Doctrina politică poate fi definită ca un sistem logic de idei, ca o concepţie politică închegată cu privire la organizarea şi conducerea societăţii pe baza unor principii orientative. Doctrina poate prezenta în întregime sau numai unele aspecte cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii; la esenţa puterii politice, conţinutul, formele şi mecanismele de exercitate a puterii; la rolul instituţiilor, forţelor politice, poziţia, interesele lor în societate etc.

Doctrinele politice joacă un rol de seamă în cadrul societăţii şi, în funcţie de natura lor, pot contribui fie la accelerarea mersului societăţii pe calea progresului, fie la încetinirea dezvoltării.

Fiecare doctrină politică este dublată de o doctrină economică. O doctrină cu caracter democratic se bazează pe o economie liberă de piaţă, pe când o doctrină totalitară, corespunzător, are la temelie economia centralizată.

Doctrina politică liberală.

Liberalismul a apărut în perioada revoluţiilor burgheze ca o alternativă de gândire politică la vechea organizare şi conducere politică bazată pe sistemul monarhiei absolutiste. Ideile principale ale acestei doctrine au fost şi rămân pluralismul politic; separarea puterilor în stat; respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului un stat de drept indiferent de forma de guvernare monarhie constituţională sau republică.

Doctrina liberală presupune că statul nu trebuie să intervină în viaţa social-politică, dar trebuie numai să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de îndeletni­cire economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private.

În evoluţia sa, doctrina liberală a suferit anumite modificări şi este cunoscută mai mult sub două variante: liberalismul clasic şi neoliberalismul.

Liberalismul clasic respinge intervenţia statului în relaţiile sociale. Orice triumf al statului era considerat un eşec pentru individ. În viziunea unor reprezentanţi, statului i se atribuie funcţia de "paznic de noapte", adică funcţiile lui minime trebuiau să contribuie numai la menţinerea ordinii publice şi apărarea ţării de pericolul extern. În aşa situaţie, societatea civilă avea prioritate faţă de stat, fiindcă el era considerat un rău necesar. Unul din reprezentanţii acestei doctrine a fost J. Locke. El considera că proprietatea este un drept natural al individului apărut înaintea statului şi independent de el. De aceea statul nu e în drept de a expropria indivizii. Un reprezentant al liberalismului politic a fost H. Spencer (1820-1903). În lucrarea "Individul împotriva statului" el abordează ideea cu privire la primatul individului faţă de stat. Ca şi alţi re­prezentanţi ai acestei doctrine, admitea intervenţia statului în activitatea cetăţenilor numai în măsura în care ar contribui la ocrotirea libertăţilor şi dreptului individului. Orice intervenţie a statului în activitatea cetăţenilor dincolo de aceste limite era inacceptabilă. Liberalismul economic presupune crearea unui cadru legal, libertatea de acţiune, respingând orice inter­venţie din partea statului în domeniul dat. Reprezentantul de seamă al acestei doctrine era Adam Smith.

Neoliberalismul este rezultatul crizei liberalismului clasic, se întâlneşte sub mai multe variante: liberalismul "nostalgic", liberalismul "organizat" şi liberalismul "social".

Liberalismul "nostalgic" se situa pe poziţiile liberalismului clasic, învinuind de toate relele intervenţia statului în viaţa socială. Pentru a redresa situaţia economică, ei considerau că e suficient de a se reîntoarce la principiile individualismului şi ale liberei concurenţe. Unii adepţi susţineau că statului trebuie să i se recunoască nu dreptul de conducere, ci o funcţie similară regulilor circulaţiei rutiere. După ei, în statul neoliberal, maşinile sînt libere să circule pe unde li se pare că e mai repede şi e mai bine, însă respectând regulile de circulaţie.

Liberalismul "organizat", spre deosebire de cel "nostalgic", pleda pentru intervenţia statului în toate domeniile sociale şi mai ales pentru un control substanţial al statului asupra activităţii economice.

Liberalismul "social" consideră necesar ca controlul să fie organizat şi efectuat de stat numai asupra activităţii economice în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic. Această formă a neoliberalismului se referă numai la problemele cu caracter economic şi social.

Doctrina politică creştin-democrată.

Doctrina creştin-democrată presupune organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii pe baza îmbinării valorilor şi normelor religiei creştine cu principiile şi valorile democratice.

Doctrina creştin-democrată este preocupată de căutarea unor mijloace care ar asigura catolicilor din societate, prin intermediul partidelor şi mişcărilor creştin-democrate, participarea activă la perfectarea morală a individului prin influenţa catolicis­mului asupra vieţii sociale şi politice a societăţii.

În perioada regimurilor fasciste, activitatea partidelor creştin-democrate a fost redusă sau chiar interzisă, iar bisericii i-au fost impuse unele restricţii. Evident, că poziţia acestor partide faţă de regimurile fasciste întotdeauna va fi negativă. Partidele creştin-democrate s-au afirmat ca partide de guvernământ sau formează o opoziţie puternică în multe ţări europene, precum sînt Italia, Franţa, Germania, Belgia, Austria, cît şi în ţările latino-americane.

Valorile fundamentale promovate de doctrina creştin-demo­crată sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea şi participarea. Doctrinarii creştini-democraţi au depus anumite eforturi pentru a conferi sensuri moderne conceptelor evanghelice de egalitate, solidaritate, fraternitate, au elaborat concepte noi precum cele de socializare şi participare etc.

De exemplu, libertatea nu în­seamnă a nu face nimic, ci trebuie să se manifeste prin iniţiativa individului liber pentru promovarea progresului; conceptul de egalitate nu se referă numai la domeniul juridic, ci este extins şi în sfera economică, ceea ce înseamnă asigurarea condiţiilor co­respunzătoare egale fiecărui individ pentru a activa într-un anumit domeniu.

Poziţia doctrinarilor creştin-democraţi faţă de instituţiile puterii şi de problemele principale ale societăţii nu este radicală. Referitor la stat ei stau pe poziţia de consolidare a acestei instituţii, considerând-o singura forţă în stare să elimine sau să reducă conflictele sociale, să asigure asocierea şi colaborarea oamenilor întru prosperitatea ţării.

Referitor la proprietatea privată, deşi o consideră elementul principal ce garantează libertatea, demnitatea, independenţa persoanei şi reprezintă fundamentul familial, în acelaşi timp se pronunţă pentru a găsi limitele "juste" ale acestei probleme. Concomitent, condamnă profitul şi concurenţa bazată pe căi necinstite.

Referitor la conceptul economiei sociale de piaţă, creştin-democraţii îşi propun să coreleze principiul de piaţă liberă cu cel de egalitate socială.