Introducere

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilităţile Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. In primii douazeci de ani de viaţă ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea, iar Curtea Europeană de Justiţie dădea interpretarea legală necesară.

În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituţie ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct şi care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiţii a devenit o sursă majoră de finanţare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic şi Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor şi cooperării dintre partenerii economici şi sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni şi a păstra specificitatea şi diversitatea acestora. Nu poate exista, aşadar, o Europă unită fără respectarea părţilor componente ale întregului. Profesorul Jacques Le Rider are dreptate să afirme: ŤDefiniţiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiţii antieuropene, căci dacă Europa ţine de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive şi de netrecut. A transforma graniţele Europei în linii de demarcaţie, ţinând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic şi chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale – toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute şi false pe deasupra.ť[1]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Parlamentul European

Parlamentul European este expresia manifestată prin alegeri directe, a voinţei politice a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinaţional din lume. El îi reprezinta pe cei 370 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene, iar obiectivele sale principale sunt identice cu ale oricărui parlament, de a adopta legile cele mai bune posibil, de a controla şi monitoriza utilizarea puterii executive. Astazi, mai mult decât oricând în trecut, Parlamentul European este în măsură să-şi îndeplinească aceste obiective, deoarece responsabilităţile sale au fost lărgite continuu şi gradual, iar puterile sale au fost întărite prin Tratatul Uniunii Europene din 1993.

Reuniunile Parlamentului European au loc în sesiuni lunare la Strasbourg, iar şedinţele diverselor comitete au loc la Bruxelles, la fel ca şi sesiunile speciale sau extraordinare.

Parlamentul se defineşte el însuşi drept gardianul intereselor europene şi apărătorul drepturilor cetăţenilor. În mod individual sau în grup, cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a adresa petiţii Parlamentului şi de a căuta să-şi apere interesele în acele probleme care intră în sfera de responsabilitate a Uniunii Europene. Parlamentul European a numit un Avocat al poporului pentru a investiga acuzaţiile adresate de cetăţenii ce se simt lezaţi în exercitarea drepturilor lor.

Parlamentul European acordă importanţă specială menţinerii legăturii cu parlamentele naţionale ale ţărilor membre ale U.E. prin şedinţe desfăşurate cu regularitate, cu participarea preşedinţilor parlamentelor cât şi la nivelul comitetelor parlamentare.

Aceste contacte sunt animate şi prind viaţă şi prin discuţiile ce au loc asupra politicilor adoptate de U.E., în cadrul unor reuniuni rol de investigaţii parlamentare.

Puterea Parlamentului European are trei secţiuni: puterea legislativă, puterea de a stabili bugetul şi puterea de a supraveghea şi superviza executivul.

Puterea legislativă. Iniţial, Tratatul de la Roma din 1957 a dat Parlamentului numai un rol consultativ, permiţând Comisiei Europene să propună şi Consiliului de Miniştri al C.E. să decidă în materie de legislaţie comunitară. Tratatele încheiate ulterior au extins influenţa Parlamentului European, dându-i puterea de a amenda şi apoi de a adopta legile, astfel încât în prezent Parlamentul şi Consiliul European îşi împart puterea de decizie îintr-un mare număr de domenii.

Procedura de consultare necesită un punct de vedere din partea Parlamentului, înainte ca o propunere legislativă din partea Comisiei Europene să poata fi adoptată de către Consiliul European. De exemplu, această procedură se aplică revizuirii preţurilor produselor agricole.

Procedura de cooperare permite Parlamentului să îmbunătăţească legislatia folosind amendamentele. Aceasta implică două lecturi în Parlament, dând membrilor acestuia posibilitatea să revadă şi să modifice atât propunerile făcute de Comisia Europeană, cât şi poziţia preliminară exprimată de Consiliul European asupra acestora. Această procedură se aplică într-un mare număr de domenii, incluzând Fondul European de Dezvoltare Regională, activitatea de cercetare ştiinţifică, protecţia mediului, dezvoltarea şi cooperarea cu statele din afară Uniunii Europene.

Procedura de luare în comun a deciziilor asigură partajarea puterii de luare a deciziilor între Parlamentul şi Consiliul European. Un comitet de conciliere – constituit dintr-un numar egal de membri ai Parlamentului şi ai Consiliului, în prezenţa Comisiei Europene – caută o soluţie de compromis în privinţa unei formulări, pe care ulterior atât Consiliul cât şi Parlamentul le aprobă.

Dacă nu se ajunge la un acord între Parlament şi Consiliu, Parlamentul European are dreptul să respingă complet propunerea respectivă.

Procedura de co-decizie se aplică într-un mare număr de probleme, ca de exemplu libera circulaţie a salariaţilor, protecţia consumatorilor, educaţia, cultura, sănătatea, reţeaua europeană de comunicaţii.

Consimtamântul Parlamentului este cerut pentru validarea unor acorduri internaţionale importante, ca de exemplu admiterea de noi membri în Uniunea Europeană, acorduri de asociere încheiate cu state din afără uniunii, organizarea şi aprobarea obiectivelor fondurilor de coeziune constituite ad-hoc, stabilirea sarcinilor şi puterilor Băncii Centrale Europene.

Parlamentul European are 626 de membri aleşi pe un termen de 5 ani. Repartiţia parlamentarilor este următoarea:  

Ţară

Nr. de parlamentari

Germania

99

Franţa

87

Italia

87

Marea Britanie

87

Spania

64

Olanda

31

Belgia

25

Grecia

25

Portugalia

25

Suedia

22

Austria

21

Danemarca

16

Finlanda

16

Irlanda

15

Luxemburg

6

Tratatul Uniunii Europene a prevăzut o creştere a puterii Parlamentului European prin introducerea procedurii de luare în comun a deciziilor, care înseamnă că o mare parte a legislaţiei (ca de exemplu cea referitoare la piaţa internă, problemele şi protecţia consumatorilor, reţeaua de comunicaţii trans-europeană, educaţia şi sănatatea) este acceptată atât de către parlament cât şi de către Consiliu.

În cea mai mare parte a cazurilor (incluzând agricultura, pescuitul, piaţa internă, protecţia mediului şi transportul), Consiliul ia decizii cu majoritate de voturi, statele membre dispunând de urmatorul număr de voturi: 

Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie

10 voturi

Spania

8 voturi

Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia

5 voturi

Austria şi Suedia

4 voturi

Irlanda, Danemarca si Finlanda

3 voturi

Luxemburg

2 voturi

TOTAL

87 voturi

Atunci când se discută o propunere a Comisiei Europene este necesară o majoritate de cel puţin 62 de voturi pentru. În celelalte cazuri, majoritatea necesară este tot de 62 de voturi, dar acestea trebuie să aparţină cel puţin a 10 state. În practică, Consiliul încearcă să atingă un consens cât mai larg în majoritatea problemelor înainte de a lua decizii, astfel încât, spre exemplu, numai la aproximativ 14% din legislaţia adoptată de Consiliu în anul 1994 s-au consemnat voturi negative sau membri ai Consiliului care nu şi-au exercitat dreptul de vot.

 

  1. Comitetul Economic si Social

 

Comitetul Economic şi Social a fost înfiinţat prin Tratatele de la Roma din 1957, în măsură să implice grupurile de interese din domeniile economic şi social în stabilirea unei pieţe comune şi pentru a asigura un mecanism instituţionalizat pentru a furniza Comisiei Europene şi Consiliului European informaţiile esenţiale necesare în legătură cu problemele de competenţa acestora.

Actul European Unic din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au întărit rolul Comitetului Economic şi Social al Uniunii Europene.

Calitatea de membru. Cei 222 de membri ai Comitetului Economic şi Social al Uniunii Europene provin din cadrul grupurilor de interese din domeniul economic şi social. Aceşti membri sunt nominalizati de către guvernele ţărilor membre ale U.E. şi numiţi de către Consiliul European pe o perioada de 4 ani, mandatul putând fi reînnoit pentru încă un mandat.

Rolul consultativ al Comitetului. Consultarea Comitetului Economic şi Social de către Comisia şi Consiliul European este obligatorie în câteva cazuri în timp ce în altele este opţională. Cu toate acestea, Comitetul Economic şi Social poate adopta opinii şi din proprie iniţiativă. Actul Unic European din 17 februarie 1986 şi Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 au extins aria de probleme ce necesită un aviz al Comitetului, în special noile politici (cele regionale şi cele referitoare la protecţia mediului). Tratatul de la Amsterdam lărgeşte aria de competenţă a Comitetului şi permite ca acesta să fie consultat şi de către Parlamentul European.

Rolul de informare şi integrare. In ultimii ani Comitetul Economic şi Social şi-a întărit rolul în cadrul U.E. şi şi-a largit aria atribuţiilor şi competenţelor, aşa cum rezultă din tratatele Uniunii. El acţionează ca un forum consacrat pieţei unice şi organizează, beneficiind şi de sprijinul altor instituţii ale Uniunii Europene, o serie de evenimente ce au rolul de a aduce instituţiile europene mai aproape de populaţie.

Comitetul Economic şi Social are şase secţiuni:

  Agricultură şi dezvoltare rurală;

  Uniune economică şi monetară şi coeziune economică şi socială;

  Locuri de muncă, probleme sociale şi cetăţenie;

  Relaţii externe;

  Piaţa unică, producţie şi consum;

  Transport, energie, infrastructură şi informaţii.

Opiniile ce urmează a fi formulate oficial de către Comitet sunt elaborate în formă de proiect în cadrul unor grupuri de lucru. Acestea au de regulă, câte 12 membri, incluzând un raportor care poate fi asistat de către experţi (în mod normal în număr de patru).

Comitetul Economic şi Social are dreptul de a stabili, pe o durată limitată, subcomitete pentru solutionarea unor probleme specifice.

Aceste subcomitete acţionează în aceleaşi domenii cu cele şase secţiuni. Ca normă, Comitetul Economic şi Social se reuneşte în şedinţe plenare de zece ori pe an. În cadrul acestor sesiuni plenare, diversele opinii sunt adoptate pe baza propunerilor formulate de cele şase secţiuni, cu majoritate simplă a voturilor. Opiniile sunt înaintate Instituţiilor Europene şi  publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comitetul mentine contacte permanente cu consiliile economice şi sociale constituite la nivel regional şi naţional din cadrul Uniunii Europene. Aceste legaturi implică, în special, schimburi de informaţii şi discutii ce au loc în fiecare an, pe tema unor probleme specifice.

Comitetul menţine contacte cu grupuri de interese din domeniul economic şi social dintr-un număr important de ţari nemembre şi grupuri de ţări, incluzând ţările mediteraneene, cele din Europa Centrală şi de Est, grupul ţărilor EFTA, ţările din America Latină. Pentru aceasta, Comitetul Economic şi Social stabileşte şi trimite delegaţii formate din 15–30 de membri, conduse de către preşedinte sau unul din vicepresedinţi. Este de aşteptat ca unele reuniuni ce implică participarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, să capete un caracter instituţionalizat, în baza unor înţelegeri europene.

Comitetul Economic şi Social are, în afără de cei 222 de membri, două categorii de personal: personal ce lucrează exclusiv pentru comitet, în numar de 135 de persoane şi personal ce are dublă subordonare, către Comitetul Economic şi Social şi către Comitetul Regiunilor (516 persoane, majoritatea membri ai Secretariatului Comitetului Economic şi Social).

 

3.Comitetul Regiunilor

 

Este una dintre cele mai noi instituţii ale Uniunii Europene, a cărei naştere reflectă dorinţa ţărilor membre nu numai de a respecta identitatea regională şi locală precum şi prerogativele instituţiilor corespunzatoare, dar şi de a implica aceste instituţii regionale şi locale în implementarea şi dezvoltarea politicilor specifice ale Uniunii Europene.

Comitetul Regiunilor are 222 de membri (ca şi Comitetul Economic şi Social). Repartiţia pe ţări a acestor membri este următoarea: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie câte 24, Spania 21, Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia şi Suedia câte 12 fiecare, Danemarca, Finlanda, Irlanda câte 9 fiecare, iar Luxemburg 6 membri.

Comitetul a fost creat ca un corp consultativ, în baza Tratatului Uniunii Europene, devenind în prezent un puternic mecanism de păstrare cu consecvenţă a principiului subsidiaritătii; Comitetul s-a reunit pentru prima dată în luna martie 1994.

Subsidiaritatea, înscrisă în Tratatul Uniunii Europene, semnifică faptul că deciziile trebuie să fie luate de către acele autorităţi publice care sunt cel mai aproape posibil de cetăţeni. Totodată se are în vedere ca acţiunea instituţiilor Uniunii Europene să nu fie iniţiată decât în cazurile când este mai eficientă decât acţiunea instituţiilor regionale, naţionale sau locale, dupa caz. Acest principiu este în contradicţie cu centralizarea excesivă a procesului de luare a deciziilor, în unele cazuri considerat prea îndepartat de cetăţean şi indiferent la nevoile acestuia. Membrii Comitetului Regiunilor sunt preşedinţi de Consilii Regionale, primari de oraşe, preşedinţi de consilii departamentale şi oraşeneşti, toţi fiind aleşi în aceste funcţii prin sufragiu, provenind de la nivelurile administraţiei publice cele mai apropiate de cetăţeni.

Toţi membrii Comitetului au o experienţă directă în privinţa modului în care politicile şi legislaţia Uniunii Europene afectează viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. Dispunând de asemenea resurse, Comitetul este în măsură să exploateze capacitatea şi profesionalismul membrilor săi, în folosul tuturor instituţiilor Uniunii Europene, având numeroase prilejuri pentru aceasta. Tratatul Uniunii Europene prevede ca acest Comitet al Regiunilor să fie consultat în probleme referitoare la reţeaua trans-Europeană de comunicaţii, sănătatea publică, educaţie, problemele tineretului, cultură, coeziunea economică şi socială.

Activitatea Comitetului este bazată pe o structură constituită din şapte comisii:

– politica regională, fonduri structurale, coeziune economică şi socială, cooperare trans-frontalieră şi inter-regională; agricultură, dezvol-tare rurală, pescuit;

– comunicaţii trans-europene, transport, informaţii;

– planificare spaţială, problemele urbanizării, energie, protecţia mediului;

– politica socială, sănătate publică, protecţia consumatorului, cercetare ştiinţifică, turism;

– locuri de muncă, politica economică, piaţa unică, industrie, între-prinderi mici şi mijlocii;

– educaţie, pregătirea forţei de munca, cultura, problemele tineretului, sport, drepturile cetăţenilor.

Comitetul a constituit o comisie specială pentru probleme institu-ţionale, care este însărcinată să contribuie la dezbaterea asupra reformei instituţiilor Uniunii Europene.

Activitatea Comitetului este organizată şi condusă de un birou, ales pentru un mandat de doi ani.

În scurta sa experienţă, Comitetul s-a implicat într-un mare număr de probleme precum: reţeaua trans-Europeană de aeroporturi; dezvoltarea turismului rural; dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a vota în alegerile locale într-un alt stat membru decât acela ai cărui cetăţeni sunt; drumul Europei spre societatea informaţizată.

O temă constantă în întreaga activitate a Comitetului Regiunilor este nevoia de a implica mai mult regiunile şi localităţile în formularea şi imple-mentarea politicilor şi strategiilor de interes comun.

Drepturile cetăţeneşti în Uniunea Europeană

În timpul relativ scurtei sale istorii, Uniunea Europeană s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere spaţio-geografic (numarând în prezent cincisprezece state), din punct de vedere al importanţei politice, cât şi din punct de vedere al instituţiilor. Tratatele fundamentale ale Uniunii au fost revizuite de trei ori: în 1986 (prin Actul Unic European), în 1992 (prin Tratatul Uniunii Europene) şi în 1997 (prin Tratatul de la Amsterdam).

Scopul primordial al Uniunii Europene este „o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetăţeni”. Obiectivele pe termen lung ale Uniunii Europene sunt de a promova progresul economic şi social într-un mod cât mai echilibrat şi care să poată fi susţinut constant, de a afirma identitatea Europeană pe scena mondială şi de a introduce cetăţenia Europeană pentru cetăţenii ţărilor membre.

   Uniunea Europeană are propriul drapel, propriul imn şi sărbătoreşte Ziua Europei pe 9 mai.

Pe termen scurt, (pentru următorii câţiva ani) obiectivele Uniunii Europene sunt:

–  punerea în aplicare a Tratatului de la Amsterdam (care conţine noi drepturi pentru cetăţeni, libertatea de deplasare, libertatea muncii şi întărirea instituţiilor europene);

– lărgirea Uniunii, prin admiterea aderării ţărilor din Europa Centrala şi de Est, conform programului „Agenda 2000”;

– lansarea monedei unice europene „euro” (introdusă de la 1 ianuarie 1999, dar care va înlocui monedele naţionale de la 1 ianuarie 2003).

Uniunea Europeană a conferit gradual, cetăţenilor ţărilor membre o serie de noi drepturi, de implementarea cărora este responsabilă atât justiţia naţională din fiecare ţară cât şi Curtea Europeană de Justiţie. Aceste drepturi au fost privite întotdeauna de către Curtea Europeană de Justiţie drept principii generale pe care Instituţiile Europene nu numai că sunt obligate să le aplice, dar a căror promovare constituie chiar raţiunea lor de a fi. Aceste drepturi sunt înscrise în Tratatele Europene care, în diferitele stadii ale Uniunii Europene, reflectă tocmai evoluţia continuă a instituţiilor acesteia.

Tratatul de la Roma (Tratatul de Constituire a Comunitatii Europene) a început prin a scoate în afara legii discriminarea bazată pe naţionalitate în problemele ce au legătură cu libertatea de deplasare a salariaţilor.

Ulterior, alte trei instrumente – Actul Unic (1986), Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au adăugat noi drepturi care pot fi grupate în trei categorii principale:

– drepturi fundamentale;

– drepturi referitoare la libertatea de deplasare;

– drepturi democratice individuale.

Drepturile fundamentale. Uniunea Europeană şi-a afirmat şi demon-strat întotdeauna preocuparea şi hotărârea de a acţiona pentru garantarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în special a acelora prevăzute de Convenţia Europeană cu privire la Drepturile Omului, adoptată la Roma in 1950 de către membrii Consiliului Europei (a nu se confunda acest organism cu Consiliul Uniunii Europene).

Preambulul la Tratatul Comunitatii Europene se refera la drepturile sociale fundamentale, bazându-se pe Carta Sociala Europeană adoptată în 1961 de Consiliul Europei şi pe Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Salariatilor, din 1989.

În conformitate cu Tratatul, Uniunea Europeană este abilitată să ia măsurile necesare spre a combate discriminarea.

Domeniile în care instituţiile europene pot interveni sunt discriminarea bazata pe sex, rasă, origine etnică, religie, credinţă, handicapuri fizice sau mentale, vârstă sau orientare sexuală. În această viziune, Uniunea Europeană aplică politici şi programe în măsură să asigure sanse egale pentru femei, ca şi pentru bărbăţi, în egală măsură.

Tratatul de la Amsterdam a împuternicit Curtea Europeană de Justitie să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către Instituţiile Uniunii Europene.

Reuniunea Consiliului European ce a avut loc la Köln în iunie 1999, a confirmat importanţa drepturilor fundamentale, punând accentul pe necesitatea de a stabili o Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale.

Drepturile democratice individuale. Cetăţenii din ţările Uniunii Europene au responsabilităţi şi drepturi în viaţa politică a Uniunii. Ei au un rol determinant în dezvoltarea în viitor a acesteia.

Toţi cetăţenii din ţările Uniunii sunt îndreptăţiţi să-şi exercite dreptul de vot în ţările în care îşi au domiciliul sau reşedinţa pentru alegerea deputatilor în Parlamentul European, alegeri ce au loc din cinci in cinci ani. Tratatul Uniunii Europene prevede o uniformizare a procedurii de exercitare a votului, care se va materializa în viitorul apropiat. Cu toate acestea, statele membre înca nu s-au pus de acord asupra acestei proceduri unice. În prezent, fiecare stat membru organizează alegerile conform legii electorale proprii.

Orice locuitor al uneia din ţările membre ale Uniunii Europene poate adresa o petiţie Parlamentului European în orice problemă privind Uniunea, cu singura condiţie de a o semna. Parlamentul poate apoi investiga orice violare a unui drept individual ori interes legitim de către unul din statele membre, sau de către o instituţie a acestuia sau a Uniunii Europene. De asemenea, locuitorii ţărilor Uniunii Europene pot face propuneri în scopul perfecţionării legislaţiei şi creşterii eficacităţii şi eficientei aplicării acesteia în practica juridică şi administrativă.

Toate instituţiile statelor membre, în egală măsură cu cele aparţinând Uniunii, sunt obligate să aplice principiile transparenţei în rezolvarea atribuţiilor lor de serviciu. Această nouă obligaţie, introdusă prin Tratatul de la Amsterdam, conferă cetăţenilor dreptul de a avea acces la toate documentele Instituţiilor Europene, precum şi la acelea emise de statele membre, cu condiţia ca acestea să-şi dea consimţământul. De asemenea, opinia publică are dreptul să-i fie aduse la cunoştinţă rezultatele votului precum şi explicaţiile necesare referitoare la modul în care votează fiecare delegaţie naţională în cadrul Consiliului Uniunii Europene, atunci când acesta ia decizii legislative.

Un alt drept individual constă în protecţia diplomatică, pe care cetăţenii unuia dintre statele Uniunii pot să o primească, atunci când se află într-o ţară care nu este membră a Uniunii de la orice reprezentanţă diplomatică a unui stat membru.