În orice raport juridic obligaţional creditorul urmăreşte executarea obligaţiei de către debitorul său, aceasta constituind, de fapt, raţiunea oricărei obligaţii, de a fi executată. Creditorul este interesat ca obligaţia debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de insolvabilitate a debitorului, situaţie în care el ar fi prejudiciat. Insolvabilitatea presupune ca datoriile debitorului, (pasivul său) sunt mai mari decât activul acestuia.

         Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza în principiu pe două căi şi anume: pe de o parte legea stabileşte o garanţie generală în favoarea tuturor creditorilor fără ca aceştia să facă acte juridice prealabile în acest sens şi, pe de altă parte, legea creează cadrul juridic necesar, la îndemâna creditorilor pentru ca aceştia să-şi poată construi garanţii în limitele permise de lege.

         Din prima categorie de garanţii face parte cea prevăzută de art. 1718 C.civil respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari sau obişnuiţi. Potrivit textului citat “oricine este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Acest gaj general este un gaj comun, el fiind constituit în egală măsură în favoarea tuturor creditorilor, indiferent de valoarea creanţei lor sau de data când s-a născut ori a devenit scadentă.

         De aici rezultă şi poziţia de egalitate a creditorilor faţă de bunurile ce constituie patrimoniul debitorului şi sunt supuse executării silite. Fiind situaţi pe o poziţie de egalitate, în măsura în care valoarea pasivului debitorului depăşeşte pe aceea a activului, creditorii, în baza poziţiilor lor neprivilegiate, de egalitate, vor fi îndestulaţi proporţional cu valoarea creanţei lor scadente. Acest principiu rezultă din conţinutul textului art.1719 C.civil conform căruia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie sub condiţia ca între debitori să nu existe cauze legitime de preferinţă.

         Creditorul interesat de asigurarea unei executări neîntârziate a obligaţiei şi pentru a înlătura consecinţele inacţiunii acestuia, are la îndemână mijloace procesuale adecvate, cum sunt acţiunea oblică sau subrogatorie, acţiunea pauliană sau revocatorie, dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi.

         De asemenea, creditorii au şi alte posibilităţi juridice pentru a-şi asigura realizarea creanţelor, cum ar fi solidaritatea şi indivizibilitatea. Dar există anumite mijloace juridice care exced sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari şi care înlătură egalitatea dintre creditori; acestea poartă numele de garanţii.

         In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în caz de neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.  

         In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, una fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi garanţii reale.

·        Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de a executa el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa. Codul civil reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea (cauţiunea).

·        Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire la acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui drept  de preferinţă şi a unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac parte gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.