect de drept distinct.

S-a observat că activitatea societăţii comerciale este organizată ca intreprindere în sensul dreptului comercial. Dar, acest element nu este esenţial, deoarece el există şi în cazul activităţii întreprinzătorului individual. Definiţia formulată omite elemente definitorii pentru societate: pluralitatea asociaţilor, fondul social şi activitatea comună a asociaţilor (societatea cu asociat unic este o excepţie şi această derogare nu poate fi socotită criteriu esenţial de definire a societăţii). Din acest motiv, se conchide că definiţia clasică a societăţilor comerciale îşi păstrează valoarea şi în condiţiile actuale şi că încercările de redefinire a acesteia nu reprezintă un progres în doctrina dreptului .