Tipărire
Categorie: Drept
Accesări: 124
  1. Emiterea şi plasarea titlului

Fiecare titlu este creat după reguli propri. Nici nu se poate altfel dată fiind modalitatea de definire a valorii mobiliare.

Emitenţii sunt de două feluri: unităţi închise şi unităţi deschise.

Primii emit şi transmit într-un cerc restrâns pe o piaţă simplă, nedezvoltată, acţiuni; ultimii intră într-un circuit mai larg organizat şi-şi plasează emisiunile pe o piaţă strict organizată (piaţa primară); când un dobânditor îşi transmite valorile primite aceasta se realizează pe o piaţă secundară. Legislaţia este foarte contradictorie în legătură cu definirea societăţilor închise şi deschise. Însă reginul lor juridic este bine precizat de teorie.

Societăţile deschise emit şi plasează prin ofertă publică; o cerere adresată publicului pentru dobândire de valori; indirect se realizează o dirijare a capitalului privat, deţinut în cantităţi mici de un număr mare de persoane. Pericolul constă în aceea că deţinătorii fondurilor, rău informaţi nu primesc decât un drept imaginar, abstract, fragil, supus unor presiuni economice imediate. Legiuitorul prin instituirea unui regim sever doreşte să protejeze pe investitor.

               

  1. Noţiunea de plasament

Noţiunea de plasament are un dublu înţeles: fie găsirea de eventuali subscriitori pentru emisiunile iniţiale, activitatea oneroasă şi profesională, fără ca un astfel de intermediar să primească ordine de vânzare; fie de găsire de cumpărător însoţită de executarea vânzării-cumpărării pe seama altuia.

În primul sens considerăm că plasamentul poate fi realizat de comercianţi specializaţi (inclusiv de bănci) activitatea lor intrând sub regimul juridic al contractului de prestări de servicii.

În al doilea caz activitatea este monopolul societăţilor de valori mobiliare.

Prin prisma acestei distincţii putem înţelege infracţiunea prev. de art.114 din Legea nr. 52/ 1995: intermedierea de valori fără autorizare; oferirea de titluri emisă prin ofertă publică la domiciliu, la locul de muncă, în locuri publice de către persoane neautorizate. Ea (infracţiunea) trebuie înţeleasă ca un mijloc juridic de protecţie a cumpărătorilor, doritori să investească pe o piaţă ce trebuie să fie sigură. Infracţiunea o înţelegem ca făcând parte din genul înşelaciunii; prezint titlul ca valoare circulând regulat, deşi în realitate nu este aşa; însă ceea ce este specific constă în aceea că autorului nu trebuie să i se dovedească reaua credinţă; nu trebuie să se dovedească producerea unei pagube. Se pedepseşte şi cel ce cumpără şi cel ce vinde, adică răspândirea de valori în condiţii nepermise.

 

  1. Publicitatea financiară

Plasarea titlurilor presupune atragerea doritorilor pentru a le subscrie, pentru a le cumpăra; legea română este lacunară în a reglementa publicitatea, încât pentru înţelegearea juridică a problemei suntem obligaţi să apelăm la principii. Credem că este important ca informaţia transmisă să fie exactă (numai aşa piaţa poate fi socotită transparentă). Publicitatea mincinoasă este interzisă şi poate fi socotită o formă de participaţie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

 

  1. Negocierea titlurilor
  2. Întelegem prin negociere cesiunea valorii mobiliare folosind un procedeu ce depinde de forma titlului. Pentru realizarea cesiunii nu este suficient acordul de voinţă al părţilor ci este necesară înfăptuirea şi îndeplinirea unor forme de publicitate (pentru a o face opozabilă tuturor); în dreptul comercial operaţiunea trebuie să producă efecte şi faţă de terţi.

Titlurile nominative se transmit prin cesiune după o prealabilă înscriere în registrul emitenţilor; titlurile la purtător rămase în mâna proprietarului se transmit ca lucruri corporale prin tradiţiune; cele depuse în conturi curente se transmit prin virament în cont.

Vânzările prin intermediar sunt efectuate la bursă sau pe alte tipuri de pieţe şi sunt cuprinse în ceea ce teoria numeşte monopolul agenţilor de schimb, al societăţilor de valori mobiliare.

Vânzărilor pe pieţe organizate li se opun cesiunile directe, între cedent şi cesionar, care se cunosc şi nu au nevoie să ducă operaţiunea lor pe o piaţă publică. Cesiuni directe se pot face numai cu acţiuni emise de o societate închisă. Bursa de valori aşa cum este reglementată nu admite o astfel de cesiune (deşi există o instrucţiune nr.4/1996 care nu este publicată).

Activitatea economică presupune şi alte mutaţii patrimoniale în folosul sau în detrimentul unor proprietari de valori mobiliare (succesiuni, fuziuni, etc). Ele urmează regulile de drept comun însă transferul proprietăţii nu se realizează decât prin înregistrare (art.11, ord. nr.24/1996 al preş.edintelui  CNVM pentru aprobarea regulamentului nr. 13/1996 privind funcţionarea unui registru independent autorizat).

  1. Obligaţiile vânzătorului. Vânzătorul de valori mobiliare, ca orice vânzător are dubla obligaţie de a livra bunul vândut şi să garanteze pentru vicii ascunse. Livrarea presupune individualizarea titlului; trebuie să se ţină seama că, de cele mai multe ori, titlurile sunt în mâna intermediarilor, ce le ţin la dispoziţia cumpărătorului; intermediarii sunt detentori precari şi au obligaţia de a individualiza titlurile prin numărul de ordine. Problema capătă importanţă în caz de faliment al intermediarului, când proprietarul poate revendica împotriva creditorilor bunurile sale. Situaţia se complică atunci când titlurile sunt în depozite colective. Acest caz individualizarea nu poate fi realizată decât ca o individualizare de bunuri fungibile. Există deosebire între un cont curent bancar şi un cont curent de valori mobiliare în depozit colectiv. În acest ultim caz avem un proprietar, titular de drepturi reale şi nu a unor drepturi de creanţe. Proprietarul poate revendica împotriva creditorilor bunurile sale, lucru imposibil dacă ar fi fost titularul unui drept de creanţă.

În ce priveşte viciile ascunse este de reţinut că intermediarul are obligaţia să verifice starea titlului: materială, dacă este cazul, sau juridică. Intermediarul răspunde şi el pentru aceste vicii (o răspundere mai severă decât în dreptul comun); această răspundere are la origine conduita sa delictuală în timpul derulării unei operaţiuni. Îndeplinirea sarcinilor impusă de normă şi declararea dătătorului de ordin înlătură răspunderea intermediarului (art.76 Legea nr. 52/1995).

 

  1. Drepturile titularului de valori mobiliare

Valoarea mobiliară fiind un titlu de credit, o încorporare a unei creanţe pe un document, exerciţiul drepturilor presupune deţinerea materială a acesteia. Pentru că drepturile de creanţă incorporate sunt foarte variate şi exerciţiul prerogativelor titularului pune în discuţie în ce măsură şi cum anume documentul poate fi folosit pentru obţinerea avantajelor pe care le presupune.

Putem observa, totuşi următoarele:

  1. Dreptul titularului unei valori mobiliare este un drept real, privativ, de proprietate. Titlul este instrumentul juridic fără de care dreptul nu poate fi exercitat. De asemenea, posesia prin sine sau prin altul este indispensabilă. Rezultă că valorile mobiliare pot fi urmărite prin acţiuni în revendicare; totodată pot fi gajate şi urmărite mobiliar (nu prin poprire).
  2. Pierderea, distrugerea, dispariţia titlului presupune obligatoriu proceduri de reconstituire (amortizare). Lipsa titlului, lipsa posesiei sale, înseamnă neputinţa exercitării prerogativelor.
  3. Posesia titlului prezumă proprietatea, iar în cazul titlurilor nominative, mandatul pentru exercitarea drepturilor.
  4. Cum titlurile sunt date în depozit, depozitarul, oricare ar fi el, eliberează deponentului un document, dovadă a depozitului şi implicit a dreptului de a dispune juridic (de obicei documentul este numit cupon). Cuponul nu este o valoare mobiliară dar serveşte la dovedirea dreptului şi, indirect, la exerciţiul dreptului. Totuşi poate fi considerat un titlu la purtător care va putea fi cedat prin tradiţiune. Drepturile patrimoniale ale posesorului cuponului sunt prescriptibile.
  5. Titularul are dreptul să i se restituie capitalul investit, la scadenţă.
  6. Debitorul nu poate, din raţiuni practice, să presteze serviciile la care s-a obligat la sediul social. În acest caz, domiciliază valorile; încredinţează îndeplinirea acestor sarcini unei instituţii adecvate, de obicei băncilor. Domiciliatarul este un delegat imperfect al debitorului.