Introducere

        

Rolul obligaţiilor în viaţa juridică este determinat de faptul că ele stau la baza oricărui raport de drept, fiind întâlnite în toate materiile dreptului.

În dreptul roman, noţiunea de obligaţie a fost înţeleasă iniţial ca o legătură pur materială între debitor şi creditor (vinculum corporis), dar dezvoltarea societăţii romane a făcut ca această noţiune să devină o legătură pur juridică (vinculum juris) care permitea creditorului să-i pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, având posibilitatea de a recurge la executarea silită asupra bunurilor debitorului.

În principal, obligaţia este analizată ca un raport juridic stabilit între creditor şi debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligaţional, iar debitorul este subiectul pasiv, care se îndatorează faţă de creditor la executarea unei prestaţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Noţiuni generale despre obligatii

 

Obligaţia civilă  este raportul juridic stabilit între două sau mai multe persoane, În conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorira corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva

Elementele obligaţiei. Structura raportului juridic de obligaţie implică trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiectele raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic obligaţional, ca orice raport juridic, se stabileşte între persoane fizice sau juridice. El presupune, în mod necesar, două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv.

Subiectul activ este denumit creditor, adică persoana care are încredere în cel care se obligă, iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor, deoarece datorează creditorului o prestaţie determinată.

Deşi subiectele oricărui raport juridic de obligaţii civile au denumirile de creditor şi debitor, termeni proprii obligaţiilor civile în general, în fiecare raport obligaţional subiectele poartă denumiri specifice naturii lui: vânzător-cumpărător; locator-locatar; mandante-mandatar; asigurator-asigurat etc.

De cele mai multe ori, părţile dintr-un raport juridic de obligaţie au dublă calitate, de subiect activ şi subiect pasiv (contractele bilaterale), dar sunt şi raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor şi cealaltă numai debitor (contractele unilaterale, raporturile juridice create prin săvâşirea unui fapt ilicit).

Conţinutul raportului juridic de obligaţie. Conţinutul raportului juridic de obligaţie cuprinde toate drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund obligaţiile debitorului. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se stabileşte prin voinţa părţilor, ori este determinat prin lege, după cum izvor al obligaţiei îl constituie actul civil sau un  alt izvor decât actul juridic al părţilor.

Obiectul raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic de obligaţie are ca obiect prestaţia la care s-a obligat debitorul, prestaţie ce poate fi pozitivă (a da, a face) sau negativă (a nu face).

 

  1. Clasificarea obligaţiilor.

 

1). În funcţie de obiectul lor:

  1. a) - obligaţia de a da – este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real;

    - obligaţia de a face – este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu ori de a preda un lucru;

    - obligaţia de a nu face – are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut – înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept – ori unui drept relativ – înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

         Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte clasificarea actelor juridice (ex. contractul de rentă viageră – obligaţie de “a da”; contractul de vânzare cu clauză de întreţinere – obligaţie de “a face”) şi a posibilităţii aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

  1. b) – obligaţii pozitive – sunt obligaţiile de “a da” şi “a face”;

         --obligaţii negative – sunt obligaţiile de “a nu face”.

         Aceată clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului.

  1. c) – obligaţia de rezultat (determinată) – acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat (ex. obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut);

         -- obligaţia de diligenţă (de mijloace) – acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a pune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (ex. obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat).

Clasificarea prezintă interes sub aspect probatoriu.

         2). După opozabilitatea lor, se împart în:

  1. a) obligaţie obişnuită – este acea obligaţie civilă care incubă debitorului faţă de care s-a născut. Este o obligaţie opozabilă “între părţi”, ca şi dreptul de creanţă;
  2. b) obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) – este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. De exemplu, obligaţia cumpărătorului imobilului închiriat de a respecta locaţiunea contractată de către vânzător;
  3. c) obligaţie reală (propter rem) – este îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în consideraţia importanţei deosebite a unui astfel de bun, pentru societate (sunt asemenea obligaţii: cea a deţine un teren agricol şi de a-l cultiva, cea de a deţine un bun patrimonial naţional şi de a-l conserva, etc.).

         3). În raport de sancţiunea ce asigură respectarea lor:

  1. a) obligaţia perfectă – este acea obligaţie civilă a cărei exercitare este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită;
  2. b) obligaţia imperfectă (numită şi naturală) – este acea obligaţie – tot juridică – a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de bună voie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei (ex. potrivit art. 1092 C.civ. “Orice plată presupune o datorie;ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”). Obligaţiile civile imperfecte sunt prevăzute de lege, izvorăsc dintr-un act sau dintr-un fapt juridic, numai că fie se nasc fără sancţiunea acţiunii civile în justiţie (cum este cazul obligaţiei din joc şi prinsoare), fie pierd această sancţiune datorită trecerii timpului (obligaţia naturală apărută ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripţie extinctivă).

         Sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării).

  1. c) obligaţia morală – este acea obligaţie care fără a fi prevăzută de vreo normă juridică, din anumite considerente de onoare, din motive de ordin etic, este însuşită de către o persoană (de exemplu, obligaţia de înzestrare a copiilor la căsătorie, obligaţia de a acorda întreţinere copilului celuilalt soţ).

 

  1. Izvoarele obligaţiilor

 

  1. Contractul
  2. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii. 2. Clasificarea contractelor. 3. încheierea contractelor. 4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului): a) interpretarea contractului; b) obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante; c) obligativitatea contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de parţi contractante (principiul relativităţii efectelor contractului, excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului, excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului - simulaţia); d) efectele specifice ale contractelor sinalagmatice (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi riscul contractului).

 

Obligaţiile civile au două mari izvoare: actele juridice şi faptele juridice. Actele juridice, la rândul lor, se împart în contracte şi acte unilaterale, iar faptele juridice sunt fapte licite (gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză), şi fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delicte civile).

 

Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii.

Art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.

         Ceea ce este hotărâtor în această definiţie este acordul de voinţă, bi- sau multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic, şi anume un act juridic de formaţie bilaterală (plurilaterală, multilaterală).

         În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenţie.

         În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui desăvârşit liber arbitru -, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială, pe de o parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.       

         Astfel, potrivit art. 5 Cod civil, „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

         Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancţiunea nulităţii absolute.

 

Clasificarea contractelor.

În literatura juridică au concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte forma); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi; efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia existentă între contracte ş.a.

         Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale.

         Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative şi contracte aleatorii. Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit: contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Clasificarea contractelor după efectele produse: A. O primă grupă este aceea care cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii); B. O a două grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi şi contractele declarative de drepturi.

Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare: contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă: contracte numite şi contracte nenumite.

Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele: contracte principale şi contracte accesorii.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor contractante: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

 

Încheierea contractelor.

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a contract, cu acceptarea acelei oferte.

Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.

Propunerea de a contracta făcută de o către o persoană  poartă denumirea de ofertă sau policitaţiune.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Oferta poate fi adresată unei persoane determinată, dar, la fel de bine, ea poate fi adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea mărfurilor în vitrine, standuri, etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile generale ale acestuia.

  1. a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută iocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.
  2. b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.
  3. c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.
  4. d) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerate pentru încheierea contractului; caracterul complet şi precis face posibil ca simpla acceptare să realizeze perfectarea contractului.

Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta). Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală, pe când antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală.

Răspunderea pentru revocarea ofertei. În Codul comercial (art. 37) este înscrisă regula în conformitate cu care, până în momentul încheierii contractului oferta şi acceptarea sunt revocabile.

Atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi fără a avea de suportat vreo consecinţă. Este necesar ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.

Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează a se distinge după cum oferta este cu termen – în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare – ori fără termen.

În primul caz, se consideră că ofertantul este dator să o menţină până la expirarea termenului; de îndată ce termenul a expirat oferta devine caducă. Ofertantul poate primi ca bună şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunoştinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta (art. 35 alin. 2 Cod comercial).

Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului să delibereze şi să se pronunţe asupra ei.

Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.

Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produce ca urmare a revocării intempestive. Astfel dispun prevederile art. 37 Cod comercial, unde, după ce în partea I se arată că oferta poate fi revocată până la încheierea contractului, în patea a II-a se precizează: „cu toate acestea, deşi revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea însă ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce acesta întreprinse executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese”.

O asemenea situaţie este aceea în care în condiţiile unei oferte cu termene foarte scurte de executare a contractului, în bună-credinţă, destinatarul ofertei se consideră îndreptăţit ca odată cu expedierea acceptării să treacă la executarea viitorului contract.

Explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept.

Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a consimţământului şi constituie un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.

Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să întrunească şi alte cerinţe:

  1. a) să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrariu, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte;
  2. b) să fie neîndoielnică;
  3. c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;
  4. d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.

Momentul şi locul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Există următoarele trei ipoteze:

  1. a) Încheierea contractului între prezenţi. Nici o problemă deosebită nu se pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul, ambii fiind de faţă, cad de acord asupra încheierii contractului. Momentul încheierii este marcat de realizarea acestui acord.
  2. b) Încheierea contractului prin telefon. Determinarea momentului încheierii contractului prin telefon se face asemănător cu încheierea contractului între prezenţi. Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică prin analogie, contractul fiind considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au căzut de acord asupra încheierii sale.
  3. c) Încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi). Distanţarea în timp a ofertei şi a acceptării – determinată de împrejurarea că ofertantul şi acceptantul nu se află de faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea o acceptă – ridică dificultăţi în privinţa determinării momentului încheierii contractului.

Mai multe sisteme şi teorii au fost propuse: a) sistemul emisiunii (al declaraţiunii). Se consideră că acordul de voinţă al părţilor s-a format de îndată ce destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului.Critica: nu se poate stabili cu siguranţă momentul încheierii contractului şi nu oferă nici o certitudine, întrucât, înainte de a fi expediat acceptarea către ofertant, acceptantul poate, oricând reveni asupra ei.

  1. b) sistemul expedierii acceptării. Se consideră drept moment al încheierii contractului momentul în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.

Critici: este posibil ca, până la ajungerea la destinaţie a corespondenţei, expeditorul să o retragă şi prezintă dezavantajul că ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea contractului decât mai târziu.

  1. c) sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării). Se consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu cunoştinţă de cuprinsul lui.

Critica: se consideră că încheierea contractului a avut loc, deşi ofertantul nu cunoaşte că a avut loc acceptarea.

  1. d) sistemul informării. Se consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Legislaţia noastră a adoptat acest sistem se sprijină pe prevederile art. 35 Cod comercial, în conformitate cu care contractul se consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în temenul hotărât de dânsul sau în temenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.

Critica: există posibilitatea unui arbitrar din partea ofertantului, care, spre a evita încheierea contractului, refuză să deschidă corespondenţa primită de la acceptant, precum şi incertitudinea ce există cu privire la momentul în care ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de acceptare.

Sistemul este corectat prin instituirea unei prezumţii relativă că la momentul primirii corespondenţei, ofertantul a luat cunştinţă de acceptare.

În conformitate cu prevederea art. 38 Cod comercial, „în contractele unilaterale propunerea este obligatorie deîndată ce ajunge la cunoştinţa părţii către este făcută”.

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere, şi anume:

  1. a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei;
  2. b) viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractelor;
  3. c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract. Problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în timp;
  4. d) efectele contractului se produc, de regulă, începând din momentul încheierii acestuia.
  5. e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de prescripţie (art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1958);
  6. f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului determinat de prima acceptare primităm face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;
  7. g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Locul încheierii contractului. Când contractul se încheie între părţi prezente, locul este acela în care se găsesc părţile.

În cazul contractului încheiat la telefon socotim că locul încheierii contractului va fi acela unde se află ofertantul.

Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa.

Locul încheierii contractului poate prezenta interes pentru determinarea instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

  1. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii

                   Aspecte generale privind actul juridic unilateral. 2. Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura juridică drept izvoare de obligaţii.

Aspecte generale privind actul juridic unilateral.

Includerea actului juridic de formaţie unilaterală în rândul izvoarelor obligaţiilor este controversată. Chiar dacă, în mod excepţional, se admite actul unilateral ca izvor de obligaţii, încă este contestată lista exemplarelor care s-ar încadra în această categorie.

Actul unilateral ca izvor de obligaţii constă în simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o persoană, care dă naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului

Se consideră că de îndată ce voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, nemaiputând deci să fie retractată de către autor.

Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura juridică drept izvoare de obligaţii.

În literatura juridică sunt prezentate următoarele operaţiuni juridice ca fiind acte unilaterale ce dau naştere la raporturi obligaţionale: promisiunea publică de recompensă, promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reuşită la un concurs, oferta de purgă a imobilului ipotecat, oferta de a contracta, titlurile de valoare, gestiunea intereselor altuia, contractul în folosul altuia.

  1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii

         Gestiunea intereselor altei persoane. 2. Plata lucrului nedatorat. 3. Îmbogăţirea fără justă cauză.

Definiţie. Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin asemenea efecte să se încalce normele de drept în vigoare.

         Reglementare.  În Codul civil, în art. 986-997 sub denumirea de cvasicontracte sunt reglementate două asemenea izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 987-991) şi plata nedatorată (art. 992-997).

Practica şi literatura au adăugat un al treilea fapt juridic licit – îmbogăţirea fără justă cauză.

  1. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (Răspunderea civilă delictuală)
  2. Aspecte generale: a) noţiune, terminologie şi reglementare juridică; b) funcţiile răspunderii civile delictuale; c) comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi alte feluri de răspundere.
  3. Răspunderea pentru fapta proprie: a) condiţiile generale ale răspunderii; b) proba elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; c) aspecte specifice privind răspunderea civilă pentru fapta proprie a persoanei juridice.
  4. Răspunderea pentru fapta altei persoane: a) răspunderea părinţilor pentru fapta copilor minori; b) răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor; c) răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.
  5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi de lucruri: a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; b) răspunderea pentru ruina edificiului; c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
  2. R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1980.
  3. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, precum şi ediţiile revizuite şi adăugite apărute în Editura ALL, Bucureşti, începând cu anul 1993.
  4. Eugeniu Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, Editura Neuron, Focşani, 1994.   
  5. Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
  6. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
  7. Maria Gaiţă, Obligaţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.