Adoptarea constituţiei este un proces complex care conţine cel puţin ţrei elemente iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent şi modurile de adoptare. Aceste elemente, în ansamblul lor, vorbesc de Sensul formal al constituţiei, constituie un ansamblu de reguli enunţate chiar în textul constituţiei. Prezenţa unor reguli şi proceduri speciale de adoptare a constituţiei pun în valoare regula supremaţiei faţă de celelalte acte juridice din stat.

Cît priveşte iniţiativa adoptării constituţiei, problema nu este atît de simplă. De obicei, constituţiile nu se adoptă pe un termen stabilit şi în mod normal ar trebui să existe atîta timp cît există statul. Apare întrebarea, în cazul în care a avut loc o revoluţie, o răsturnare de putere sau a apărut un stat nou în rezultatul autodeterminării, cine are dreptul la iniţiativa adoptării constituţiei. La această întrebare nu se poate da un răspuns care nu ar trezi discuţii.  Considerăm că iniţiativa trebuie să aparţină unui organism sau forţei politice care se află la conducerea societăţii cu condiţia că iniţiativa va obţine încuviinţarea poporului său însuşi poporul poate să manifeste această iniţiativă.

Dacă am admite că iniţiativa adoptării constituţiei ar aparţine Şefului statului, Parlamentului, am putea să ne pomenim cu schimbări frecvente de regimuri politice, cu constituţii acordate de către dictatori şi alte consecinţe nefaste pentru societate.

În practica constituţională, iniţiativa adoptării constituţiei este indisolubilă de elementul doi organul competent care poartă denumirea de putere constituantă, învestită cu o putere politică specială.