Încadrarea în timp a Evului Mediu

 

Analizarea şi studierea unei epoci istorice, indiferent care ar fi aceasta, implică în primul rând definirea respectivei epoci, a terminologiei şi denumirii acesteia precum şi delimitarea sa cronologică în raport cu epocile precedente şi cu cele ce o succed.

Termenul de Ev Mediu, prin care se defineşte epoca ce ne propunem să o abordăm şi din care au fost derivate şi denumirile de "Epoca medievală", "relaţii medievale", "structuri medievale", etc., chiar cel de "orânduirea medievală", nu este altceva decât o născocire a curentului cultural al umanismului, care la rândul său este o manifestare a Renaşterii. Termenul de ev mediu este menţionat pentru prima dată, prin termenul latin "media tempestas", de episcopul Ciovanni Andrea Bussi din Abria, deja în anul 1496 pentru ca pe foaia de titlu a unei cărţi editate de Heerwegen la Basel în anul 1531, să fie folosit apoi termenul de "medium tempus". Astfel, deşi, se pare că de la mijlocul secolului al XVI-lea termenul se încetăţenise, până la receptarea şi impunerea sa definitivă va mai trece o bună perioadă de timp, căci în general istoriografia se afla încă în derută în ceea ce privea periodizarea istoriei în ansamblu.

      Cronologia Evului Mediu are o valoare prevalent orientatica, fiind disputată și în prezent în literatura istorică. În consecinţă, reperele în funcţie de care este fixată cronologia Evului Mediu sunt variate. Această epocă istorică cuprinde, într-un sens general, perioada de timp scursă între data căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) şi data  ocupării de către turci a Constantinopolului (1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioară de datare a Evului Mediu este fixată uneori de Renaştere, în secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revolutia franceza (1789-1794), atunci când s-ar termina epoca feudală. Prima istorie a acestei perioade este scrisă în anul 1688 de către Christophor Cellarius (Keller), care întocmeşte cel dintâi compendiu de istorie universală, un manual în trei volume pentru învăţarea istoriei, în cadrul căruia, cel de-al doilea volum se intitula "Istoria medii aevii" si a aparut pe vremea când Cellarius era rector şcolar la Zeitz. Autorul acestei opere moare în anul 1707 ca profesor al Universităţii din Halle iar periodizarea istoriei propuse de el avea să fie repede receptată şi să marcheze concepţia unor generaţii întregi de istorici. Cellarius delimita cronologic Evul Mediu prin domnia lui Constantin cel Mare la limita inferioară şi prin căderea Constantinopolului la limita superioară. Dacă Cellarius urmăreşte pentru delimitarea Evului Mediu evenimente care să asigure continuitatea dintre Antichitate şi Renaştere, un alt istoric de marcă al vremii, G. Horn din Leiden caută să definească aceleaşi limite cronologice prin evenimente de discontinuitate. El consideră anul detronării lui Romulus Augustus de către schirul Odoacru şi ca atare al desfiinţării Imperiului Roman de Apus, 476, drept dată de început a Evului Mediu. Această opinie este preluată şi de istoricul din

Gottingen Christoph Gatterer, care stabileşte ca dată de sfârşit a acestei epoci anul descoperirii Americii de către Cristofor Columb, 1492. Desigur au urmat multe alte propuneri de periodizare bazate pe argumente în special de specific zonal, ca A.L. Schlager care alege drept dată de început domnia regelui franc Clovis şi întemeierea regatului francilor. Karl Marx şi Friedrich Engels, mai târziu, propun egalitatea temporală între Evul Mediu şi perioada relaţiilor bazate pe feud, de unde se dezvoltă o întreagă terminologie, perioada medievală fiind numită orânduirea feudală şi fiind delimitată la limita inferioară de sfârşitul relaţiilor de producţie sclavagiste iar la limita superioară de primele revoluţii burgheze ce schimbă modul de producţie feudal cu cel capitalist.

     În concluzie, Evul Mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între Antichitatea târzie şi Evul Modern, aproximativ de la 500 d.H. până la 1500 d.H. Tradiţional, în Europa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476) şi, după unele opinii , cucerirea Constantinopolului (1453), respectiv descoperirea Americii (1492) sau revoluţiile din Ţările de Jos (1566-1609) şi din Anglia (1642-1649).

 

Documente cu caracter legiuitor în Evul Mediu

 

     Preluarea unor legiuiri bizantine şi traducerea lor in româneşte au constituit primele legiuiri scrise de drept românesc, între care s-a remarcat Syntagma lui Matei Vlastares, o legiuire bizantină scrisă în greceşte la Salonic în scolul al XIV-lea şi tradusă în românşte un secol mai târziu de către Ghervasie de la Neamţ (in 1474) si de gramaticul Damian (in 1493).[1]

     În Moldova şi în Ţara Românească au circulat în secolul al XVI-lea un numar destul de mare de nomocanoane slave.Un nomocanon este o legiuire bisericească, fapt dovedit de natura pedepselor care nu sunt ale puterii lumeşti, ci ale bisericii: post, mătănii, închinaciune şi mancat fara sare.[2] Remarcabilă este Pravila sfinţilor apostoli, scrisa din porunca lui Grigore, mitropolit al Sucevei, la mănăstirea Neamţ în 1557. Mai putem menţiona Pravila de isprava, Pravila lui Lucaci de la Putna (1581), Pravila sfintilor parinti 318 dupa învăţatura marelui Vasile din Codex Negosainus scris de Popa Ioan dintr-un sat de langa Brasov între 1620-1621 şi Pravila aleasă (1632). Cea dintâi legiuire tiparită in limba română a fost aşa-zisul nomocanon a lui Ioan Postnicul, datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

     Secolul al XVII-lea a fost veacul tipăririi marilor pravile românești. Nicolae Bălcescu în studiul său asupra izvoarelor istoriei românilor, publicat în 1845 în "Magazinul istoric", adoptă părerea lui Cantemir, că prima colecţie de legi a făcut-o Alexandru cel Bun. Faptul nu e dovedit prin nimic şi, chiar de ar fi, ar fi scrisă în slavoneşte. Noi nu posedăm decât legiuirile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

     De la Matei Basarab avem două cărţi de legi:

  1. a) Pravila de la Govora, zisă cea mică tipărită în mănăstirea Govora, în 1640.

     Din prefaţă rezultă că s-a tradus din slavoneşte de către Mihail Moxalie, după îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului, iar tipărirea s-a făcut de către ieromonahul Ştefan din Ohrida şi Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora. Este o legiuire bisericească, vorbeşte despre spovedanie şi împărtăşanie, despre căsătorii şi alte chestiuni de acest fel. În acelaşi an a apărut şi o ediţiune în Transilvania, având în frunte numele lui Ghenadie, mitropolitul din Ardeal.

  1. b) Îndreptarea legii, zisă pravila cea mare, tipărită în Târgovişte în anul 1652.

     Din titlu şi prefaţă se vede că traducerea s-a făcut "de pre limba elinească pre limba proastă românească" de către Daniil Panoneanul care şi iscăleşte una din prefeţe. A doua prefaţă o semnează mitropolitul Ştefan.

     De la Vasile Lupu a rămas o singură colecţie de legi intitulată Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 în Iaşi. Vasile şi Matei au combinat pravilele străine cu obiceiul pământului. Chiar în prescripţiunile relative la ţărani sunt copiate capitole din colecţiunea lui Harmenopol. Dar nu numai în acest fapt stă asemănarea dintre codicele lui Matei şi al lui Vasile; ele cuprind aceeaşi materie, împărţită în aceleaşi paragrafe, cu aceeaşi redacţiune, - chiar cuvintele sunt aceleaşi. Tot ce se găseşte în pravila lui Vasile se află şi în a lui Matei; aceasta însă e de cinci ori mai mare. Primele capitole din cea munteană cuprind idei generale: despre lege, despre dreptate, despre datoria judecătorului. Urmează o serie de prescripţiuni relative la viaţa privată şi publică a arhiereilor, preoţilor, călugărilor; apoi regulile logodnei, ale nunţii şi ale divorţului, cu felurite şi ciudate amănunte.

     În spaţiul transilvănean, cea mai importantă legiuire feudală cu caracter scris a fost Tripartitul lui Ştefan Werboczy. Interesul istorigrafie juridice româneşti pentru cunoasterea acestei legiuiri este legat de faptul că prin Diploma leopoldină din 1691, ea a început să fie aplicată în principatul Transilvaniei.[3]Putem apoi menţiona Statutele Tarii Fagarasului (1508), Constituţiile Tarii Fagăraşului (1657) – care au fost elaborate cu participarea reprezentanţilor populaţiei româneşti- şi Statutele municipale ale saşilor –un drept municipal german, care s-a aplicat în teritoriile trnasilvănene locuite de saşi, dreptul de a se guverna potrivit propriului drept cutumiar- si Constituţiile secuilor – la baza căreia a stat lucrarea lui Johannes Honterus intitulată „Scurt rezumat de drept civil pentru nevoile cetăţenilor şi scaunelor săseşti din Transilvania.”[4]

     Din vremea stăpânirii hasburgice dateaza Diploma leopoldină (1691), prin care se recunoaşte puterea de lege mai vechilor acte normative.

Obiceiul pământului – fundamentul legilor scrise

     Despre vechiul dreptul românesc nescris

     Se ştie că dreptul pozitiv este clasat în doua: scris şi nescris. Dreptul scris este cel stabilit de o autoritate, care are caderea de a legifera şi este cuprins în legi, regulamente, decrete, decizii, ordonanţe etc.

     Dreptul nescris cuprinde regului care nu sunt date de o astfel de autoritate, ci sunt stabilite, încetul cu încetul, printr-o practică îndelungată şi care s-au păstrat prin tradiţie. Ceea ce s-a obişnuit o vreme destul de lungă şi s-a respectat, într-o grupare omeneasca, fără intervenţia autorităţii legiuitoare intra în cadrul dreptului nescris. Nu însa tot ce s-a obişnuit trebuie socotit drept nescris. Pentru ca asemena reguli să fie recunoscute ca norme juridice, se cere în primul rând să fi fost practicate, folosite , aplicate în mod constant un timp cât mai îndelungat, să fi fost –cum ziceau romanii- longa consuetudo, inveterata consuetudo. În plus, ca orice normă  juridică, ea trebuie să aiba caracter obligatoriu, să fie recunoscută de gruparea socială că are acest caracter, să existe posibilitatea de constrangere faţă de cel care n-o respecta, să aibă sancţiune. Necontestat este ca dreptul nescris a fost stabilit , creat de popor pentru a satisface nevoile şi aspiraţiile sale sub toate aspectele:economic, social,politic etc. Dreptul nescris este numit dreptul consuetudinar, dreptul cutumiar sau cutumă. La noi este cunoscut mai ales cu titlul Obiceiul pământului; uneori se întrebuinţeaza expresia:dreptul obişnuielnic. El a fost cea dintâi forma a dreptului la toate popoarele. De multe ori –mai cu seama în primele timpuri- chiar când s-a întocmit dreptul dreptul scris, cârmuitorii au îmbracat sub forma scrisa ceea ce era în obiceiurile juridice. Dreptul nescris s-a pastrat prin tradiţie. Poporul ştia că “aşa s-a mai facut, aşa este obiceiul, aşa este datina” şi i s-a supus ca şi unei legi, numindu-l uneori chiar lege. La unele popoare, obiceiurile juridice au fost adunate în colecţii; uneori au fost prelucrate şi întărite de autoritatea statului.[5]

     În ţările române, dreptul nescris a fost –ca mai în toate ţările-norma dominantă în materie juridică până în secolul al XVII-lea, când au apărut pravile cunoscute. Dreptul nostru consuetudinar, cunoscut sub numele de Obiceiul pământului, era numit de străini, “jus valachium”. El cuprinde , ca si dreptul scris –bineinteles într-o forma mai imperfectă, dispoziţii din diferite ramuri, în care este clasificat astazi dreptul. Gasim mai cu seama norme de drept privat, civil, îndeosebi si de procedura. El a fost folosit şi la facerea pravilelor, în care sunt părţi luate din Obiceiul ţării.[6]

     Până când au aparut pravilele lui Matei Basarab si Vasile Lupu, Obiceiul Pământului reprezenta  la noi singurul izvor de drept dupa care era cârmuita viaţa privată şi publică. [7]

     Neajunsurile dreptului nescris au ridicat numeroase plângeri în decursul vremurilor şi s-a cerut facerea de legi scrise.

     La începutul secolului al XVII-lea s-a simţit şi la noi nevoia de a aduna obiceiurile juridice şi unii domni au luat măsuri în acest sens. Avem astfel Condica lui Gheorachi de la 1702, întocmită, se pare, din însărcinarea lui Grigore Calimach. Este o lucrare de ceremonial, care cuprinde şi dispoziţii de drept civil si de drept public, între altele. Peste câtva timp s-a înfiinţat în Moldova, de catre Alexandru Calimach, un Logofat de obiceiuri, dregatorie care s-a creat în 1797 şi în Muntenia de catre Alexandru Ipsilanti. Însãrcinarea acestor logofãţi era să adune obiceiurile juridice de drept public, mai ales ca să fie cunoscute şi păzite, de-a pururi în toată vremea, înlăturnâd nestatornicia lor.Menţionãm apoi Suplimentul la Istoria Daciei de fraţii Tunusli, întocmită în greceşte la 1774 (publicata la 1806). El cuprinde dispoziţii din Bazilicale şi din Obiceiul pământului.Acesta pare sa fie materialul pregatit pentru Pravila lui Ipsilanti. Toate acestea dovedesc preocuparea ,aflată şi în alte tari ,de a aduna obiceiurile juridice, prima etapă spre legiferarea de la începutul secolului al XIX-lea. [8]

     Este cunoscută tendinţa generală  care a existat în secolul al XVIII-lea, mai ales în a doua jumătate, de a da popoarelor legi scrise, menite să înlature neajunsurile dreptului sub forma de obiceiuri, contra caruia erau, în special în ţările continentale, multe nemulţumiri. Sub influenţa acestei tendinte, Frederic cel Mare dăduse un cod statelor sale, în Franţa se continua seria marilor ordonante din secolul precedent, în statele habsburgice s-a lucrat pentru întocmirea Codului Civil. Curentul a avut rasunet şi în ţările noastre, unde erau de asemenea destule  nemulţumiri contra Obiceiului.[9]

     Unii dintre domnii fanarioti au voit cu stăruinţa sã înzestreze cu legi scrise ţările pe care le cârmuiau. Printre aceştia,un loc special îl ocupa familia Calimach. Încã de la finele secolului al XVIII-lea, Alexandru Calimach adunase material in vederea acestei opere, dar n-a avut noroc s-o înfaptuiască. Fiul sau Scarlat Calimach, cum s-a urcat pe tron, a început să şi lucreze în acelaşi sens. Mai întai a luat masuri pentru adunarea materialului care avea să serveasca pentru noua pravilă. Pentru aceasta a format o comisie, compusă din Anania Cuzanos si Flechtenmacher, care era si dascal de latineste. Comisia avea îndatorirea de a traduce pravile împărăteşti, care erau destinate sa servească drept temei noilor legiuiri. In acelaşi timp sau aproape de la sfarsitul lucrarii comisiei, vodă Calmach a format şi un comitet care avea sa adune toate legile si obiceiurile Moldovei în materie civila si criminala, care erau de patru secole, cu arătarea ramurii şi izvorului lor. Dupa adunarea materialului s-a păşit la întocmirea pravilelor, cu toate ca domnul dorea sa le întocmească pe toate, dar a ales pe cea “mai de trebuinţa”, pe cea civilă.[10]

 

 

 

 

Despre moştenire în Evul Mediu

  1. Istoric

 

   

      Dreptul la moştenire îşi are originea încã din comuna primitivã, atunci când caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni sã se uneascã pentru a infrunta forţele naturii şi animalele sãlbatice şi pentru a-şi procura cele necesare pentru a putea supravieţui[11]. În aceastã perioadã, proprietatea privatã nu existã încã, era numai o stãpanire personalã, de fapt, asupra uneltelor de vânat şi pescuit, precum şi asupra uneltelor agricole (care aparţineau bãrbatului) şi asupra uneltelor de uz casnic (care aparţineau femeii)[12]. La moartea bãrbatului sau a femeii, uneltele reveneau ginţii, dar datoritã valorii lor foarte mici, se împãrţeau între rudele cele mai apropiate în linie maternã a celui decedat (în cazul ginţii matriarhale) sau între rudele dupã tatã ale celui decedat( în cazut ginţii patriarhale). Moştenirea a început sã se dezvolte o datã cu ivirea familiei monogame; casa, gospodaria casnicã, animalele domestice, trecând in prorpietatea familiei mari patriarhale şi mai apoi în proprietatea familiei mici monogame.

     Moştenirea avea ca obiect transmiterea exerciţiului drepturilor asupra bunurilor ce aparţineau familiei, de la un şef de familie la altul, şi nu transmisiunea unei universalitãţi de drepturi şi obligaţii, de la un titular de patrimoniu la altul.

     O datã cu trecerea timpului, începe sã disparã progresiv proprietatea grupului familial, fiind înlocuitã, în cadrul unei economii bazate pe schimbul de mãrfuri cu proprietatea individualã.Astfel, şeful familiei, care la început era un reprezentant al grupului, devine stãpânul unic, deplin si necontrolat al averii familiei, al muncii şi al persoanei, atât a soţiei sau soţiilor sale, cât şi a copiilor sãi[13].

     Aşadar , într-o societate bazatã pe proprietate privatã, dreptul la proprietate nu se poate stinge la moartea proprietarului deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populaţiei dreptul de proprietate individualã asupra mijloacelor de producţie nu poate rãmâne îngrãdit de timpul scurt al trecãtoarei vieţi omeneşti, ci, dimpotriva trebuia prelungit dincolo de moartea proprietarului[14], sã devinã perpetuu, trecând asupra moştenitorilor.

     Pe mãsurã ce se destramã proprietatea familialã de grup i se recunoaşte, treptat, proprietarului, şi dreptul de a dispune de drepturile sale pentru timpul când nu va mai fi.

 

   

     Moştenirea în Egiptul antic: În Egiptul antic, moştenirea se împãrţea în mod egal între fii şi fiice, fiul cel mare luând ceva mai mult, şi trebuind, în schimb sã se ocupe de funerariile tatãlui. Succesiunea testamentara apare mai târziu, în epoca moderã, fiind introdusã de greci şi romani.

    

     Moştenirea în dreptul babilonean:  În dreptul babilonean, moştenirea se împãrtea dupã numãrul copiilor. În cazul fetelor, acestea erau excluse de la moştenire în cazul în care primisera dotã, iar în caz contrar primeau o parte virilã din averea mobiliarã a tatãlui, dar nu în deplinã proprietate, ci numai în folosinţã, sau fraţii se obligau sã o doteze. În cazul în care o persoanã a fost cãsãtoritã de mai multe ori, fii soţiilor sale succesive veneau la moştenire în mod egal.

     Dreptul babilonian cunoştea numai succesiunea legalã, nu şi succesiunea testamentarã. O datã cu adopatrea Codului lui Hamurabi, aceastã situaţie s-a schimbat, tatãl putând avantaja pe unii succesibili încã din timpul vieţii.

    

     Moştenirea în vechiul drept evreiesc: La moştenire veneau numai fii, iar mai târziu şi fiicele. De regulã, fiul cel mare avea o parte dublã faţã de ceilalţi moştenitori, cu motivaţia cã patrimoniul familiei sã nu se destrame complet.Testamentul nu avea o importanţã prea mare, prin el testatorul nu-şi putea lãsa averea decãt tot moştenitorilor legali, însã o putea împãrţi in alte cote decât cele stabilite in mod expres de lege.

    

     Moştenirea în vechiul drept indian: La început, moştenirea era bazatã pe dreptul primului nãscut. Legea lui Manu dispunea cã fiul cel mare putea lua singur întreaga avere pãrinteascã, iar ceilalţi trebuiau sã trãiascã sub tutela sa, aşa cum au trãit şi sub tutela tatãlui. Mai tãrziu s-a acordat un drept de succesiune şi celorlalţi fii, dar cel mai în vârstã obţinea o cota mai mare si mai bunã din punct de vedere calitativ. Totodeauna, dobândirea moştenirii obligã la anumite ritualuri şi sacrificii religioase pentru pomenirea celui mort.

    

     Moştenirea în dreptul cutumiar românesc: Dreptul succesoral începe sã aparã din momentul în care familia şi-a restrâns sensul, referindu-se numai la pãrinţi şi la copiii neajunşi la maturitate, atunci când a început sã scadã treptat suparafaţa patrimoniului devãlmaş pânã la dispariţie. Aşadar, noile gospodãrii nu puteau fi întemeiate decat prin înzestrãri fãcute copiilor de cãtre tatãl de familie. din foundul comun al colectivului familial[15].

    

 

     Logodna şi cãsãtoria au avut totdeuna la noi o deosebitã importanta, nu numai din punct de vedere religios, ci şi juridic.Cãsãtoria produce efecte juridice importante printre care şi obligaţia pãrinteascã de a işi inzestra fetele, cu mult, cu puţin, tatãl trebuia sã-i dea fetei o zestre. Mai întodeauna se facea foaie de zestre, cu formula tip: " Fie, domnul, mila ta spre noi precum şi noi nãdãjduim întru tine; fãcut-am aceasta  foaie de zestre la cãsãtoria iubitei noastre fiice ... " .Urma înşiruirea zestrei şi se încheia cu formula : " de la noi puţin si de la Dumnezeu mult" .Semnau pãrintii fetei şi cei ce erau de faţã la logodna - mai toţi cu punerea de deget[16].

     În problema înzestrãrii nu se prea ştie cã şi bãieţilor trebuia sã li se dea ceva la cãsãtorie. Foaie scrisã se facea foarte rar, când pãrinţii fetei erau neîncrezãtori in fãgãduielile cuscrilor. Deseori noii cãsãtoriţi locuiau cu socrii, dar dorinţa cea mare a acestora era la le facã o casã proprie.

     O altã sursã istoricã spune cã obiceiul era ca pãrţile atribuiete copiilor sã fie de aceaşi marime pentru a nu aparea neîntelegeri, iar fraţii între ei se ajutau  la construirea caselor în care se instalau. De asemenea, ultimul copil rãmanea in casa bãtrâneascã pentru a-i îngriji pe bãtrâni şi a-i înmormanta. Din aceastã cauza şi pentru ca el contribuia şi la construirea caselor celorlalţi fraţi, de regulã copilul cel mic era cel cãruia i se recunoştea privilegiul ultimogeniturii masculine[17].

     Potrivit normelor dreptului cutumiar, dar şi normelor scris de mai târziu, se bucurau de o egala vocaţie succesorala întâi de toate descendenţii, categorie in care intrau atat copiii legiuiţi, cât si cei adoptaţi, cu respectarea însã a privilegiului masculinitãţii. Datoritã acestui oarecare drept, feciorii moşteneau moşia ( cea mai mare parte a averii ), iar fetele, dupã cum am prezentat şi mai sus, urmau sa fie înzestrate de pãrinţi sau, dupa moartea acestora, de cãtre fraţi.

      Efectele acestui privilegiu au putut fi înlãturate printr-o practicã numitã "înfrãţire pe moşie", obicei care dãdea naştere unei ficţiuni juridice, potrivit cãreia fetele erau asimilate bãieţilor cu consecinţa recunoaşterii unui drept egal la succesiunea pãrinţilor. Tatãl, presat de fapul cã averea sa s-ar putea pierde, recurgea tot la o ficţiune juridicã, anume "transformarea fetei în fecior" ori îl ruga pur si simplu pe monarh sã renunţe la dreptul sãu de retract succesoral. Pentru a asigura succesiunea pe linie feminina, tatãl se prezenta în faţa domnitorului cu rugãmintea de a-i îngadui sã-şi "aşeze fiica în loc de fiu" sau "în rând cu fiul"[18].

    

     Moştenirea în vechiul drept scris românesc: Transmisiunea bunurilor succesorale se fãcea fie pe cale legalã, fie pe cale testamentarã.

     În cadrul moştenirii legale, copiii legitimi şi adoptivi (atât bãieţii cât şi fetele) aveau o vocaţie succesoralã elagalã asupra bunurilor de baştinã sau care au fost cumpãrate de pãrinţii lor decedaţi. Copiii naturali veneau numai la moştenirea mamei lor. Copilul vitreg avea aceleaşi drepturi de mostenire ca şi cel legiuit, dar numai la succesiunea pãrintelui bun, nu şi la moştenirea soţului acestuia.

     Prin reformele adoptate de Justinian, au fost create patru clase de moştenitori: descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, ceilalţi colaterali[19].

    

  1. Despre moştenire în general

 

 

     Preliminarii: Omul constituie entitatea ce reprezinta scopul principal şi ultim al dreptului. Astfel, dreptul nostru civil reglementeazã aproape întreaga viaţã a omului în aspectele sale mai importante, aspecte care privesc persoana fizicã, ca subiect de drept, încã inainte de naştere[20] şi pânã la moarte, ba chiar şi în privinţa consecinţelor acestui eveniment. Lãsãmântul succesoral se înscrie între cele mai importante consecinţe juridice ale acestui ultim eveniment juridic.

     Omul, de-a lungul întregii sale vieţi, tinde sã adune şi sã-şi constituie un patrimoniu. Dupã moarte, acest patrimoniu va fi transmis cãtre cei ce sunt îndreptãţiţi sã-l primeascã. Aceştia sunt, de regulã pãrinţii, soţii, copiii şi alte rude.Apare, astfel, ideea solidaritãţii între rude, adicã fiecare persoanã va fi moştenitã de cãtre ai sãi sau de persoane desemnate de testator în cazul moştenirii testamentare, "transmiterea patrimoniului prin moştenirea reglementatã de lege fiind un efect al raporturilor de familie."[21]

 

     Etimologie: din punct de vedere etimologic cuvântul "succesiune" işi are originea în limba latinã, în cuvântul "succesio- succesionis" care poate fi tradus prin "înlocuire" , "urmare" , dar şi "succesiunea lucrurilor".

    

     Sensuri: Termenul "succesiune" are douã sensuri:

  1. lato sensu, prin succesiune se întelege orice transmisiune juridicã a unor bunuri, indiferent dacã acestea sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale. În acest caz prin succesiune se întelege continuarea, ca titular de drept[22] " nu numai transmiterea pentru cauza de moarte, dar şi transmiterea intre vii ( de exemplu, donatatrul succede donatorului, etc )"
  2. scrito sensu, termenul de "succesiune" are douã înţelesuri:
  3. a) în primul rând prin succesiune se întelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate cãtre una sau mai multe persoane în fiinţã. astfel, "se poate spune ca o persoana succeda alteia sau o moşteneşte."
  4. b) în al doilea rând, prin succesiune se întelege obiectul ostenirii, adicã totalitatea drepturilor şi obligaţilor patrimoniale[23].

    

     Persoana decedatã al cãrei patrimoniu se transmite pe cale de succesiune se numeşte şi de "de cujus" prescurtarea formulei romane " is de cujus succesionis agitur" - cel despre a cãrei succesiune este vorba.

     Persoanele care dobândesc prin moştenire unele pãrţi din patrimoniul moştenirii poartã denumirea genericã de moştenitori, succesori, erezi , coerezi.

     În cazul în care este vorba de moşteniri testamentare, moştenitorii se mai numesc si legatari.

     Moştenitorii, dupã felul succesiunii, pot fi:

- universali;

- cu titlu universal;

- cu titlu particular.

     Moştenitorii universali sunt moştenitorii care dobândesc toatalitatea drepturilor patrimoniale care au aparţinut celui care lasã moştenirea.

     Moştenitorii cu titlu universal sunt moştenitorii care dobândesc o facţiune din toatalitatea drepturilor patrimoniale care au aparţinut celui care lasa mostenirea, adicã o fracţiune din patrimoniul succesoral.

     Legatarii cu titlu particular sunt legatarii ce dobândesc drepturi numai asupra unor anumite bunuri care au aparţinut celui ce lasa moştenirea.

     În toate aceste cazuri însã, un moştenitor nu poate sã preia mai multe drepturi decât a avut de cujus. Acest lucru rezultã din vechiul adagiu roman ridicat la rang de principiu: " nemo plus juris as alium transferre potest, quam ipse habet" ("nimeni nu poate sã transmitã mai multe drepturi decât are el insuşi" )

 

     Temeiul dreptului la moştenire: Problema temeiului dreptului la moştenire a fost rezolvatã in mod diferit astfel:

  1. Marii autori de drept civil dinainte de revoluţia francezã de la 1789 susţineau ca moştenirea işi are temeiul in dreptul natural, ea fiind raţiunea naturalã care guverneazã toţi oameni;
  2. Marii autori de drept civil care au redactat actualul Cod Civil francez au susţinut cã moştenirea işi are temeiul in dreptul pozitiv al ficãrei ţãri, aceasta constituind o creaţie a legii, fãrã nici o alta rãdãcinã, în afarã de lege.

     Aceste opinii diferite au dus pânã la urmã la împãrţirea succesiunii în douã:

- succesiunea legalã;

- succesiunea testamentarã.

      Succesiunea legalã işi are temeiul în dreptul natural care are la bazã patru idei:

  1. a) ideea obligaţiei moarale, obligaţie pe care de cujus o avea faţa de familie;
  2. b) ideea afecţiunii prezumate. S-a prezumat cã defunctul faţã de persoana care îl moşteneşte trebuie sã aibã o anumitã afecţiune;
  3. c) ideea de “heredes sui" adicã de a lua înapoi ceea ce-i aparţine prin contribuţie la construirea patrimoniului familial;
  4. d) ideea de consolidare a familiei prin conservarea bunurilor moştenite.

 

     Patrimoniul lui de cujus nu-şi pierde prin moartea acestuia caracterul de universalitate juridicã, transmitându-se ca atare cãtre cel sau cei care prin voinţa testatorului sau puterea legii sunt chemaţi sã-l moşteneascã.[24]

 

  • Legiuiri care privesc moştenirea

 

     a.

 

     Legiuirea Caragea -  acordă o atenţie deosebită instiituţiilor familiale, tratându-le în spiritul tradiţiilor medievale autohtone şi bizantine.

Cap *3 [25]

PENTRU MOȘTENIRE SAU CLIRONOMIE

  1. Moştenirea iaste priimirea unui viu a dreptăţilor unui mort, caruia îi sînt daruite dupe pravilă făr de diiată sau cu diiată.
  2. Dreptăţile mortului ce să moştenesc , sînt:

a)Toată averea lui, afară din boerii, din privileghiutile persoanii sale şi afară din pedeapsă pentru vinile persoanii sale;

b)Toate datoriile lui;

c)Toate tocmealile lui după care ori el iaste altora cevaşi îndatorat ori alţii lui;

d)Orice pricină de judecată politicească.

  1. Diiată să zice cartea prin care orînduiaşte mortul cine să-i fie moştenitor.
  2. Moştenitor iaste obrazul la care trec toate aceale drepturi ale mortului.
  3. Cel ce nu voeşte, cu sila moştenitor nu să face.
  4. Să aibă voe moştenitorul, cerînd de la judecată soroc de şase luni, să cerceteaze averea mortului şi datoriile, ca să-ţi ia seama de voiaşte a să face moştenitor sau nu.

7.În diiastima chibzuirii de şase lui, să să orînduiască de judecată epitrop pe avearea mortului, ca să caute să nu să răsipească.

...

  1. Cel ce va priimi odată şi să va numi moştenitor sau chibzuindu-se în zisul soroc sau nu, acela nu poate să să mai lepede de moştenire, ci rămîne bun moştenitor.
  2. Nevîrsnecul de să va numie moştenitor, cu mijlocul judecăţii prin epistrop, rămîne moştenitor şi nu să mai poate lepăda de moştenire.
  3. Moştenitorul nu iaste slobod o parte din averea mortului să moştenească şi alta nu, ci ori toată ori nimic.

...

MOŞTENIREA FĂRĂ DIIATĂ

  1. Făr de diiată moştenesc rudele.

       Să împart rudele în rude din sus, din jos şi de alăturea.

       Rude din jos sînt copii, nepoţii, strănepoţii şi ceilalţi.

       Rude din sus sînt părinţii, moşii, strămoşii şi ceilalţi.

       Rude de alăturea sînt fraţii, unchii, nepoţii, verii şi ceilalţi.

15.Toate rudele moştenesc pana la a 8-a spiţă a rudenii.

Spiţă de rudenie zicem rîndul obrazelor la care trec averile morţilor după figura Z.

Fie Z obrazul ce să moşteneaşteţ fiiul lui iaste întîia spiţă, nepotul lui iaste a dooa spiţă şi de rînd cei din jos.

Şi iarăşi: tatul lui Z întîia spiţă, moşul a dooa şi de rînd cei din jos.

Şi iarăşi: fratle lui Z a dooa spiţă, penrutr ca tatul său (prin carele el să rudeşte cu frate-său), iaste spiţă întîia.

Iarăşi: vărul lui Z spiţa a patra, pentru că tatul lui Z iaste spiţă întîi, moşul a dooa, unchiul a treia, vărul a patra si de rînd cei de alăturea.

...

 

Rudele de jos

  1. a) Cînd mortului nu-i trăieşte muerea sau moartei bărbatul şi au numai un copil, atuncea moşteneaşte copilul.
  2. b) Cînd au numai feciori, moştenesc feciorii deopotriva fieș
  3. c) Cînd au feciori şi fete, numai feciorii moştenesc deopotrivp şi pre fete, de vor fi neînzestrate, datori sînt să le înzestreze şi să le căsătorească.
  4. d) Cînd au fete înzestrate si neînzestrate, numai cele neînzestrate moştenesc deopotrivă fieşcare.

...

  1. j) copii vitregi de tată moştenesc pre mumă deopotrivă şipre tatăl fieşcarele deosebi pre al său cum şi copii vitregi de mumă moştenesc pre tată iar deopotrivă şi pre mumă fieşcare deosebi pre a sa.
  2. k) Cînd mortului îi trăieşte muerea şi are copii cu dînsa sau moarte îi trăiaşte bărbatul şi are copii cu dînsul, atunci copii, sufletul mortului sau ai moartei şi soţiia cea vie moştenesc deopotrivă averea, după cum mai jos să arată:

Adecă, copii îşi iau părţile lor, pe care sînt stăpîni desăvîrşit, luînd asupra lor şi partea sufletului, pentru cheltuielile îngropării şi a pomenirilor mortului sau moartei, iar soţiia cea vie are numai hrisis, adecă folosul părţii sale.

Iar de să va întîmpla în urma morţii unuia din părinţi, peste trei ani să trăiască copii şi după acea vreme să moară copilul, însă partea bărbătească mai nainte de al 14-lea anu al vîrstei sale, iar partea fămeiască mai nainte de al 12-lea anu al vîrstii sake, atunci părintele ce va fi viu să ia a treilea parte a sufletului în bani gata.

...

 

Rudele de sus

18.a)  Cînd va muri copil făr de moştenitor, însă partea bărbăteasca după al patrusprezecilea anu al vîrstii sale, iar partea fămeiasca după al doisprezecilea anu, atunci îl moşteneaşte tatăl şi muma deopotrivă.

  1. b) Cînd multe din ceale de sus rude trăesc după moartea vreunuia din cei din jos ce n-are moştenitor, atunci cel mai de aproape la spiţă să protimisesc la moştenire din cei mai depărtaţi.

...

 

Rudele de alături

  1. a) Mortul care n-are rude din jos şi din sus, să moşteneaşte de rudele de alăturea.
  2. b) Fraţii şi surorile să protimisesc la moştenire dintre toţi lăturaţii.
  3. c) Fraţii cei buni să protimisesc la moştenire din cei vitregi.
  4. d) De va muri vreun frate sau vreo sor făr de moştenitori şi au fraţi sau surori şi nepoţi de fraţi, atunci dinpreună cu fraţii moştenesc şi nepoţii partea tatului sau a mumii lor, ce să cădea să o ia de trăia.

...

  1. h) Pravila ce chiamă copii fraţilor celo morţi, ca să moştenească dinpreună cu unchii, nu să întinde şi la rudele de alăturea cele mai depărtate.

Ci după fraţi şi nepoţi de fraţi toţ ceilalţi lăturaşi moştenesc după spiţa rudenii, protimisindu-să totdeauna cei mai de aproape din cei mai de departe.

  1. La moştenirea căminurilor, totdeauna, ori din sus rude de vor fi moștenitori, ori din jos ori de alăturea, să protimiseaşte partea bărbătească, plătind cu bani la partea fămeiască analogon ce li să face să ia din moştenirea căminurilor.
  2. Copilul din curvie, fără diiată, nu moşteneste pre tatăl şi rudele sale din sus, nici tată-sau pre dînsul şi pre rudele lui din jos, căci nici el nu e ştiut lir, nici ei lui.

Copilul din curvie moşteneaşte fără diiată pre mumă-sa şi pre unchii despre mumă-sa şi pre moaşa despre mumă-sa, şi unchii, moşa  şi muma pre el, pentru că împotrivă el iaste cunoscut de dînşii şi ei de dînsul.

  1. a) Copii de suflet, ori rude de vor fi ori streini, moştenesc pre părinţii lor cei sufleteşi, după cum şi copii cei adevăraţi, făr de diiată întocmai.
  2. b) Copii de suflet nu moştenesc, dupe cuvîntul Iothesii alte rude dintr-ale sufleteştilor lor părinţi, nici din sus, nici din jos, nici de alăturea.

...

  1. Cînd bărbatul cu muerea trăind 10 ani şi nefăcînd copii, va muri unul din obraze şi nu va avea copii dintru altă căsătorie mai dinnainte, atunci obrazul cel viu moşteneaşte făr diiată a şasea parte din avutul lui, iar ceilaltă averea rudele lui.
  2. Cînd mortul n-are nici rude nici nevastă, sau moarta nici rude nici bărbat, să moşteneaşte făr diiată de cutiia milelor.

 

MOŞTENIREA CU DIIATĂ

 25.Moştenesc şi rudele şi streinii cu diiată.

  1. Diiata să să facă în scris, iscălindu-o cel ce-o face şi mărturisindu-o cu iscălitura sa şi arhiereul locului sau judecătorii sau trei marturii să fi văzut sau să fi auzit de la cel ce au făcut diiată, că este a sa.

Cînd cel ce face diiata nu va ca să ştie marturii ceale scrise în diiată, este slobod, strîngînd-o sau pecetluindu-o,  să o dea să o iscălească pe din afară, spuindu-le numai că este diiata sa.

27.Nimenea să nu fie volnic  să-şi facă diiata mai nainte de dooăzeci de ani ai vîrstii sale.

  1. Cel ce face diiată, trebue să aibă mintrea întreagă.

      De aceia, nebunii şi cei zmintiţi la minte nu pot să-şi facă diiată.

  1. Cel ce are copii şi rude din jo, nu este slobod să lase moştenitori în diiată rude din sus, pentru că rudele din jos să protimisesc dupa pravilă din ceale din sus.
  2. Muma care are copil din curvie, nu este slobodă să-şi lase în diiată moştenitori pre rudele din sus, că să protimiseaşte acesta după pravilă din rudele ei din sus.
  3. Cine are rude din jos şi are părinţi şi rude din sus, nu este slobod să lase moştenitori în diiată rude de alăturea, că rudele din sus să protimisesc după pravilă din rudele de alăturea.

...

  1. Au putere părinţii care fac dieţi şi celelalte rude din sus să depărteze de moştenire pre copii şi pre cealelalte rude din jos pentru urmatoarele pricini:
  2. a) Cînd copii şi rudele din jos îi vor necinsti, ocîrîndu-i sau bătîndu-i sau pornind o jalbă asupră-le cu pîri nedrepte;
  3. b) Cînd, bolnăvindu-se sau sărăcind, nu vor îngriji de dînşii şi nu-i vor căuta după puteare;

c)Cînd vor cădea robi şi ei, avînd putearea, nu-i vor răscumpăra;

d)Cînd vor umbla să-i omoare.

...

  1. Cînd cel ce face diiată, va depărta din moştenire pre ruda din jos sau din sus, de nu va scrie curat în diiată şi pricina, să nu să ţie în seamă depărtarea de moştenire.
  2. Cînd cel ce face diiată, va să adoge sau să scoaţa sai să dreagă ceva prin diiată, poate să o facă aceasta şi cu deosebită însemnare în diiată peste ceale scrise, însa acea însemnare să fie scrisă de însuşi el sau şi de altul şi iscălită de dînsul, mărturisită de trei marturi sau de judecători sau de arhiereul locului, iar într-alt chip nu.
  3. Cel ce face diiată, nu e slobod cu însemnare nici moştenitor sa orînduiască, nici de moştenire să lipseasca.
  4. Să strică diiata de tot:
  5. a) Cînd să face împotriva pravililor(26,27,28,29,30,31);
  6. b) Cînd, neavînd cel ce face diiată copil mai dinnainte morţii lui, să va naşte, după moartea lui, copil, de care în diiată nu să face pomenire;
  7. c) Cînd să va face a dooa diiată după pravilă, a treia şi cealelalte;
  8. d) Cînd să va dovedi mincinoasă.

e)Cînd moştenitorul cel orînduit nu va să să facă moştenitor.

  1. Să drege diiata în parte şi nu să strică de tot.

...

  1. rudile din jos şi din sus sînt slobode a porni pîră asupra dieţii, pentru orice defăimare va fi avînd, iar rudele de alături, numai cînd nu are adeverirea cea orînduită de pravili, sau că cel ce au făcut diiata, nu-şi avea minţile întregi, cînd au făcut-o, sau că iaste mincinoasă, (pentru care pricini şi cutiia milelor, cînd iaste alt moştenitor după pravili, are voe să facă pîră asupră-i.

 

 b.

Codul Calimach

  1. ÎNTOCMIREA CODULUI CALIMACH

 

     Odatã cu schimbãrile economice, destramrea feudalismului şi dezvoltarea treptatã a capitalismului Moldova a suferit numeroase modificãri care au impus o noua suprastructurã, în care au fost cuprinse şi noi rânduieli juridice. Ceea ce a contribuit la stabilirea acestor rânduieli au fost şi neajunsurile obiceiurilor juridice, care erau felurite, nu todeauna precise si deseori necunoscute pentru cei chemaţi sã le aplice, mai ales când aceştia  erau strãini. O influenta benefica si extrem de importanta a avut curentul de codificare, care era tot mai raspandit in Europa, precum si aparitia noilor coduri.

     Domul acelor vremi a poruncit scrierea unui cod de legi. Dupa ce s-a avut adunat materialul necesar, Domnul a hotărât să înceapă alcătuirea legii civile pe care o socotea mai de trebuință decat orice.

     Pentru elaborarea noii legiuiri, Domnul a avut mai mulți colaboratori printre care și Al. Papadopol Calimach, jurist și academicean; Christian Flechtenmacher, Andronache Donici, Anania Cuzano, Costache Cunache, mitropolitul Veniamin, vornicul P.Negri, tatăl lui Costache Negri, logofătul Grigoras Sturza tatăl viitorului Domn Mihail Sturza și cumnatul lui Scarlat Calimach, logofătul Iordaghe Ghica, vornicul Mihail Sturza, Domul de mai târziu.

     Nu știm precis cum au procedat la alcătuirea Codului civil. Mai probabil este că a fost întocmit după indicațiile domnului. Autorul acestui proiect pare a fi Christian Flechtenmacher, care era cel mai pregătit dintre toți colaboratorii.

     Lucrarea comisiei de colaborare, pe măsura ce era gata, a fost supusă Adunării Obștești, compusă din mitropolit, episcopi și veliții boieri căci așa cerea dreptul țării. Acolo vor mai fi fost discuții până se adopta forma definitivă. După ce Domnul a aprobat, a poruncit să se tipărească.

 

  1. TIPARIREA

 

     Codul a fost tipărit în trei părți, mai întai în grecește, cu titlul Codul civil al principatului Moldovei. Prima parte cuprinde o introducere despre legile politice și despre dreptul persoanelor, fiind tipărit la Iași, 1816. Partea a doua, având același titlu și care este referitoare la dreptul lucrurilor a fost tipărită tot în anul 1816, iar partea a treia despre înmarginirile  ce privesc dreptul persoanelor și a lucrurilor, a fost tiparită anul următor, 1817.

     Trebuie menționat, după o știre, că înainte de promulgare, domnul ar fi trimis codul unor învățați străini spre a-și da părerea asupra lui. Ce este sigur însă, e ca un exemplar legat luxos a fost trimis Universității Oxford, care și-a exprimat părerea asupra valorii codului.

 

 

CAP AL OPTULE[26]

 

Pentru dritul moştenirii

 

  • 687 In averea ramasa a mortului, se cuprind nu numai toate cele mișcatoare și nemișcătoare lucruri, ci și toate driturile și îndatoririle lui, afara de cele ce vor fi numai personalnice ( * 25 , 685 si 686 )

 

Averea defunctului cuprinde atât toate bunurile sale materiale ( mișcătoare și nemișcătoare ) , cât și drepturile și îndatoririle lui cu excepția celor personalnice.

 

* art. 25 Driturile persoanelor, pe de o parte privesc catre personalnice însușiri și legături, iar pe de alta parte se întemeiază pe legaturile familiei.

 

Definitie: Persoana se zice în legi omul ce are într-un Stat stare politicească, adică politicești drituri și îndatoriri.

 

Persoana din punct de vedere legal este acel om care are intr-un stat statut civil, adica drepturi civile si indatoriri.

 

  • 689 Mostenitorul se numeste acela, caruia se cuvine dritul mostenirii; iar averea ramasa cu privire la el, se zice mostenire.

 

Mostenitorul este acela care are dreptul mostenirii, iar averea care o primeste se numeste mostenire.

 

  • 692 Dritul mostenirii se incepe dupa moartea fireasca sau politiceasca a celui de la care ramane mostenire.

 

Mostenirea primita intra in legalitate doar dupa moartea celui care a lasat-o.

 

  • 693 Daca mostenitorul cuiva, mai inainte de a lua mostenirea intru a sa stapanire, se va savarsi, atuncea dritul mostenirii trece la mostenirorii lui, afara numai de s-au curmat dritul acesta prin a lui lepadat sau prin alt chip.

 

Daca mostenirorul legal, inainte de a primi mostenirea cuvenita, moare , atunci dreptul sau la mostenire este transmis urmasilor sai.

 

  • 701 Dupa primirea mostenirii, mostenitorul, in cat se atinge de mostenire, inchipuieste pe mostenitul si amandoi catra un al treilea se socotesc ca una persoana.

 

Dupa ce mostenitorul primeste mostenirea si intra in posesia ei, intra in statul celui care i-a lasat-o, mostenitul, si amandoi fata de o a treia parte reprezinta o singura persoana.

 

  • 702 Indatoririle, care lasatoriul mostenirii trebuia sa le implineasca din a sa avere, trec la mostenitoriul lui.

 

Mostenirea se primeste cu toate datoriile mostenitului.

 

  • 704 Intre insarcinarile mostenirii se socotesc si cheltuilile ingroparii, potrivite dupa pamantescul obiceiu cu rangul, vrednicia si starea mortului.

 

Mostenitorul avea datoria de a isi ingropa dupa cum era obiceiul locului, mostenitul.

 

CAP AL NOÃLE[27]

 

Pentru vointa de pe urma indeobstie si pentru testamenturi indeosebit

 

  • 709 Daca testatorul au oranduit numai pe un mostenitoriu, nehotarandu-i parte de mostenire, va lua acesta intreaga mostenire; iar daca i-au oranduit parte, toata ceialalta avere vor lua-o legiuitii mostenitori.

 

Daca testatorul si-a numit mostenitorul, nehotarandu-i o anume parte din avere, acesta va primi intreaga avere; iar daca i-a hotarat o anume parte, restul averii va fi impartita intre mostenitorii legali.

 

  • 710 Oranduindu-se multi mostenitori fara hotarate parti, vor primi toti deopotriva.

 

Daca se gasesc mai multi mostenitori fara a se fi hotarat fiecare cat primeste, atunci averea este impartita in mod egal.

 

  • 711 De se vor orandui multi mostenitori cu hotarate parti, ce nu cuprind intreaga mostenire, atuncea prisosul se cuvine legiuitilor mostenitori.

 

Daca se gasesc mai multi mostenitori si au hotarat fiecare cat primeste si totsi avere mai ramane, aceasta este impartita egal mostenitorilor legali.

 

  • 738 Testamentul se poate face in scris si nescris, vederat si tainuit, cu martori si fara marturi.

 

Testamentul poate fi: scris sau nescris, public sau secret , cu martori sau fara martori.

 

  • 739 Testamentul fara martori are puterea sa, cand este scris si iscalit de insusi mana testatorului, cu insemnarea anului, a zilei si a locului, in care si unde s-au scris.

 

Testamentul fara martori trebuie sa fie scris si semnat de insusi testatorul, si sa cuprinda anul, ziua si locul unde a fost scris.

 

  • 740 Testamentul, de va fi scris de altul , trebue sa-l iscaleasca testatorul, fara fiind cinci sau cel putin 3 martori, pe carii sa-i incredinteze ca acesta este testamentul sau si apoi sa-i pofteasca, ca sa se iscaleasca si ei supt iscalitura lui.

 

Daca testamentul este scris de altcineva, trebuie sa fie semnat de testator in prezenta a minim trei martori maxim cinci, care sunt obligati sa se semneze fiecare sub semnatura tastatorului.

 

  • 741 Nu este de trebuinta, ca martorii sa stie cuprinderea testamentului, daca testatorul nu va voi sa-l citeasca inaintea lor, care atunce se numeste testament tainuit.

 

Testamentul nu trebuie citit in fata martorilor daca testatorul nu doreste. Aceste tip de document se numeste testament secret.

 

CAP AL TREISPREZECILE [28]

 

Pentru moştenirea cea fãrã testament

( Ab intestato )

  • 912 Daca mortul n-au lasat nici o puternica aratare a vointei cei de pe urma; daca, aratand vointa sa cea de pe urma, n-au dispozarisit pentru toata averea sa; daca n-au lasat partea cuvenita acelor persoane, la care era datoriu sa o lase in puterea legilor; sau daca mostenitorii cei randuiti n-au voit ori n-au putut sa primeasca mostenirea, atuncea are loc ce fara testament, intreaga sau parte.

 

Mostenirea fara testament, intreaga sau parte, are loc atunci cand: defunctul nu a lasat scris sau nescris respectarea ultimei sale dorinte; defunctul a lasat scris sau nescris dar nu pentru intreaga avere; mostenitorii numiti nu vor sau nu pot sa primeasca averea lasata.

 

  • 914 Legiuiti mostenitori sunt mai cu seama rudeniile cele mai de aproape dupa spita din legiuita insotire.

Mostenitorii legali reprezinta rudele apropiate in ordinea succesiunii.

 

  • 915 Intrarea in mostenire fara testament, care se zice si legiuita, se face in patru feluri, dupa urmatoarele clasuri, din care sunt:
  1. A) clasul pogoratorilor mortului, adeca fiilor lui si a urmasilor lor;
  2. B) a celor mai aproapte suitori, a fratilor drepti si a fiilor si a fiicelor lor;
  3. C) a fratilor celor de pe tata sau de pe mama numai, si a fiilor si a fiicelor lor;
  4. D) clasul a celor mai apropiate rudenii dupa spita din celalte rudenii laturase.

 

Mostenirea fara testament sau mostenirea legala se face dupa urmatoarele criterii:

  1. A) criteriul urmasilor sau descendentilor ( fii si fiicele si urmasii acestora)
  2. B) criteriu ascendentilor cei mai apropiati ( fratii si surorile legali si urmasii acestora )
  3. C) criteriu ascendentilor de pe tata respectiv mama ( fratii si surorile vitregi si urmasii acestora)
  4. D) criteriul celor mai apropiate rude in ordinea succesiunii lor.

 

  • 916 Cand mortul va lasa fii, adeca pogoratori din speta intai nascuti din legiuita insotire ( casatorie ) atunce li se cuvine lor intreaga averea lui, fara deosebire intre partea barbateasca si femeiasca.

Descendenti din linia intai nascuti dintr-o casatorie legala li se cuvine intreaga avere a defunctului, fara sa se face distinctie intre partea barbateasca si cea femeiasca[29].

 

                               Bibliografie

 

www.wikipedia.ro

 http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/secolul-xvii.html?page=4

http://www.verticalonline.ro/hotarele-ungrovlahiei-in-evul-mediu

Pagini din istoria dreptului romanesc, Andrei Radulescu  Editura Academiei Republicii socialiste Romania,Bucuresti ,1970

Codul Calimach, [coord:Andrei Radulescu], Editura Academiei Romane,Bucuresti, 1958

Legiuirea Caragea

Istoria institutiilor juridice in spatiul romanesc, Petru Miculescu, Cristian Clipa, Editura WorldTeach, Timisoara ,2007

 

 Intoducerea in istoria culturii primitive,  M.O. Kosven,  Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957

Mostenirea si dezvoltarea ei in dreptul RSR , Mihail Eliescu, Editura Academiei RSR, bucuresti, 1966

Curs drept succesoral,  Ion Turculeanu,  Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

 Elementele dreptului civil , Matei B. Cantacuzino, Editura All, Bucureşti, 1998

 Dreptul succesoral , Raul Petrescu, Editura Oscar Print, Bucureşti

 

 

 

 

 

[1] Petru Miculescu, Cristian Clipa, Istoria institutiilor juridice în spaţiul romanesc, Editura WorldTeach, Timişoara 2007, p. 79

[2] idem

[3] Ibidem, p.80

[4] Ibidem, p.81

[5] Andrei Radulescu, Pagini din istoria dreptului romanesc, Editura Academiei Republicii socialiste România,Bucureşti ,1970, p.104-105

[6] Ibidem, p.107-108

[7] Ibidem, p. 129

[8] Ibidem, p. 108-109

[9] C. Negruzzi în Prefaţã la ediţia a II-a a Manualului lui Donici, 1858;c.f Hrisovul de promulgare a Codului Caragea

[10] Andrei Rãdulescu, op.cit. p. 115

[11] M.O. Kosven, Intoducerea in istoria culturii primitive , Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957, p. 99-100

[12] Mihail Eliescu, Mostenirea si dezvoltarea ei in dreptul RSR ,Editura cademiei RSR, bucuresti, 1966, p.25

[13] M.O. Kosven, op. cit., p.172

[14] Mihail Eliescu, op. cit., p.29

[15] Ion Turculeanu, Curs drept succesoral, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.15

[16] Andrei Radulescu,  Istoria dreptului romanesc, Editura Academiei Romane, 1970, p.40-43

[17] Ion Turculeanu, op.cit, p.15-16

[18] Petru Miculescu si Cristian Clipa, Istoria institutiilor juridice in spatiul romanesc Editura WorldTeach, Timisoara,2007,pag 113-115

[19] Ion Turculeanu, op.cit., p.16-17

[20] Copilul conceput poate sã vina la moştenire, sub condiţia de a se naşte viu- o aplicare a vechiului adagiu roman infans conceptus pro nato habetur, quotiens de comodis eius agitur.

[21] Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil editura All, Bucureşti, 1998, p.204

[22] Raul Petrescu, Dreptul succesoral , Editura Oscar Print, Bucureşti, p.53

[23] Mihail Eliescu, op.cit., p.19-20

[24] Ion Turculeanu, op.cit., p 8- 10

[25] Legiuirea Caragea , Editie bilingva, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1958, p.114-132

[26] Codul Calimach, editie critica, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958.București  p.289-293

[27] Ibidem, p.293-313

[28] Codul Calimach, p.355-369

[29] Ibidem, p.355-369