Existenţa şi dezvoltarea oricărei societăţi necesită prezenţa unor reguli de conduitaă morală şi juridică, care urmează a fi respectate de orice persoană. Nimeni nu este îndreptăţit să încalce acestea reguli. Şi dacă, totuşi, regulile sunt încălcate, orcine răspunde pentru faptele sale.Aprecierea comportamentului fiecăruia în corespunderea cu regulile stabilite de societate se manifestă sub forma răspunderii sociale. Răspunderea socială care cuprinde întreaga sfera a realizării normelor sociale poate îmbrăca mai multe forme specifice. Distingem răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea etică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi în care, sub o formă sau altă, oameni sunt chemaţi să dea seama pentru modul în care se comportă în viaţa socială.

Răspunderea morală şi etică vine în cazul nerespectării normelor moralei societăţii şi are drept consecinţă aprobarea sau dezaprobarea societăţii, precum, şi aplicarea unor sancţiuni de ordin moral.

Răspunderea socială se deosebeşte de răspunderea juridică, care s-a ivit în viaţa socială numai după formarea statului şi dreptului, prin aceea că prima presupune încălcarea unor îndatorii care nu corespund unor drepturi corelative şi care, în consecinţă, nu este susceptibilă să fie sancţionată prin mijlocirea constrângerii de stat, ci este reprobată de colectivitate. În cazul răspunderii juridice, reacţia făţă de fapta reprobabilă şi eventual păgubitoare primeşte o formă ot mai organizată, care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat. Şi astfel, răspunderea devine juridică. [pag. 18, 10].

Răspunderea juridică, în viziunea contemporană, este un fenomen social caracterizat prin determinarea unui anumit conportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societate.

Pe noi ne interisează la tema dată răspunderea civilă.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătare. [29, pag. 24] .

Răspunderea juridică civilă îşi are fundamentul în izvoarele dreptului civil, principalul dintre care este Codul Civil ce reglementează modul de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări concrete  ale răspunderii juridice, deoarece ea are dreăpt scop asigurarea circuitului civil şi a fincţionării normale a mecanizmului relaţiilor economice în societate. Referitor la locul central al răspunderii civile în literatura juridică franceză, încă la sfârşitul sec. al XIX-lea, s-a spus ca ea „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţile se ajunge la acestă problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul al persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor.

Astfel, L. Pop defineşte răspunderea civilă ca „o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru care este chemată de lege să răspundă”.

Din prevederile Codului Civil reiese că pentru aplicare răspunderii contractuale  este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale pe care şi le-a asumat debitorul prin contract valabil încheiat cu creditorul obligaţiei; existenţa unui prejudiciu în patrimoniu creditorului; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul creditorului; culpa (imprudenţa sau neglijenţa), dolul (intenţia) debitorului ori altă forma a vinovăţiei stipulată în contract. 

Orice încălcare a drepturilor unei persoane, indiferent de izvorul de apariţie a lor atrage după sine răspunderea juridică.

Însă pe noi ne interesează răspunderea ce se naşte în urma neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contrctuale, şi anume în cazul contractului de transport de pasageri şi de bagaje.

În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a oligaţiilor prevăzute pentru sau în contractul de transport de pasageri şi de bagaje, poate surveni răspunderea civilă, administrativă precum şi penală. Răspunderea, în dependenţa de tipul său este reglementată de diferite acte normative.

Răspunderea contractuală se întemeiază pe ideea de culpă a părţilor în executarea obligaţiilor asumate. Este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale. Pentru a putea fi în prezenţa răspunderii contractuale este necesară încheierea între creditor şi debitor a unui contract de transport, moment în care  aceştea dobândesc calitatea de călător şi cărăuş.

Pentru a atrage persoane la răspunderea contractuală, este necesară existenţa unor condiţii:

Fapta ilicită – acea acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale cocontractatului. Fapta păgubitoare a cărăuşului este săvârşită prin acte comisive (anumite manerve sau operaţiuni executate incorect, o depăşire neregulamentară pe şosea în timpul unui trasport, etc.). Omisiunea cărăuşului poate conduce la anumite consecinţe păgubitoare în activitatea de transport şi anume omisiunea verificării mijloacelor de transport din punct de vedere tehnic înainte de a pleca în cursă ori imisiunea transportatorului, care în urma unui accident de circulaţie nu opreşte, caz în care alături de răspunderea contractuală, faţă de proprii pasageri, este antrenată şi cea contravenţională sau chiar penală.

Ca urmare, fapta păgubitoare este calificată ca având un caracter obiectiv constând într-o condiută sau o manifestare umană exteriorizată. În cazul răspunderii civile şi implicit al răspunderii în contactul de transport, o faptă este ilicită atunci când contravine legii ori regulilor de convieţuire socială, având ca efect încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al altuia, respectiv al călătorului, cărăuşului.

Prejudiciul – acelea rezultate dăunătoare, negative suferite de către creditor ca urmare a încălcării drepturilor subiective sau a intereselor ligitime de către debitorul cărăuş. Prejudiciul este rezultatul faptei ilicite. Prejudiciile pot fi materiale sau/şi morale.

Raportul de cauzalitate – pentru antrenarea răspunderii cărăuşului este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, ca prejudiciul cauzat să fie consecinţa faptei ilicite.

Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care a comis fapta ilicită şi prejudiciabilă faţă de aceasta şi de urmările faptei. Vinovăţia cunoaşte mai multe trepte, în funcţie de gravitatea faptei comise de către debitor (cărăuş).

Conform legislaţiei în vigoare, orice contract care conţine clauze de limitare sau exonerarea transportatorului de răspunderea este lovit de nulitate, astfel răspunderea cărăuşului nu poate fi exclusă sau limitată prin contract(art. 988, alin. 3 CC). Această regulă în principiu nu exclude posibilitatea încheierii acordului între părţi îndreptat spre limitarea sau exonerarea de răspunderea, prevăzută de lege, a pasagerului, precum şi asupra sporirii răspunderii transpotratorului.

Reeşind din acest considerent, legislatorul rus, a prevăzut în art. 123 Codul transportului aerian, că transportatorul are dreptul să încheie contract cu pasagerul în care să prevadă sporirea răspunderii sale faţă de pasager, în comparaţie cu răspunderea pe care o are conform legislaţiei. Astfel Savicev Gh. P. a menţionat: ’’Sporirea răspunderii transportatorului, dar nu şi a pasagerului, se acceptă în cazul acordului de voinţă ... cu pasagerul.’’

Însă, aceasta este posibil doar în cazul unei concurenţe puternice pe piaţă serviciilor de transport. [40, pag. 43].

Cu părere de rău o astfel de situaţie în condiţiile statului nostru este posibilă, doar având o imaginaţie foarte bogată.

Pentru neexecutare sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor în contractul de transport se aplică prevederile generale cu privire la răspunderea civilă, stipulate în CC RM (art. 602-623). Însă în acest contract se aplică şi norme speciale prevăzute de CC RM, cât şi de acte normative speciale (legi, coduri, regulamente). Aceste acte normative stipulează o serie de particularităţi cu privire la răcpunderea părţilor în contractul de transport:

  • în contractul de transport se aplică o regulă cu privire la limitarea răspunderii, în primul rând a cărăuşului, conform căreia cazurile şi cuantumul răspunderii sunt strict determinate de legislaţia cu privire la transport. Astfel, în baza art. 1007, alin. 3 CC, cărăuşul nu poartă răspunderea şi nu-şi poate limita răspunderea decât în cazurile şi în cindiţiile prevăzute de lege. Prejudiciul cauzat în urma neexecutării obligaţiilor contractuale poate avea loc doar în cazurile expres prevăzute de lege. O astfel de normă este stipulată la art. 1007, alin. 2CC, în care în afara de penalităţi cărăuşul este obligat să repare şi prejudiciul cauzat. În acelaţşi timp menţionăm că legislaţia în vigoare admite posibilitatea de limitare a răspunderii în ce priveşte despăgubirile în condiţii în care o astfel de prevedere este stipulată în contract prin acordul părţilor (art. 1007, alin. 2 CC);
  • în contract de transport se aplică regula cu privire la răspunderea mixtă sau răsounderea pentru acţiunile terţului. Astfel, conform art. 1022, alin. 1 CC, dacă un transport care constituie obiectul unui
  • singur contract eset realizat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare din ei răspunde pentru executarea întregului transport. Mai mult, dacă un
  • cărăuş este în încapacitatea de plată, partea care îi revine din despăgubirişi pe care nu a plătit-o se suportă de ceilalţi cărăuşi, proporţional părţii ce le revine din taxa de transport (art. 1026 CC). Precizăm însă că în contractul de transport se aplică şi regula cu privire la dreptul regres (art. 1025 CC);
  • este aplicabilă, ca oregulă generală, şi norma care exclude limitarea răspunderii, şi anume: orice clauză contractuală care în mod direct sau indirect deroagă de la dispoziţiile prevederilor capitolului XII al titlului III al cărţii a treia CC este nulă şi lipsită de efecte. Nulitatea unor asemenea clauze nu are drept consecinţă nulitatea celorlalte clauze din contract.