La baza criteriilor de diferenţiere a statelor era pusă analiza componenţei vârfului piramidei-putere. Dacă puterea se găsea în mâinile unei persoane - aceasta era monarhie (tiranie), dacă puterea aparţinea la câteva persoane - era apreciată ca aristocraţie (oligarhie), iar dacă mulţimii de cetăţeni - politeia (democraţie).

La etapa actuală, aprecierea tipologiei se face prin două caracteristici. Prima e forma de guvernare şi a doua e cea de organizare statală.

Forma de guvernare decurge, în primul rând, din poziţia şi caracterul organului suprem al puterii de stat. În istoria civilizaţiei sînt cunoscute două forme de guvernare: monarhică (absolută şi constituţională) şi republicană (prezi­denţială, parlamentară şi mixtă).

Ambele aceste forme de guvernare statală au apărut încă în antichitate.

Monarhia avea la cârma statului o singură persoană — monarhul (regele, ţarul, împăratul). Lui i se transmitea puterea de stat pe cale ereditară. In istoria civilizaţiei, monarhia e cunoscută sub diferite forme. În antichitate, ea funcţiona sub forma despotismului nelimitat sau a teocraţiei de esenţă religioasă în epoca feudală a luat naştere monarhia absolută, regele devenind personificarea statului („Statul sînt eu”, declara Ludovic al XIV-lea).

În epoca contemporană, institutul monarhiei se mai menţine aproximativ în 30 de state ale lumii. Majoritatea din ele sînt monarhii constituţionale (Marea Britanie, Spania, Belgia, Suedia, Luxemburg, Danemarca, Olanda - în Europa: Japonia Noua Zeelandă — în Asia etc.). În aceste ţări, monarhia constitu­ţională funcţionează potrivit formulei: "Regele domneşte, dar nu conduce". Întreaga putere se află în mâinile parlamentului şi guvernului, deşi rolul monarhului în Anglia şi Spania este mai evidenţiat decât în alte ţări. Monarhia nu se implică în nici o problemă politică şi nu are nici o preferinţă faţă de un partid sau altul.

O varietate a monarhiei constituţionale este monarhia dualistă. Ea e caracteristică pentru ţările cu o dezvoltare întârziată (Iordania, Maroc, Kuwait). În aceste ţări, monarhia îndeplineşte funcţie executivă, iar parlamentul — pe cea legislativă. Pe continentul asiatic s-au mai păstrat şi monarhii absolute: Arabia Saudită, Brunei, Oman, Katar.

Monarhiei ca formă de guvernare şi de stat îi este contrapusă republica. Pentru prima dată această noţiune a fost folosită de filosoful grec Platon şi provine din expresia latină res-publica, adică lucrul sau treaba, chestiunea tuturor. Republica a evoluat şi ea în istorie, începând cu forma aristocratică în Sparta şi Roma şi cea democratică în Atena, ambele având o orânduire de tip sclavagist, ca mai apoi să treacă prin feudalism sub forma de oraşe-republici (Veneţia, Florenţa în Italia, Novgorod, Pscov – în Rusia).

După o cale îndelungată de secole, republicanismul a revenit la putere prin revoluţiile burgheze din Europa, în primul rând, cea franceză, iar apoi şi cea americană. Profet al credinţei republicane a devenit J.-J. Rousseau.

În prezent, republica apare ca formă de guvernare, ce are în frunte un şef de stat în persoana Preşedintelui ales prin vot direct de popor sau de parlament. Acolo, unde preşedintele ţării este ales direct de popor în calitate de şef al statului şi, concomitent, ocupă şi postul de şef al Guvernului, avem de-a face cu o republică prezidenţială. (exemplul S.U.A.) Această de guvernare este caracteristică şi pentru ţările Americii Latine.

Acolo, unde şeful statului este ales de parlament şi se subordonează acestuia, avem o republică parlamentară: Italia, Germania, Grecia, Austria, RM.

Un stat mixt e acela, în care preşedintele e ales prin vot popular, iar guvernul e înaintat de parlament (Franţa, Portugalia, Finlanda).

Spre deosebire de forma de guvernare statală expusă mai sus, forma de organizare a statului se bazează pe alt principiu – naţional-teritorial. Sunt cunoscute state naţionale şi multina­ţionale.

Ele sînt organizate pe unul din principiile: unitar, federal sau de confederaţie. Statul naţional a apărut ca urmare a depăşirii fărâmiţării feudale şi a constituirii unei forţe centralizate a naţiunii în persoana statului. Independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială constituie prerogativele statului naţional. Simpla noţiune de stat încă nu spune nimic dacă nu i se adaugă componenţa naţională - e francez, român, chinez, etc.

Pentru a determina forma de stat într-o anumită măsură ne ajută şi denumirea lui completă. De exemplu: Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (Anglia), Marele Ducat de Luxemburg, Statul Vatican, Republica Federativă Germania, Regatul Suedia Statele Unite ale Americii, Republica Islamică Iran etc.

Statele naţionale, după forma de organizare, în majoritatea lor, sînt state unitare. În cadrul acestor state activează cores­punzător o Constituţie pe întregul teritoriu, e recunoscută o cetă­ţenie unică, un sistem judiciar şi de drept. Unităţile administrativ-teritoriale nu duc o activitate politică independentă. În unele state unitare sînt regiuni care se folosesc de autonomie administrativă. De exemplu, Scoţia şi Irlanda de Nord în Marea Britanie, Catalonia în Spania, Găgăuzia în Moldova ş. a.

Statul multinaţional sau polietnic este format din mai multe etnii cu o singură putere centrală. Statele multinaţionale sînt organizate în subunităţi pe criterii etnice, având un anumit grad de autonomie în plan economic şi cultural. Aceste state au o stabilitate relativă, deoarece sînt supuse unor puternice tendinţe centrifuge de independenţă din partea naţiunilor componente.

Statele multinaţionale după organizarea statală intră în categoria federaţiilor. În fosta U.R.S.S., Iugoslavia organizarea federal-statală administrativă a fost efectuată pe principiu naţional-teritorial. În prezent, caracterul naţional-administrativ al Federaţiei Ruse se manifestă prin faptul că unele obiecte sînt prezentate ca republici (state), altele ca unităţi autonome luând în considerare particularităţile etnice, şi a treia categorie se prezintă ca formaţiuni administrativ-teritoriale constituite în baza particularităţilor istorice, economice, culturale etc. a comunităţilor de oameni.

Majoritatea federaţiilor cunoscute la etapa actuală: SUA Germania, Mexic, Brazilia şi alte state mononaţionale federative sînt divizate în unităţi (subiecte) cu statut egal care poartă numirea de state, landuri, regiuni, provincii în conformitate cu tradiţiile ţărilor respective. Ele nu sînt legate de factorul etnic. O astfel de constituire-dezvoltare a statelor este apreciată ca formă administrativ-teritorială.

În linii generale, esenţa sau specificul fe­deraţiei constă în faptul că ea atribuie subiectelor, împuter­niciri destul de largi de ordin intern. Aceste formaţiuni, în calitate de subiecte ale federaţiei, au conducere administrativă de sine stătător, Constituţie, sistem judiciar şi de drept propriu, iar armata, finanţele, politica externă ţin de competenţa administraţiei fe­derale.

Confederaţia în fond nu este un stat, ci o uniune de state care îşi păstrează independenţa şi autonomia, formând numai unele organe comune prin intermediul cărora îşi coordonează activitatea în anumite domenii. Deciziile adoptate în comun se implementează separat de către guvernele statelor-membre. În Elveţia, paralel cu guvernul fiecărui canton, mai este un organ ales pentru toţi - Consiliul Naţional Elveţian în competenţa căruia se află politica externă şi forţele armate.