1. Consideratii generale

 

Prin punerea in aplicare a noului cod civil a devenit functional un nou sistem obligational care se caracterizeaza prin adoptarea unei  formule unitar: nu mai avem un sitem oligational civil caruia sa i se alature un sistem  paralel, comercial, fiecare cu particularitatile sale.

Formula  implementata de legiuitor pune insa in discutie o problema practica: daca toate contractele – inclusiv cele  pregatite, subscrise ori executate de profesionisti – urmeaza  neconditionat regimul  general, de drept comun reglementat de codul civil; daca intr-adevar avem un veritabil sistem obligational unic; sau daca  in raporturile dintre profesionisti modelul logic contractual nu primeste  caracteristici ce ne ar obliga sa  le analizam mai nuantat, teoretic si practic.

Desi legea nu face distinctie intre contractele comune si contractele profesionistilor, mediul in care opereaza acestia din urma ne obliga la nuantari conceptuale cu consecinte practice vadite.

Modelul obligational comercial adaptat il putem regasi in insasi formularile noului cod civil, precum si in reglementari cu continut economic speciale, incat se poate vorbi si in prezent de existenta unor contracte  derulate intre profesionisti sau, dupa caz, intre profesionisti si ceilalti (consumatori), contracte care au anumite caracteristici  particulare.

Separat de aceasta, conceptele codului civil, in relatiile dintre profesionisti primesc intelesuri  specifice.

Spre exemplu: notiunea de ordine publica definita de art, 5 din codul civil este inteleasa in raporturile profesionistilor intr-o formula speciala: pe langa intelesul obisnuit, civil, de ordine publica si  morala – specifica vietii private – in domeniul vietii economice conceptul primeste noi valente, de ordine  publica economica ( G. Piperea, Introducere in dreptul contractelor profesionale, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2011, p. 50).

 

Domeniul profesional cunoaste o dezvoltare semnificativa pe categorii contractuale pentru care dreptul comun nu manifesta interes special.

Contractele nenumite cunosc o astfel de dezvoltare, tocmai pentru a se furniza instrumente care sa satisfaca nevoile juridice permanente ale profesionistilor

Cum aceste contracte nu sunt reglementate decat intr-o maniera generala (regulile lor fiind intelese  prin analogie, in raport de contractul numit cel mai apropiat; sau, dupa caz,  corelativ principiilor generale de drept) apare problema  cuprinderii lor in regimuri juridice cunoscute, previzible.

In termeni practici, aceste contracte – care pana in prezent, in sitemul romanesc,  nu au cunoscut o dezvoltare teoretica consistenta – in formularea, conceperea si executarea lor, presupun un efort special de creatie, care se  conecteaza la principii generale – precum echitatea- la reguli speciale ale dreptului pozitiv  sau la uzuri profesionale, nationale sau straine, mai mult sau mai putin statndardizate.

Din aceasta perspectiva, hotararile judecatoresti care finalizeaza litigii intre profesionisti, interpretand clauze ale unor contracte nenumite, primesc semnificatie normativa, jurisprudentiala  mai mare decat in mod obisnuit; daca o hotarare judecatoreasca satabileste cazuistic reguli, intelesuri, regimuri juridice, concepte,  legate de un astfel de contract, pe viitor profesionistii cunoscatori isi vor adapta comportamentu juidic in rapoart de modelul logic pe care l-a creat judecatorul prin hotararea sa.

 

Contractele profesionistilor – tratati drept cunoscatori ai domeniilor in care opereaza - trebuie sa asigure, separat,  o protectie speciala necunoscatorilor (consumatorilor) incat acestia din urma sa nu poata afirma intemeiat ca au fost victime le  unor comportamente excesive, pagubitoare; modelul de protectie intra sub regimul unor reglementari externe care, in anumite situatii, pot face neoperabile reguli ale legii nationale sau clauzele contractuale.

 

Formarea vointei contractuale, primeste  prea adesea, abordari ce nu sunt specifice  dreptului comun, in ccontractele bilaterale: negocierea este exclusa, iar acordul de vointa contractual presupune acceptarea conditiilor puse de partenerul economic mai puternic; acordul de vointa se rezuma la o adeziune la  vointa juridica a ontractantului. In acest fel, libertatea contractuala nu mai primeste intelesul civil clasic.

 

Modelul civil de contract sinalagmatic – guvernat de principiile libertatii contractuale, al fortei obligatorii si a relativitatii efectelor -  nu se regaseste identic in intelegerea activitatii economice a profesionistilor. Un contrat profesional nu poate functiona fara ca acestor principii sa nu li se alatuare si un alt set de reguli, definite generic  drept reguli ale solidarismului contractual: fiecare din  subiectii contractului trebuie obligat la un comportament care sa ajutae si pe ceilalti sa-si realizaze interesele; individualismul libertatii contractuale, specific vietii privarte este inteles in chip limitat: viata economica poate da rezultate eficiente numai daca toti subiectii isi realizeaza minimal interesele

 

 

  1. Formarea contractelor profesionale

 

  1. Libertatea contractuala in sfera activitatii economice
  2. Regulile generala

Contractele profesionistilor urmeaza regula generala, de drept civil: ele iau nastere prin acordul de vointa al partilor;  regula are valoare de principiu constitutional.

Formarea contractelor are la baza principiul libertatii contractuale: partile hotarasc daca fac ori nu contractul; partile hotarasc cum negociaza,  ce clauze fixeaza, ce responsabilitati asuma.

Modificarea sau incetarea unui contract se realizeaza numi prin acordul subiectilor.

Contractul il obliga pe judecator sa-i respecte prescriptiile, el (contractul) avand semnificatia unei legi in raporturile dintre parteneri.

  1. Contractele fortate

Exista – in domeniul economic - situatii in care contractele sunt impuse, incat putem vorbi de existenta unor contracte obligatorii.

Asemenea situatii intalnim in matrie de asigurari, de asigurari obligatorii.

Sau in cazul contractelor de furnizare de utilitati

In aceste situatii, partile nu hotarasc daca fac ori nu contratele; ele se subscriu in mod obligatoriu, fara ca cei interesati sa aibă posibilitatea sa-si aleaga partenerul, fie ca autoritatea stabileste asemenea sarcina, fie ca nu exista alt partener  care sa fie selectat.

In asemenea situatii libertatea contractuala nu poate fi inteleasa in sensul obisnuit al dreptului comun.

Practic legea stabileste cum se fac asemenea contracte;  contractul nu mai consemneaza ce vor partile ci ce ar fi trebuit sa vrea acestea.

 

  1. Contractele de adeziune

Sunt contractele  ale caror continut este  predeterminat de una din parti (art 1175 C. civ.).

Unul din parteneri accepta formularile cocontractantului sau; alfel spus adera la conditiile contractuale ale acestuia; cel ce impune conditiile  este mai puternic din punct de vedere economic

 

  1. Contractele complexe si grupurile de contracte

Contractele complexe sunt acele contracte care cuprind mai multe operaţiuni juridice . Fiecare din aceste operaţiuni, dacă ar fi analizată distinct, ar reprezenta un contract în sine. Ex: contractul de leasing, care imbina o creditare, o vanzare si o inchiriere.

Spre deosebire de contractul complex, în cadrul căruia se juxtapun mai multe operaţiuni contractuale în vederea atingerii unui scop, dar toate operaţiunile se desfăşoară între aceleaşi părţi, grupul de contracte reprezintă „două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care îşi conservă însă propria individualitate”. De asemenea, mai putem sublinia şi că, spre deosebire de contractele complexe, contractele din grup pot fi încheiate între persoane diferite, dar este necesară o conexitate dată de obiectivul final al tuturor contractelor. Importanţa acestei categorii este dată din nou de determinarea regimului juridic aplicabil acestei operaţiuni - fiecărui contract în parte i se va aplica un regim juridic distinct, prevăzut de lege, întrucât fiecare îşi păstrează propria individualitate

Modelul contractelor complexe si a grupurile de contracte il intalnim cu o precadere  in sfera de activitate a operatorilor economici

 

 

 

 

 

 

  1. Formarea contractelor profesionale

 

  1. Precizari

Incheierea contractului presupune realizarea acordului de vointa a partilor; ontractul ia nastere, in principiu, prin simplul acord de vointa al cocontractantilor; daca legea cere conditii suplimentare trebuie implinite si aceste conditii.

Realizarea acordului se poate infaptui prin exprimarea simultana a vointei ,   urmare a unor negocieri sau prin exprimarea succesiva avointei, prin oferta urmata de acceptare.

Uneori oferta este precedata de o cerere de oferta.

Negocierea si exprimarea vointei trebuie sa se realizeze cu buna credinta.

Acordul de vointa  presupune intalnirea a doua manifestari unilaterale de vointa a partenerilor angajati in pregatirea relatiei contractuale,  intalnirea ofertei cu acceptarea

 

  1. Oferta de a contracta

Este propunerea făcută unei persoane de către o altă persoană de a încheia un contract. Ea provine fie de la cel care are inițiativa încheierii unui contract, fie de la cel care propune ultimul element esențial al contractului.

Oferta trebuie să fie precisă și completă, să fie fermă (făcută fără rezerve) si să fie exprimată expres.

 

  1. Acceptarea ofertei

Acceptarea constă în manifestarea voinţei destinatarului ofertei de a încheia  contractul propus.       Acceptarea            poate                fi realizată prin  orice act sau fapt al        destinatarului,  din         care rezultă în mod        neîndoielnic,     acordul său                referitor la oferta propusă şi      transmisă. Precizăm faptul că, în principiu, tăcerea nu   are valoare de  acceptare.               

Aceasta               se întâmplă doar în cazurile în  care legea prevede acest lucru, sau când rezultă din acordul părţilor     ori din                uzanţe  sau practicile statornicite  între părţi.                    

Răspunsul destinatarului ofertei nu poate fi considerat acceptare atunci când cuprinde modificări sau completări, nu                respectă forma                cerută sau ajunge   la ofertant  după ce               oferta  a devenit caducă.  Dacă oferta                conţine                modificări sau completări va trebui apreciată ca fiind o contraofertă. Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă          cel care a făcut oferta   îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.   

Dacă acceptarea a fost făcută în termen, însă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive care nu ţin de culpa acceptantului, ea va produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta   de îndată.  Comunicarea acceptarii trebuie făcute prin mijloace adecvate de comunicare, asemănătoare cu cele   prin care a fost transmisă oferta,dacă   din lege, acordul părţilor sau din practicile statornicite între părţi nu rezultă altfel. Oferta sau acceptarea   pot fi retrase,    daca retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu oferta, sau             după     caz, cu  acceptarea.

 

 

 

 

  1. Momentul incheierii contractului

 

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes pentru: a) aprecierea capacităţii de a contracta a părţilor; b) aprecierea caracterului liber şi neviciat al consimţământului lor sau al existenţei unui viciu de consimţământ; c) aprecierea valabilităţii contractului în funcţie de anterioritatea sau posterioritatea momentului revocării ofertei în raport cu momentul încheierii contractului; d) stabilirea momentului din care contractul începe să producă efecte, dacă părţile n-au afectat contractul de un termen suspensiv, cum ar fi, de pildă, momentul transmiterii între părţi a dreptului real ce face obiectul contractului; momentul trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător; e) începerea curgerii unor termene de prescripţie extinctivă; f) determinarea legii aplicabile, în caz de conflict de legi în timp; g) determinarea locului încheierii contractului şi, în raport cu aceasta, a legii aplicabile în caz de conflict de legi în spaţiu, precum şi a competenţei teritoriale a instanţelor; h) determinarea acceptantului cu care contractul este valabil încheiat, în cazul unei oferte făcută mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de către mai mulţi destinatari; i) aprecierea admisibilităţii acţiunii pauliene, în funcţie de anterioritatea creanţei reclamantului faţă de contractul fraudulos pe care îl atacă etc.

 

Stabilirea momentului încheierii contractului nu prezintă dificultăţi în cazurile în care părţile sunt faţă în faţă sau când tratativele au loc prin telefon şi nu se stabileşte un termen de acceptare. Când, însă, contractul se încheie prin corespondenţă, stabilirea momentului în care se poate considera ca fiind perfectat acordul de voinţă al părţilor, şi implicit stabilirea momentului încheierii contractului, întâmpină dificultăţi pentru a căror soluţionare s-au formulat mai multe teorii (teoria emisiunii acceptării, teoria expedierii acceptării, teoria informaţiunii etc.), adoptându-se, în general, teoria recepţiunii acceptării, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care scrisoarea de acceptare a ofertei este primită de ofertant şi în care se prezumă că ofertantul a şi luat cunoştinţă de acceptare, realizându-se astfel acordul de voinţă. Acest sistem se aplică însă numai în cazurile în care momentul încheierii contractului nu rezultă din prevederi exprese ale legii, din înţelegerea părţilor ori din alte împrejurări concludente; astfel, la contractele solemne, momentul încheierii contractului este acela în care consimţământul părţilor a îmbrăcat forma solemnă cerută de lege; în cazul ofertelor care se pot accepta tacit prin începerea executării contractului, momentul încheierii contractului este acela al începerii executării, după care ofertantul nu-şi mai poate retrage oferta; contractele reale se consideră încheiate în momentul în care, în temeiul acordului de voinţă al părţilor, se face predarea efectivă a lucrului

 

  1. Actele preparatorii si contractul cadru

In vederea pregatirii semnarii unor contracte complexe avand ca  tinta activitati economice de anvergura, cocontractantii se angajeaza in asigurarea unui comportament adecvat  pentru realizarea obiectivelor propuse. In asemenea situatii negocierea este, marcată de diverse acte preparatorii care prefigurează structura şi conţinutul viitorului contract.

Activitatile precontractuale pot sau nu să ducă la încheierea unui contract. Indiferent de soluţia finală a acestei etape, ea se desfăşoară sub semnul libertăţii negocierilor care este consacrată expres delege ( art. 1183 alin. (1)  Cod Civil): „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.” Totusi aceasta activitate libera este limitata. Limitele libertăţii precontractuale sunt date însă de existenţa anumitor obligaţii legale sau convenţionale, explicite sau implicite.

 

Partile au o serie de obligaţii  cand sunt implicate în negocieri.

 Este vorba de obligaţii legale exprese.

 Pe lângă acestea exist o serie de obligaţii pot fi deduse din obligatiile legale; acestea sunt calificate drept  obligaţii implicite.

  1. Exista si obligaţii care sunt  rezultatul convenţiilor preparatorii încheiate de părţi în faza negocierii.

 

1) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie legală expres prevăzută de art. 1183 alin. (2) noul Cod Civil, conform căruia „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii . Este o obligaţie imperativă, ceea ce presupune că părţile nu o pot înlătura sau limita. înţelesul bunei-credinţe este dificil de determinat şi, în dreptul comparat, s-a constatat imposibilitatea furnizării unei definiţii complete a conceptului. Mai simplă ar fi însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credinţe şi care trebuie astfel eliminate sau prohibite în faza precontractuală, cum ar fi: angajarea intr-o negociere precontractuală fară intenţia reală de a încheia un contract, întreruperea intempestivă a negocierilor etc. Exact aceeaşi este şi concepţia reţinută de legiuitor care indică exemplificativ că iniţierea sau continuarea negocierilor fară intenţia de a încheia contractul este contrară bunei-credinţe [art. 1183 alin. (3) noul Cod Civil] şi că „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi” [art. 1183 alin. (4) teza I noul Cod Civil]. Din obligaţia de bună-credinţă se pot deduce şi numeroase obligaţii numite uneori „implicite”, între care, cea mai semnificativă ar fi obligaţia de informare precontractuală (căreia îi vom oferi o imagine distinctă în paragrafele ce urmează);

 

2) obligaţia de confidenţialitate este a două obligaţie legală reţinută în faza negocierii. Ea este prevăzută de art. 1184 noul Cod Civil, conform căruia: „Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.” De această dată, nu mai este vorba de o obligaţie imperativă, ci dispozitivă: părţile pot deroga de la prevederile art. 1184 noul Cod Civil, permiţând utilizarea informaţiilor obţinute în cadrul negocierilor şi în relaţiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri. Semnificaţia acestei permisiuni echivalează cu o recalificare a informaţiilor schimbate ca nefiind confidenţiale. Adesea, eliminarea voluntară a confidenţialităţii este compensată de alte obligaţii (de această dată convenţionale), cum ar fi obligaţia de sinceritate cu privire la eventualele negocieri paralele, la persoanele cu care acestea sunt purtate, la rezultatul acestora etc.;

 

3) obligaţia de informare precontractuală — în pofida lipsei unui text expres în această privinţă, teoria generală a viciilor de consimţământ ne obligă să constatăm că în faza precontractuală este necesar să fie reţinută şi această obligaţie pe care o considerăm legală şi implicită, despre care putem considera că este dedusă din obligaţia generală de bună-credinţă. Din definiţia legală a dolului ca viciu de consimţământ, oferită de art. 1214 noul Cod Civil, deducem că există o obligaţie legală de informare a contractantului faţă de cealaltă parte, „asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Obiectul obligaţiei de informare este dat de o sumă de informaţii legate de viitorul contract şi care sunt considerate importante pentru încheierea acestuia. Bunăoară, este esenţială informarea cumpărătorului cu privire la existenţa unor servituti neaparente care grevează imobilul ce se propune a fi vândut, informarea partenerului de negocieri cu privire la riscurile produsului ce se propune a fi vândut etc. Obligaţia de infonnare este considerată a fi o obligaţie de rezultat, în sensul că, cel care o datorează trebuie să se asigure că transmiterea informaţiilor (comunicarea) s-a realizat şi că astfel, scopul obligaţiei a fost realizat, precum şi că destinatarul informaţiei a înţeles informaţiile care i-au fost furnizate. Distincţii complexe sunt legate însă de scopul informaţiilor furnizate: poate fi vorba de informaţii necesare asigurării unui consimţământ neviciat, valid, după cum poate fi vorba de informaţii furnizate în scopul asigurării unei corecte şi complete executări a contractului, de unde, adesea, şi sancţiunile diferite ale neexecutării obligaţiei. Caracterul precontractual sau contractual al obligaţiei de infonnare este adesea dificil de determinat datorită formării progresive a consimţământului în faza negocierii contractului . In anumite domenii, obligaţia de informare precontractuală are un caracter legal şi expres. Ne referim în mod prioritar la formalismul informativ instituit de legislaţia consumului, dar nu numai. Sancţiunile sunt şi ele diverse: poate fi vorba de sancţiunile aplicabile viciilor de consimţământ sau chiar de sancţiuni contractuale;

 

4) mai putem reţine numeroase obligaţii de sorginte contractuală şi rezultate din convenţiile preparatorii, încheiate în vederea organizării fazei precontractuale. Avem în vedere, de exemplu, obligaţia de a negocia, de a continua negocierile, de sinceritate, de exclusivitate a negocierilor, de asistenţă, de suportare a anumitor costuri precontractuale etc.

 

  1. Tipuri de acorduri precontractuale

Este posibil ca faza precontractuală să presupună o serie de acte care să jaloneze desfăşurarea negocierilor. Poate fi vorba de acorduri ale părţilor prin intermediul cărora să se realizeze o organizare a negocierilor precontractuale sau o recapitulare a negocierilor înfăptuite până la un anumit punct, cu efecte mai largi sau mai restrânse. Există astfel, o oarecare varietate de asemenea contracte premergătoare contractului final sau „proiectat”:

 

1) contractele preparatorii sunt contractele prin intermediul cărora părţile convin să negocieze cu bună-credinţă încheierea unui viitor contract şi prin care, în fapt, se organizează convenţional negocierile dintre părţi. Un asemenea contract este numit adesea „acord de principiu” şi se consideră că dă naştere unei obligaţii de negociere (considerată de rezultat) şi unei obligaţii de bună-credinţă (considerată de mijloace);

 

2) punctajul - sau acordul parţial reprezintă un acord al părţilor prin care acestea recapitulează negocierile purtate între ele până la un anumit moment şi decid stabilirea unor puncte comune care nu vor mai trebui să facă obiectul negocierilor, fiind considerate elemente contractuale lămurite. Consecinţa primară a acestui tip de acord este aceea că niciuna din părţi nu poate repune în discuţie unilateral elementele asupra cărora s-a convenit prin acordul parţial ;

 

3) pactul de preferinţă — este şi el o varietate de contract preparatoriu, prin care, una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să o prefere ca partener contractual în condiţii identice de contractare, faţă de orice alţi potenţiali contractanţi . Un exemplu tipic îl constituie dreptul de preempţiune de natură convenţională care se bazează chiar pe acest mecanism;

 

4) promisiunea unilaterală de a contracta — reprezintă acel contract pie-paratoriu prin care una dintre părţi se obligă să contracteze dacă cealaltă parte va dori. O asemenea convenţie trebuie să respecte cerinţele contractului proiectat sau promis (art. 1279 noul Cod Civil). O oarecare versiune a promisiunii unilaterale de a contracta pare să fie aşa-numitul ,,pact de opţiune " reglementat de art. 1278 noul cod civil , conform căruia „Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191 (care se referă la oferta irevocabilă - n.n.)”. Acest ultim contract pare a purta, în concepţia legiuitorului, doar asupra irevocabilităţii voinţei de a contracta din partea uneia dintre părţi. Dacă în intervalul de timp stabilit contractual2 pentru „acceptarea opţiunii”, beneficiarul pactului declară că înţelege să încheie contractul, acesta este încheiat de la data exercitării opţiunii sale, motiv pentru care, toate condiţiile de validitate (de fond şi de formă) ale contractului proiectat sau promis trebuie să se regăsească şi în pactul de opţiune şi, respectiv în actul de exercitare a opţiunii [chestiune de altfel, prevăzută expres de art. 1278 alin. (5)  Cod Civil]. Teoretic, într-o asemenea situaţie, la cererea părţii interesate, instanţa de judecată poate constata existenţa contractului;

 

5) promisiunea bilaterală de a contracta - această varietate de contract preparatoriu implică obligaţia asumată de ambele părţi de a încheia în viitor un contract. Ei îi sunt dedicate prevederile art. 1279 noul Cod Civil (care pare să includă însă toate promisiunile de a contracta, aşadar şi cele unilaterale, pe care le-am prezentat deja mai sus). Promisiunea de a contracta „trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea” [art. 1279 alin. (1) noul Cod Civil]. Mai mult, în cazul neexecutării promisiunii de a încheia contractul, partea îndreptăţită poate să solicite daune-interese [art. 1279 alin. (2) noul Cod Civil] sau chiar, pronunţarea unei „hotărâri care să ţină loc de contract” [art. 1279 alin. (3) noul Cod Civil], exigenţa fiind aceea ca cerinţele legii pentru validitatea contractului să fie îndeplinite;

 

6) contractul-cadru - este acel contract prin care părţile contractante stabilesc principalele reguli care vor guverna încheierea viitoarelor contracte dintre acestea. Contractele încheiate în executarea contractului-cadru se cheamă contracte „de execuţie” şi „de aplicaţie”. Pentru această categorie, chiar legiuitorul oferă o definiţie generică în art. 1176 alin. (1) noul Cod Civil: „Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.” Pe de altă parte, „Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi dacă este cazul, preţul acestora, sunt precizate prin convenţii ulterioare” [art. 1176 alin. (2) noul Cod Civil].

 

7) Regimul juridic aplicabil fazei precontractuale. Pentru a stabili regimul juridic aplicabil fazei precontractuale, este necesar să avem în vedere distincţia între sursele obligaţiilor incidente în această fază. Astfel, cum am arătat mai sus, obligaţiile din faza negocierii contractului pot fi de natură legală (prevăzute explicit de textele legale sau deduse implicit din textele legale) sau convenţionale (poate fi vorba de reluarea obligaţiilor legale sau de obligaţii create de părţi). Regimul juridic va fi generat de sursa fiecăreia din aceste obligaţii. Astfel, dacă avem de a face cu încălcarea obligaţiilor legale (de exemplu a exigenţei generale de bună-credinţă), răspunderea antrenată este una extracontractuală (delictuală), în timp ce, dacă avem de a face cu încălcarea unei obligaţii contractuale, răspunderea va fi contractuală şi subordonată regulilor prevăzute de contractul preparatoriu încheiat.

 

 

III.          Executarea contractelor profesionale

 

  1. Forta obligatorie a contractului

Contractul este guvernat de principiul fortei oboligatorii: conventiile legal facute au putere de lege  intre partile ce  l-au subscris.

Partile au obligatia sa execute contractul in termenii in care l-au asumat.

Contractul il obliga si pe judecator; acesta trebuie sa-i respecte prescriptiile, el (contractul) avand semnificatia unei legi in raporturile dintre parteneri.

 

creditorul poate cere intotdeauna ca debitorul sa fie constrans sa execute obligatia in natura, cu exceptia cazului in care o asemenea executare este imposibila.

Dreptul la executare in natura cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau inlocuirea bunului, precum si orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa.

Altfel spus, creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei.

Atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi executa obligatia si se afla in intarziere, creditorul poate, la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin:

  1. sa ceara sau, dupa caz, sa treaca la executarea silita a obligatiei;
  2. sa obtina, daca obligatia este contractuala, rezolutiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligatii corelative;
  3. sa foloseasca, atunci cand este cazul, orice alt mijloc prevazut de lege pentru realizarea dreptului sau.

 

Executarea contractului se face cu buna credinta; aceasta obligatie de ordin general nu poate fi inlaturata conventional

 

Executarea voluntara a contractului este realizata prin plata.

Plata este facuta de debitor dar poate fi realizata  dar poate sa fie facuta de orice persoana, chiar daca este un tert in raport cu acea obligatie.

In executarea obligatiilor comportamentul debitorului trebuie sa fie acela a unui bun  gospodar (proprietar).

Daca prin lege nu se prevede altfel, dovada platii se face cu orice mijloc de proba.

Cel care plateste are dreptul la o chitanta liberatorie, precum si, daca este cazul, la remiterea inscrisului original al creantei.

Obligatia este solidara intre debitori atunci cand toti sunt obligati la aceeasi prestatie, astfel incat fiecare poate sa fie tinut separat pentru intreaga obligatie, iar executarea acesteia de catre unul dintre codebitori ii libereaza pe ceilalti fata de creditor.

Creditorul poate fi pus in intarziere atunci cand refuza, in mod nejustificat, plata oferita in mod corespunzator sau cand refuza sa indeplineasca actele pregatitoare fara de care debitorul nu isi poate executa obligatia.

 Creditorul pus in intarziere preia riscul imposibilitatii de executare a obligatiei, iar debitorul nu este tinut sa restituie fructele culese dupa punerea in intarziere.

Creditorul este tinut la repararea prejudiciilor cauzate prin intarziere si la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.

 

  1. Relativitatea efectelor contractelor

Contractul produce efecte numai intre partile ce l au subscris.

In relatia contractuala, subiectii ce fac contractul se numesc parti; ceilalti sunt terti, straini de contract.

Tertii sunt obligati sa respecte realitatea juridica  produsa prin contract; altfel spus, contractul le este opozabil.

Exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului sunt stipulatia pentru altul (contractul in favoarea unei terte persoane) si actiunile directe ale tertilor ( mecanisme  expres reglementate de lege prin care creditorul subsidiar al unei obligatii generate de un contract, poate pretinde direct de la debitorul principal plata obligatiei sale).

 

  1. Solidarismul contractual

Contractul presupune interese comune iar partile trebuie sa colaboreze  in executarea obligatiilor contractuale

Debitorul trebuie sa ia toate masurile necesare pentru executarea contractului iar creditorul trebuie sa-i faciliteze, in cadrul contractual,  indeplinirea sarcinilor.

Mai mult, debitorul si creditorul trebuie sa ia toate masurile pentru a preveni sau pentru a limita prejudiciul cauzat de neexecutarea ori executarea neconforma a contractului