Norma juridică alcătuieşte elementul principal al dreptului administrativ, ea fiind mesajul legiuitorului165 pentru membrii statului. Acest mesaj pentru a deveni regulă cu forţă juridică trebuie să îndeplinească anumite condiţii de organizare logică internă şi de prezentare externă.

Ca atare, norma de drept administrativ este structurată într-o dublă perspectivă:

  • perspectiva dată de logica normei - structura logico-juridică;
  • perspectiva oferită de construcţia, de forma de prezentare externă - structura tehnico-legislativă.

Incercând o particularizare a normei de drept administrativ, observăm că, în general, structura logico-juridică a acestor norme cuprinde cele trei elemente ale normei juridice.

 

 

1.1.1. Structura logico-juridică a normei de drept administrativ

Structura logică este dată de conţinutul normei fiind considerată cea mai stabilă parte a sa. Incercând o particularizare a normei de drept administrativ, observăm că, în general, structura logico-juridică a sa cuprinde cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. Ea poate să cuprindă definiţii şi principii, calitatea subiectului, obiectul de activitate al subiectului precum şi alte condiţii necesar a fi ştiute în momentul aplicării dispoziţiei. Având în vedere accentul pus în ultimul timp pe puterea discreţionară a administraţiei publice166, legiuitorul a considerat necesar ca acest prim element să fie din ce in ce mai exact prin precizări de amănunt, astfel s-a ajuns în situaţia unei ipoteze dezvoltate.

In funcţie de modul cum aceste condiţii, împrejurări sunt precizate, determinate ipoteza poate fi determinată sau relativ determinată. In primul caz împrejurările sunt clar precizate, situaţie în care autorităţilor administraţiei publice le rămâne doar posibilitatea de a lua act de acestea, de a le confirma şi/sau de a le executa. In cel de al doilea caz când ipoteza se subînţelege, împrejurările, condiţiile sunt precizate în mod general lăsându-se la latitudinea autorităţilor administraţiei publice să stabilească în mod concret cum se va aplica dispoziţia.

Dispoziţia constituie partea activă, elementul raţional, miezul normei de drept administrativ, ea este în general, categorică, imperativă, deoarece raporturile sociale ce fac obiectul reglementării dreptului administrativ se desfăşoară în procesul de exercitare a puterii publice.

Dispoziţia normei juridice poate să ordone, să impună o anumită prestaţie, o anumită conduită pentru subiectele de drept la care se referă. Acest tip de dispoziţie cu caracter onerativ (imperativ) este una din cele mai întâlnite în practica legislativă, astfel reglementările de drept administrativ în marea lor parte cuprind obligaţii pentru autorităţile administraţiei publice (obligaţia de a face).

De asemenea, dispoziţia normei de drept administrativ poate să prevadă obligaţia de a nu face (de abţinere) de la săvârşirea unei fapte, în acest caz suntem în prezenţa unei dispoziţii de tip prohibitiv. Această categorie de dispoziţii interzic subiectului de a exercita anumite acţiuni. Precizăm în acest sens normele de drept administrativ cu caracter contravenţional care consacră forme de constrângere administrativă, acestea fiind cel mai des întâlnite.

Dispoziţia normei de drept administrativ are uneori şi caracter permisiv, reglementând posibilitatea subiectului de a acţiona sau nu, lăsând astfel la latitudinea sa exercitarea sau neexercitarea unei anumite acţiuni.

In cadrul normelor juridice de drept administrativ categoriile de dispoziţii enumerate mai sus se pot succede în orice ordine, ordinea de mai sus nefiind privită ca o ordine strictă, de asemenea normele pot cuprinde şi doar o singura categorie dintre acestea.

La fel ca şi ipoteza, dispoziţia în raport de modul în care este precizată conduita părţilor poate fi determinată (nu este posibilă nici o derogare de la reglementările legale) sau relativ determinată (norma prevede mai multe variante posibile de conduită, urmând ca administraţia sau cel administrat să aleagă una dintre ele).

Sancţiunea este al treilea element al normei de drept administrativ şi prevede consecinţele juridice nefavorabile care decurg în cazul nerespectării dispoziţiei sau ipotezei sau măsurile de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite.

Norma juridică este o „poruncă" a statului asupra membrilor societăţii, care din momentul intrării în vigoare, în mod nemijlocit şi necondiţionat orice abatere de la prevederile sale presupune o nesocotire a sa, a ordinii juridice şi implică intervenţia forţei de constrângere a statului. Astfel, se creează o presiune asupra celor care au tendinţa de a se insubordona normelor în vigoare, dar totodată asigură şi protecţia majorităţii membrilor societăţii.

Sancţiunea rămâne un element potenţial al normei de drept administrativ pentru că aşa cum preciza Nicolae Popa "Nu trebuie să ne imaginăm că fiecare normă se va aplica de fiecare dată prin utilizarea sancţiuni"167.

De cele mai multe ori normele de drept administrativ nu au sancţiune. Sancţiunea se prezumă şi constă în nulitatea sau anulabilitatea acţiunii sau actului administrativ realizată fără respectarea condiţiilor statuate în ipoteză şi dispoziţie.

Sancţiunea normei de drept administrativ nu trebuie privită ca fiind acel element ce se regăseşte în partea finala a normei, ea de multe ori urmează să fie dedusă din conţinutul acesteia, dar în acelaşi timp ea poate acţiona pentru mai multe norme.

Având în vedere că administraţia publică este singura beneficiară din partea statului a forţei de coerciţie se poate afirma că de multe ori ne aflăm în prezenţa unor norme sancţionatorii de drept administrativ ce acţionează drept continuare a nerespectării unor norme din alte ramuri de drept.

Obligativitatea normei juridice este aceeaşi, indiferent dacă ea face parte structural, din Constituţie, dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie a unui primar. Forţa juridică a actului care încorporează norma nu are importanţă din punct de vedere al obligativităţii, ci contează doar consecinţa (sancţiunea), ce poate fi aplicată pentru încălcarea unei norme juridice care să aibă caracter obligatoriu. Se ştie că există sancţiuni diferite, pentru încălcarea unei norme sau alteia, pe care teoria şi practica juridică administrativă le-a clasificat astfel:

  • sancţiuni administrativ-disciplinare (diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni);
  • sancţiuni administrativ-contravenţionale (amenda);
  • sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului cauzat);
  • măsuri de executare silită (demolarea unei construcţii);
  • măsuri cu privire la actele juridice (suspendarea, retragerea, anularea actului

juridic);

■     măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator (obligarea la tratament medical).

In funcţie de gradul de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative168.

 

 

1.1.2. Structura tehnico-legislativă a normei de drept administrativ

Dacă împărţirea trihotomică constituie structura internă şi stabilă a normei, atunci în aceeaşi idee putem afirma că alcătuirea sa tehnico-legislativă compune structura externă, partea dinamică a acesteia. Ea este corelată cerinţelor de celeritate ale procesului legislativ precum şi principiilor generale de tehnică legislativă169.

Din economie de mijloace de multe ori construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune structurii logice a acesteia.

Norma juridică cuprinsă într-un act normativ are următoarele părţi constitutive: titlul şi, dacă este cazul, preambulul, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii actului. De asemenea, ea se identifică şi se exprimă prin articole, paragrafe, alineate care la rândul lor sunt structurate în părţi, titluri, capitole, secţiuni.

Elementul structural de bază al părţii dispozitive a normei îl constituie articolul. Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. La coduri şi la legi de mare întindere, articolele pot fi prevăzute cu denumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor.

In cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte iar dacă textul unui articol sau alineat conţine enumerări prezentate distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice.

Capitolele, titlurile, părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane, în succesiunea pe care o au în structura din care fac parte. Secţiunile şi paragrafele se numerotează cu cifre arabe. Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a reglementărilor pe care le cuprind.

O parte componentă des întâlnită la norma de drept administrativ este anexa care conţine prevederi ce cuprind exprimări cifrice, tabele, planuri şi cel mai frecvent organigrame. Pot constitui anexe la o normă reglementările ce trebuie aprobate de autoritatea publică competentă, cum sunt: regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic.