Doctrina politică poate fi definită ca un sistem logic de idei, ca o concepţie politică închegată cu privire la organizarea şi conducerea societăţii pe baza unor principii orientative. Doctrina poate prezenta în întregime sau numai unele aspecte cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii; la esenţa puterii politice, conţinutul, formele şi mecanismele de exercitate a puterii; la rolul instituţiilor, forţelor politice, poziţia, interesele lor în societate etc.

Doctrinele politice joacă un rol de seamă în cadrul societăţii şi, în funcţie de natura lor, pot contribui fie la accelerarea mersului societăţii pe calea progresului, fie la încetinirea dezvoltării.

Fiecare doctrină politică este dublată de o doctrină economică. O doctrină cu caracter democratic se bazează pe o economie liberă de piaţă, pe când o doctrină totalitară, corespunzător, are la temelie economia centralizată.

Doctrina politică conservatoare.

În linii generale, doctrina politică - conservatismul - poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze, păreri ce vizează organizarea şi conducerea societăţii prin păstrarea structurilor politice tradiţionale, dezvolta­rea treptată în locul schimbărilor neaşteptate.

Ea apare o dată cu revoluţiile burgheze, ca o reacţie la principiile doctrinei liberale şi ale revoluţiei burgheze franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Fondatorul acestei doctrine a fost englezul Ed. Burke. În lucrarea "Reflecţii asupra revoluţiei franceze " apărută în anul 1790, el se pronunţă cu toată energia în apărarea ordinii sociale, a ideilor şi instituţiilor tradiţionale, împotriva înnoirilor şi schim­bărilor afirmate de revoluţionarii francezi şi doctrinarii liberali.

Reprezentanţii conservatismului contrapuneau "individualis­mului", "progresului", "raţionalismului" - noţiuni înaintate de liberalism, ideea că implementarea acestor principii presupune desconsiderarea tradiţiilor moştenite de ia strămoşi şi distrugerea fără sens a valorilor morale şi materiale ale societăţii. Reieşind din aceste concepţii, adepţii conservatismului considerau că principiile politice trebuie adaptate, subordonate obiceiurilor, tradiţiilor naţionale, institutelor social-politice stabilite în societate

Cu toate particularităţile sale, doctrina conservatoare are la bază ca şi doctrina liberală principiile statului de drept care nu vin în contradicţie cu ideile inegalităţii oamenilor, necesităţii existenţei claselor şi păturilor cu baze materiale diferite, rolul proprietăţii private în consolidarea şi prosperarea societăţii, a religiei ca instituţie fundamentală a societăţii şi alte precepte susţinute şi protejate de conservatori.

Doctrina conservativă se manifestă prin mai multe variante: conservatismul clasic, neoconservatismul etc. Variantele conser­vatismului au mult comun cu vechile principii ale liberalismului. Neoconservatismul, de exemplu, este considerat ca o formă modificată, a comportamentului pragmatic al liberalismului tradiţional.

Doctrina politică social-democrată.

Iniţial, social-democraţia a apărut ca instituţii non-parlamentare, nonguvernamentale, având scopul de a apăra interesele clasei muncitoare. Acest lucru este confirmat de poziţia sindi­catelor din Marea Britanie şi ţările scandinave, care şi în prezent sînt membri colectivi ai partidelor date.

Social-democraţia, ca nici o altă doctrină, a contribuit nespus de mult la constituirea sistemului social-politic al lumii contem­porane. Ea prevede organizarea şi conducerea democratică a societăţii, pe principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, promovării intereselor producătorilor de valori materiale şi spirituale, protecţiei sociale a categoriilor vulnerabile, prin limitarea puterii claselor, păturilor avute cît şi a monopolurilor.

Social-democraţia are la baza sa, pe de o parte, ideile socia­liştilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului XIX considerate idei ce aparţin socialismului ştiinţific.

Ideea principală a doctrinei date la etapa iniţială era pre­zentată în formularea marxistă care susţinea că, în conformitate cu legile obiective de dezvoltare a societăţii, apare inevitabilitatea pierii capitalismului ca sistem şi înlocuirea lui cu o nouă societate numită socialism, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie în care va lipsi exploatarea omului de către om. Se presupunea înlocuirea dominaţiei burgheziei prin dominaţia clasei muncitoare. Pentru început, trecerea de la o societate la alta se prevede pe cale paşnică, prin reforme în baza politicii partidului clasei muncitoare.

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea, în cadrul social-democraţiei a început să se dezvolte un curent de gândire politică de factură extremistă în frunte cu Lenin, care a dat naştere la o nouă doctrină politică - cea comunistă, de orientare marxist-leninistă, instaurată în Rusia Sovietică (URSS), iar după al doilea război mondial, şi într-un şir de ţări din Europa şi Asia, astfel punând temelia siste­mului totalitar de tip comunist.

Practica vieţii, într-o perioadă relativ scurtă, a demonstrat cu prisosinţă că doctrina marxistă cu privire la răsturnarea capitalismului şi construirea unei societăţi noi socialiste este lipsită de perspectivă. Conducătorii social-democraţiei din ţările occi­dentale în activitatea lor s-au convins că e mai real şi mai uman de a perfecta societatea pe cale evolutivă şi nu revoluţionară. Cerinţele politice şi economice ale clasei muncitoare caracteristice perioadei respective puteau fi soluţionate treptat succesiv, spre a ameliora situaţia, fără a recurge la violenţă.

Doctrina social-democrată, începând cu perioada după cel de-al doilea război mondial, a intrat într-o nouă fază de dezvoltare. Menţinându-şi principiile conceptuale iniţiale referitor la transformarea capitalismului în socialism pe calea reformelor, social-democraţia postbelică în acelaşi timp susţine cu fermitate valorile democratice: pluralismul politic, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, alegerile democratice etc.