Curentul liberal este recunoscut drept o mişcare care a condus la afirmarea individualităţii umane, constituită ca o contrapondere la etatism. Liberalii susţin şi doresc astfel, prin acest nou curent, limitarea puterii de interveţie a statului, în scopul păstrării drepturilor şi libertăţilor individuale.

Aristocrat, magistrat, Alexis de Tocqueville a plecat în America pentru a observa sistemul politic de aici şi modul în care acesta funcţionează, urmând ca la întoarcere să publice, între 1835 şi 1840, cele două volume ale lucrării Despre Democraţie în America.

Tocqueville cercetează relaţiile dintre principiul care dirijează societăţile, principiul egalităţii, şi tipul de regim politic care poate decurge de aici, fără ca această înlănţuire să fie vreodată obligatorie. Astfel, autorul amestecă neîncetat două tipuri de analiză şi două tipuri de convingeri. Pe planul raţionamentului el juxtapune o logică a tipologiei pornind de la opoziţia aristocraţie/democraţie, şi o logică a evoluţiei, întemeiată pe triumful inevitabil al democraţiei. Călătoria sa în America ţine de aceeaşi explorare, pentru că America oferă tânărului aristocrat şi spiritului său sistematic un dublu laborator, existenţial şi conceptual; o ţară constituită şi întemeiată pe negarea nobilimii, America este exemplul unei experienţe pure din punct de vedere chimic.

„În America, toate legile emană, într-un anume fel, din aceeaşi idee. Toată societatea e întemeiată pe acelaşi fapt; totul decurge dintr-un principiu unic. America ar putea fi comparată cu o pădure mare străbătută de o mulţime de cărări drepte care ajung în acelaşi loc. Nu e nevoie

 

Max Weber, Le savant et la politique, Plon, 1959, p.113-114 Idem, p.114.

 

Ioan Alexandru, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.

decât să ajungi la răspântie şi totul ţi se clarifică dintr-o ochire.120" Continuându-şi această idee, cu referire la Europa şi la întreaga frământare europeană, autorul afirma: „În timp ce naţiunile europene sunt la jumătatea drumului dintre aristocraţie şi democraţie, sfâşiate de conflictul între două principii şi două lumi, deseori pradă acestei forme extreme a democraţiei care este revoluţia; exemplul american nu constituie viitorul lor care va fi în mod necesar diferit, ci le oferă doar material de gândire despre acest viitor pentru a extrage maximum de avantaje şi minimum de inconveninte pentru libertate.121" Tocqueville acceptă ideea că „nobilimea va pierii, cu condiţia ca moştenirea în materie de libertate lăsată de aristocraţie să poată supravieţui în epocile democratice122".

Tocqueville analizează democraţia pornind de la postulatul: democraţia ia naştere prin voinţa egalitară a omenilor, după o îndelungată luptă dusă împotriva tuturor inegalităţilor. Este vorba deci de un regim al puterii politice, dar, pentru că democraţia directă este imposibilă din punct de vedere practic într-un stat modern, poporul îşi deleagă suveranitatea reprezentanţilor săi în conformitate cu principiile majorităţii. Cu toate acestea, Tocqueville respinge importanţa exagerată acordată majorităţii, susţinând că, aceasta nu reprezintă naţiunea, voinţa generală a lui Rousseau, şi încalcă drepturile minorităţii care se vede obligată să accepte decizii contrare voinţei sale. Limita fiind dată de preferinţa pe care o are individul, în cadrul unui asemenea regim, asupra egalităţii în detrimentul libertăţii. În acelaşi timp, Tocqueville este conştient că nu se poate renunţa la democraţie, deoarece oamenii nu ar suporta această atingere adusă nevoii de egalitate. Trebuie deci păstrată democraţia, încercându-se ca egalitatea să nu fie în detrimentul libertăţii. În acelaşi timp, în spiritul egalităţii, democraţia duce la o masă de indivizi egoişti. De aceea, Tocqueville creează mai multe indicii, necesar a fi respectate: determinarea integrării individului, determinarea rolului politic local pe care-l are prin intermediul instituţiilor descentralizate, întărirea solidarităţii tradiţionale în sânul asociaţiilor, menţinerea rolului esenţial al religiei care recomandă dragostea şi respectul faţă de aproape.

Tocqueville nu este adeptul democraţiei, însă o consideră un rău necesar, pe care îl studiază într-un stil surprinzător de modern, putem spune chiar actual.

Doctrinele iluminismului şi mai ales ideologia revoluţiei franceze de la 1789 au făcut din libertatea morală şi politică un ideal familiar, a cărui realizare reprezintă un deziderat de la sine înţeles. Aceasta pentru că, a fi liber este o valoare în sine, iar asigurarea libertăţii pentru omul modern este o necesitate fundamentală.

Adeziunea la libertate ca scop final, ca valoare umană sau ca ideal, nu este nicodată şi nici nu poate fi consecventă. Importanţa şi ecoul impresionant al abordării acestei probleme de către John Stuart Mill sunt legate întocmai de constituirea unei alte variante de legitimare a libertăţii. În acest cadru alternativ, minimizarea constrângerii şi amplificarea maximă a liberei opţiuni nu sunt „scopuri", ci instrumente sociale fundamentale, nu sunt valori spirituale ci reguli ale jocului social, nu sunt idealuri grandioase ci elemente ale unui mod eficace de organizare a existenţei colective, în ultimă instanţă coordonate ale unui mod de viaţă.

Mill poate fi considerat drept unul dintre părinţii fondatori a ceea ce azi se numeşte „strategia dialogului". El crede că adevărul nu este nici rezultatul consensului majorităţii, sau al opiniei publice dintr-o epocă, nici fructul gândirii spiritelor alese, al elitei, ci consecinţa discuţiei raţionale, a confruntării de opinii, a argumetării pro şi contra cu referire la experienţă.

Celebra operă On Liberty a lui Mill, prezintă principiul fundamental al liberalismului individualist: exercitarea constrângerii nu este legitimă decât atunci când vizează direct prevenirea unei lezări sau vătămări bine-determinate, concrete, identificabile a drepturilor şi libertăţilor individuale. Mills subliniază că, deşi acest principiu este adesea recunoscut şi admis

 

 

Alexis de Toqueville, Despre Democraţie în America, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 12.

Idem.

Idem.

în plan teoretic, practica socială şi politica modernă îl încalcă sistematic: presupusul „bine" general, pretinsele interese sociale „superioare" sunt mereu invocate drept temei suficient pentru ingerinţe masive în sfera libertăţii individuale. Particularităţile situaţiilor istorice concrete revin mereu ca pretext pentru limitarea sferei liberei opţiuni, tratând iar şi iar persistenţa iluziei că prezumata reglementare pozitivă a lucrurilor, în numele unei „cauze drepte", justifică moral şi politic această limitare. Se uită mereu că îndată ce unii oameni sau unele instituţii îşi arogă dreptul de a reprezenta „dreptatea istorică", binele social indiscutabil sau necesitatea politică absolută, asumându-şi ca atare „misiunea" de a impune anumite valori decretate drept „superioare" şi anumite reglementări presupuse „optime", nu mai poate fi vorba de o reală libertate: misionarismul politic care îşi revendică dreptul la excepţii de la regula maximizării libertăţii individuale aduce cu sine despotismul şi intoleranţa.

De asemenea, Mill dezvăluie eroarea epistemologică ascunsă în atitudinile de intoleranţă faţă de opiniile considerate idezirabile. Promotorii acestor atitudini, indiferent de culoarea politică sau opţiunile morale pe care le reprezintă, îşi arogă o formă sau alta de infailibilitate: avertismentul este că oricine se consideră drept reprezentant al Adevărului, stigmatizând pe oponenţi drept promotori ai Minciuni (morale, politice, istorice) comite greşeala originară, fundamentală, din care izvorăşte despotismul.

Aceasta este formularea pe care o dă Mill principiului fundamental al liberalismului britanic. Principiul este destinat prevenirii abuzurilor puterii politice care pretinde să exercite constrângeri asupra individului în scopuri „pozitive", cum ar fi realizarea unui presupus bine general, realizarea unor idealuri sociale „nobile" sau construirea unui mod de organizare socială „raţional", diferit de cele constituite istoric. Mill crede, dimpotrivă, că exercitarea constrângeri este legitimă doar în scopul „negativ" de a împiedica vătămarea altui cetăţean. Cu alte cuvinte, nu puterea este chemată să decidă care este binele general, sau modul ideal de organizare socială; ea nu are dreptul să impună modele de comportare, sisteme de valori, idealuri, căci aceasta înseamnă autoritarism.

Mill, aşa după cum am văzut, nu este doar un corifeu al liberalismului şi al individualismului, ci şi unul dintre părinţii fondatori ai utilitarismului moral, care face din utilitate criteriul de apreciere al valorii morale. Întrucât criteriul suprem este utilitatea, iar stabilirea folosului este prerogativa individului, nu a colectivităţii (individualism), societatea (puterea) trebuie să maximizeze libertatea individuală (liberalism), lăsând pe fiecare să trăiască cum vrea, atâta vreme cât nu se aduce nicio vătămare altei persoane.

Deşi promovează idealul maximizării libertăţii, liberalismul nu reprezintă o apologie nemărginită a libertăţii. El recunoaşte necesitatea constrângerii şi importanţa datoriilor. Corelarea libertăţii cu datoria, distinge în mod esenţial acest mod de gândire de viziunile speculative care exaltă numai libertatea eului (cum este romantismul) sau a „aleşilor" (cum face Nietzche). Rândurile de faţă confirmă că Mill nu se raliază „delirului libertăţii" declanşat în spiritualiatatea continentală în secolul XIX.

Friedrich A. Hayek elaborează teoretic distincţia esenţială dintre ordinea socială „spontană", care creşte „organic" într-o societate şi ordinea deliberată impusă cu ajutorul puterii de stat. Argumentul clasic al tuturor mişcărilor politice radicale este că acest al doilea tip de ordine are caracter mai complex, permiţând stăpânirea şi rezolvarea mai multor probleme şi nevoi sociale. Hayek denunţă acest mit, arătând că, dimpotrivă, numai ordinea „organică" poate atinge grade satisfăcătoare de complexitate. Evidenţiind limitele principale ale oricărui tip de ordine deliberat impusă, Hayek demonstrează indirect limitele inevitabile ale oricărei puteri politice.

Analiza lui Hayek distruge astfel fundamentul filosofic poate cel mai adânc al ideologiilor messianic-revoluţionare proprii atât totalitarismului fascist, cât şi celui comunist.

Într-un pasaj important din celebra sa carte The road to Serfdom, Hayek distinge între regulile formale şi regulile materiale. Cele dintâi „nu ţintesc către împlinirea dorinţelor şi nevoilor unor indivizi anume" ci „au doar un caracter instrumental, în sensul că se aşteaptă ca ele să fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi, pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuvinţă să le întrebuinţeze şi în împrejurări ce nu pot fi prevăzute în detaliu"123. Este vorba, prin urmare, de un fel de „reguli-cadru" sau, aşa cum le mai numeşte autorul, „reguli ale jocului": ele nu stabilesc rezultatul final al activităţii, nu impun o anumită „ordine" - stare finală, ci doar fixează condiţiile în care se desfăşoară competiţia. Tocmai din acest motiv, regulile în cauză nu determină acţiunile desfăşurate, ci doar limitează sfera şi modul lor de realizare. Ele funcţionează ca restricţii şi nicidecum ca reţete de conduită. Hayek propune chiar şi un criteriu fundamental pentru acest tip de reguli: „Criteriul cel mai important al regulilor formale (...) este, în realitate, că nu cunoaştem efectul lor concret, că nu ştim ce scopuri particulare vor fi atinse respectând aceste reguli sau ce indivizi vor beneficia de acţiunea lor ...124". Regulile sunt formale pentru că „nu presupun o alegere între scopuri particulare ale unor indivizi particulari125".

Sarcina de a schimba şi perfecţiona regulile, ar putea, de asemenea, deşi nu este strict necesar, să facă obiectul unui efort organizat. Iar atâta timp cât statul, pe lângă că susţine legea, face şi alte servicii cetăţenilor, această activitate necesită şi ea un aparat organizat. Organizarea aparatului guvernamental este de asemenea realizată, într-o anumită măsură cu ajutorul regulilor. Dar aceste reguli care servesc creării şi dirijării unei organizaţii au „caracter diferit faţă de acelea care fac posibilă formarea unei ordini spontane126". Sunt reguli care se aplică numai anumitor oameni selectaţi de guvern; şi ele trebuie urmate de către ei în cele mai multe cazuri (exceptând cazul judecătorilor) în urmărirea anumitor ţeluri particulare fixate, de asemenea, de către guvern.

Chiar acolo unde tipul de ordine folosit este cel specific organizaţiilor şi nu ordinea spontană, organizatorul trebuie să se bazeze în mare măsură pe reguli, şi nu pe comenzi specifice adresate membrilor organizaţiei.

Aceasta înseamnă că regulile generale ale dreptului ţintesc către o ordine abstractă a cărei manifestare concretă sau particulară este imprevizibilă; în timp ce atât comenzile, cât şi regulile ce permit celor care le execută să completeze detaliile lăsate în suspensie de către comenzi, servesc la formarea unei ordini concrete. Cu cât este mai complexă ordinea la care ţintesc oamenii, cu atât va fi mai mare rolul jucat de circumstanţele ce determină manifestarea ei concretă, care nu pot fi cunoscute celor a căror preocupare este să asigure formarea ordinii respective, şi cu atât mai mult ei o vor putea controla numai pe baza regulilor, şi nu prin comenzi.

123 Friedrick A. Hayek, Drumul spre servitute, Editura Humanitas, 1993, p. 89-91.

124 Idem.

125 Idem.

1M Idem.

127 Friedrick A. Hayek, Kinds of order in society, New Individualist Review, 1964, vol. 3, nr. 2, p. 466.

 

Marea lecţie pe care ne-a dat-o autorul este că trebuie să recurgem la abstract acolo unde nu putem stăpâni concretul. A prefera concretul, pentru Hayek, înseamnă a renunţa la puterea pe care ne-a daruit-o gândirea. „Nu este, aşadar, de fapt suprinzător că urmarea legislaţiei democratice moderne care dispreţuieşte supunerea faţă de reguli generale, încercând să rezolve fiecare problemă, pe măsură ce apare, în virtutea fondului specific problemei date, este, probabil, aranjamentul cel mai iraţional şi mai dezordonat al treburilor omeneşti pe care l-au produs vreodată deciziile deliberate ale oamenilor."127