1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Introducere

Pentru a scăpa de cântecul de sirenă al ideologiilor,ştiinţele politice trebuie să recupereze acea tradiţie a filosofiei politice clasice care plasează omul în centrul preocupărilor sale epistemice şi ontologice. Tehnicizarea excesivă a ştiinţelor politice prin empirism şi behaviorism neglijează tocmai coeficientul de universalitate al naturii umane pe care se poate broda încercările de a descoperi anumite constante ale cunoaşterii politice. Din filosofia clasică provine ideea că politica este o esenţă care are ca fundament un dat al naturii umane. Acest dat care face că politica să însoţească, precum o umbră, dramatică devenire a omului, este calitatea lui de „animal social“ de a fi condiţionat fatalmente să intre în relaţii de colaborare cu semenii pentru atingerea scopurilor sale. O natură umană izolată este o absurditate; de aceea, evoluţia omului a fost condiţionată pretutin denişi invariabil de fenomenul politic.

 

 

 

1.1. Apariția și evoluția științei politice

 

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de cunoașterea, stăpânirea și studierea societății, a cadrului în care trăiesc și își desfășoară activitatea. În consecință, ea a fost analizată atât în ansamblul ei, ca întreg, cât și în domeniile și părțile ei ce o compun. Dintre științele care sunt preocupate de descifrarea esenței societății, a proceselor și legităților devenirii ei, un loc aparte îl ocupa și politologia.

În cadrul oricărei societăți, indiferent de natură și nivelul ei de dezvoltare, politicul și politica au constituit activități umane fundamentale, o funcție esențială a sistemului social. Drept urmare, orice investigație profundă și detailata a oricărui sistem social, inclusiv a condiției umane, nu se poate realiza fără o analiză a politicului.

Istoricește, primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din antichitate, de care se leagă însăși etimologia termenului. Noțiunea de politologie vine de la cuvintele grecești polis-stat, cetate și logos-stiinta, adică știința despre stat, despre putere. De-a lungul vremii, această noțiune a îmbrăcat diferite accepțiuni cum ar fi: arta de guvernare, de conducere, de politică, până la termenul modern de politologie. Denumirea nouă, modernă de politologie a apărut în 1954 și a fost pusă în circulație de politologul german Eugen Ficher Baling și de francezul A. Therive.

Atât în antichitate cât și în feudalism, între științele care studiau societatea nu exista o democrație, o individualizare, drept urmare, elemente, cunoștințe despre societate vor fi nediferențiate, cele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. În primele sale manifestări gândirea politică a apărut și să dezvoltat fie în interiorul filosofiei, ca filosofie politica în Grecia antică, fie în strânsă legătură cu juridicul, în Roma antică. În toate cazurile, atât asupra politologiei cât și a celorlalte științe sociale, a cunoașterii în special, a societății în general în epoca sclavagista și medievală își va pune amprenta religia. În feudalism viața și gândirea politică se vor afla sub puternica influență a dogmei teologice și a bisericii, științele în totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axiomă politică a societății.

Procesul de disociere a științelor, a celor sociale în special de teologie și de morală creștină va începe odată cu descompunerea societății feudale. Renașterea prin spiritul său laic și științific își va pune pecetea asupra evoluției tuturor științelor, inclusiv a celor politice. Gânditori de seamă ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiștii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau în lucrările lor social-politice s-au pronunțat pentru individualizarea științei politice, pentru constituirea ei într-o știință de sine stătătoare.

Disocierea politologiei, individualizarea ei ca știința de sine stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creșterea considerabilă a rolului și locului politicului în domeniul cunoașterii teoretice și a practicii sociale. Acest proces de emancipare a științei politice s-a desfășurat în două etape:

  1. prima la mijlocul secolului al XIX-lea și a vizat în principal, desprinderea politologiei împreună cu sociologia de celelalte științe socio-umane;
  2. cea de a doua etapă s-a consumat către sfârșitul secolului al XIX-lea și a constat în separarea științei politice de sociologie, fenomen asociat și cu apariția noului său sens și conținut de știință a studierii politicului și tot ce ține de acesta.

Acest proces a determinat apariția în SUA în 1880 la Colegiul din Colorado a primei școli și catedre de științe politice. În perioada interbelică și îndeosebi postbelica, studierea politologiei în SUA, în Europa apuseana și nordică, Canada și Japonia s-a generalizat, atât ca știința cât și ca obiect de învățământ. Astăzi în lumea civilizată și democratică nimeni nu mai poate concepe realizarea și funcționarea sistemului politic, a omului modern fără o cultură politica înfăptuita pe calea instituționalizata.

În România, nici în perioada interbelică și cu atât mai puțin postbelica, politologia nu a existat nici ca disciplina de studiu și nici ca știința de cercetare a fenomenului politic. În perioada interbelică politicul era investigat din perspectivă istorică sau sociologică în strânsă interacțiune cu acestea. În perioada dominației comuniste, ceea ce se realiza în domeniul politicului era în realitate o îndoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitara comunista. Astăzi în condițiile refacerii vieții și sistemului politic democratic, a necesității formării și pregătirii cetățenilor, a racordării învățământului romanesc la cel european și universal, studiul științei politice a devenit o necesitate.

 

1.2. Obiectul de studiu al politologiei

 

Precizarea obiectului unei științe în general și în mod deosebit al unei științe sociale, cum este cazul politologiei, este o problemă extrem de dificilă, complexă și care presupune un permanent proces de definire și redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea și dinamica vieții politice contemporane, din marea explozie informaționala, precum și din apariția a numeroase științe de studiu a societății, în special a celor de granița cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al științei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul său distinct de studiu; noțiunile, categoriile, conceptele procesele și legitățile specifice cu care aceasta operează; funcțiile îndeplinite în domeniul cunoașterii, a interdisciplinarității și mai ales în practică socială; locul pe care respectiva știința îl ocupa în sistemul științelor sociale și politice; utilitatea și eficiența sa socială.

Definirea obiectului politologiei a născut și dezvoltat o diversitate de opinii, poziții în gândirea contemporană, care pot fi sintetizate în trei mari orientări:

a)Politologia - știința a studiului statului

Este o orientare mai veche, ea fiind prezența încă dinainte de Montesquieu ea aducând în susținerea să următoarele argumente:

  • însăși etimologia termenului de politologie polis-stat și logos-stiinta, adică știință care are ca obiect de studiu statul, puterea și instituțiile sale;
  • statul ar fi cea mai veche și mai importantă instituție politică a societății, cu un rol central în sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie.

O asemenea orientare nu este acceptată de cei mai mulți politologi care la rândul lor aduc contra argumente:

  • termenul inițial de politologie nu avea în vedere sensul, conținutul actual, ci el se referea la politica, putere, conducere în general, iar statul era conceput și că o comunitate socială, nu numai că o instituție politică;
  • așa cum o dovedesc ultimele cercetări statul nu este cea mai veche instituție politică a societății, ea a fost precedată de altele. Chiar dacă este cea mai importantă instituție a sistemului politic, dar nu unică, importanța ei decurge tocmai din existența celorlalte și interacțiunea cu acestea;
  • statul este studiat și de alte științe cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt ce ne poate conduce la ideea că și aceste științe ar trebui să aibă ca obiect de studiu statul;
  • politologie-stiinta a statului înseamnă o îngustare nejustificată a obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita și activitatea politica ar rămâne în afară obiectului sau de studiu.
  1. b) Puterea politică - obiect de studiu al politologiei

Este o orientare destul de răspândită în cadrul gândirii politice contemporane, atât nord americane George Cătălin, Harold Lasswel cât și din Europa apuseana M. Duverger, R. d'Aron etc.

Argumentul fundamental în cazul acestei orientări este acela că puterea constituie obiectivul oricărei acțiuni politice, ca aceasta se afla în centrul politicii.

Și față de această orientare marea majoritate a cercetătorilor și politologilor aduc contra argumente.

Ca și statul și puterea politică este doar o componentă a sistemului politic și nu politicul ca atare. În nici un caz, ea nu este în măsură să acopere sistemul politic.

Însăși noțiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata în știința politica, existând tendința de extindere a sferei acesteia și asupra unor elemente nepolitice sau dimpotrivă de restrângere a acesteia numai la aspectele autorității. În aceste condiții, cu atât mai mult se ridică semnul întrebării asupra capacității puterii de a "umple" conținutul politicului;

Nici în cazul relației știința politica-stiinta a puterii, politicul nu este în totalitatea sa studiat ci, dimpotrivă, importante elemente ale acestuia, cum ar fi: instituțiile politice, spiritualitatea, relațiile politice etc., rămân în afară investigației acesteia.

b)Politicul-obiect de studiu al politologiei

Politicul în multitudinea și diversitatea formelor sale de manifestare și exprimare trebuie să constituie obiectul de studiu al științei politice. Politologia este o știință de sinteză, de analiză în ansamblu a politicului și politicii, a genezei, esenței proceselor, legităților și relațiilor specifice acestuia.

Sintetizând, politologia studiază și explică natura și esența politicului, geneza și dinamica lui, precum și rolul pe care îl are în realitatea complexă. Ea nu este nici o pseudo-stiinta, așa cum o prezintă ideologul francez Gaston Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron.

Evident că nici politologia nu este în măsură să epuizeze întreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteză și din acest punct de vedere este unica stiiinta din cadrul științelor politice capabilă prin studiul ei, să acopere întreaga sferă de cercetare a politicului.

 

 

1.3. Locul politologiei în sistemul științelor sociale și politice

 

Fiind o știință a studiului societății, a politicului, politologia face parte atât din cadrul științelor sociale, cât și a celor politice. Ea se afla în relații de comunitate, dar și de identitate, particularitate cu științele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relația, raportul de comunitate dintre politologie și științele sociale decurge din faptul că toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie și științele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societății, specific fiecărei științe în parte. Între politologie și științele sociale se naște, se dezvolta relații de interacțiune, interdependenta, de complementaritate reciprocă. Cunoștințele, datele, informațiile acestor științe sociale sunt folosite de politologie în studiul politicului. La rândul lor și aceste științe se pot folosi de datele și cunostiintele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiză detaliată și profundă a societății.

Un al doilea plan al relațiilor, raporturilor este cel dintre politologie și științele politice de ramura: filosofia politica, sociologia politica, antropologia politica, doctrina politica, știința puterii, știința partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea elementelor de comunitate între politologie și științele politice de ramura, dar îndeosebi și mult mai important, a celor de distincție, de individualitate.

Relațiile de comunitate dintre politologie și științele politice sunt date de politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor științe.

Individualitatea acestor științe vine din modalitatea lor diferită de analiză a politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente parțiale ale acestuia; metodele și tehnicile folosite în investigarea fenomenului politic; scopul, utilitatea și finalitatea acestei cercetări; rolul pe care acestea îl au în procesul general al cunoașterii și al practicii sociale.

Politologia este singura știință politică care studiază politicul în ansamblul său, pe când celelalte științe politice cercetează doar unele segmente, părți ale acestuia. În studiul său, politologia pornește de la condițiile generale ale societății, rezultatele cercetării sale fiind un bun al întregii societăți, ele regăsindu-se în cadrul spiritualității politice generale ale societății; în ideologiile, programele, strategiile unor partide, forțe social politice. Nefiind legată de un anumit emitent politic, sau neafandu-se în serviciul acestuia, politologia realizează o cunoaștere obiectivă, cât mai apropiată de realitatea social-politica.

Concluzionând putem aprecia că relațiile de interdependentă, interdisciplinaritate și complementaritate se mențin și se amplifica între politologie și științele politice de ramura. Astăzi ca urmare a creșterii rolului politicului în societate se amplifica și consolidează statutul sistemic și plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot mai mult ca o știință fundamentală cu rol coordonator în studiul politicului și al științelor politice.

 

1.4. Funcțiile politologiei

 

Ca teorie generală a politicului, politologia exercita în cadrul societăților, în special a celor democratice o serie de funcții. Prin aceste funcții, ea își exprima, manifesta, rolul, utilitatea și eficientă socială.

Amploarea acestor funcții, utilitatea lor nu sunt aceleași în toate societățile și sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsură determinate de o serie de factori, cum ar fi:

  • natura regimului social și a forțelor social-politice aflate la putere;
  • nivelul dezvoltării vieții materiale și spirituale;
  • gradul dezvoltării vieții politice și în special a democratismului;
  • sarcinile, obiectivele politice urmărite și realizate. În esență, politologia exercita următoarele funcții: a)funcția cognitiva

Politologia realizează o funcție de cunoaștere și interpretare a realității politice. Această cunoaștere este obiectivă, nepartinica și nepartizană, lipsită de poziție și încărcătura ideologica și este un bun al întregii societăți și vizează politicul în ansamblul său, procesele și legitățile sale generale. b)funcția creativă

Cunoașterea realizată de politologie se materializează în elaborarea unor teorii, concepții, doctrine și programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea și fundamenta cultura politică.

Politologia nu numai că se întemeiază pe valori, ci ea însăși creează valori, valorile politice.

c)funcția praxiologica

Politologia nu este numai o știință teoretică, abstractă ci ea este dublată de o importanță dimensiune praxiologica. Prin rezultatele și concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluții pertinente pentru îmbunătățirea și perfecționarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele alternative de dezvoltare social-politica fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a acestuia.

  1. d) funcția formativ-educativa civică și patriotică

Prin datele, cunoștințele și informațiile dobândite, prin valorile politice create și puse în circulație, politologia contribuie în mare măsură la formare și dezvoltarea unei educații civice patriotice și politice, a constinţei de sine a individului și a societății.

  1. e) funcția previzionala

Singură sau împreună cu alte științe sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele și alternativele de dezvoltare sociale și le pune la dispoziţia societății.

În sistemul contemporan al științelor politice, politologia reprezintă o disciplină fundamentală, o știință socială particiulara consacrata fenomenului politic , singură în măsură să studieze "politicul în sine" sau după cum aprecia Julien Freund "politicul că esenţa autonomă".

Concluzii

Există o polivalenţă a fenomenelor politice care relativizează obiectul cunoaşterii politice. Acesta poate varia în funcţie de schimbările sociale rapide, de noile descoperiri ştiinţifice, de avalanşa informaţiilor din alte zone ale socialului care se cer sistematizate şi procesate. De aici şi nevoia coordonării acestor procese, nevoie reflectată în definiţiile date ştiinţei politce pe care Platon o vedea că ştiinţa conducerii societăţilor umane prin realizarea consensului; Aristotel – că arta de a-i face pe oameni fericiţi; Althusius ca o simbiotică, arhitectonică a convieţuirii umane; Machiavelli ca pe un instrument de dominare; Hobbes – ca pe o simplă „gramatică a obedienţei“; Locke ca pe oştiinţă a protecţiei vieţii şi a verii cetăţenilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1.Ovidiu Trăsnea, Probleme de sociologie politica, Editura Politica, București, 1975, p. 39-40

  1. Gaston Bouthaul, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1965, p.7-10
  2. Raymond Aron, La sociologie politique, în "Revue de l'enseignement supérieur", nr. 1-2, 1965, p. 21-23
  3. vezi Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politica, Editura Albatros, București, 1997, p.38
  4. Gabriel Almond, A Development Approach to Political Systems, Apud V. Măgureanu, op. cât.,p. 39
  5. Mihai Achim, Introducere în sociologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pg.30.
  6. Ovidiu Trăsnea, Filosofia politica, Ed. Politica, București, 1986, p.54
  7. Marcel Prélot, Sociologie politique, Toulouse, 1973, p. 239-240