Progresul activităţii de leasing depinde nu numai de nivelul de dezvoltare a economiei ţării, ci şi, în mare măsură, de susţinerea statului, prin reglementarea juridică a acestui spectru de relaţii sociale [131, pag. 55]. Însă, nu toate statele, unde operaţiunile de leasing financiar derulează cu succes, există o legislaţie specială dedicată acestora. În Marea Britanie49, Germania50, Danemarca, Ţările de Jos activitatea de leasing51 nu este nici limitată, nici reglementată pe cale normativjuridică [90, pag. 195].

În alte state ale Europei Occidentale mai mult s-au conturat formele clasice, fiind elaborate acte normative speciale, al căror scop este reglementarea juridică nemijlocit a operaţiunilor de leasing (Legea Franţei din 1966 privind leasingul echipamentului a fost luată ca bază pentru elaborarea legilor Portugaliei (1986) şi Spaniei (1988)) [88, pag. 84; 131, pag. 57]. Legi speciale dedicate leasingului au şi majoritatea statelor din fostul lagăr socialist.

Însă, reglementările legale privind leasingul diferă esenţial de la stat la stat [173]. De exemplu, rolul dreptului de opţiune la procurarea bunului este tratat absolut diferit: de la recunoaşterea lui ca fiind element obligatoriu, până la renunţarea totală la prezenţa acestuia în raporturile de leasing.

Astfel, modelul francez şi italian al operaţiunilor de leasing (cu opţiunea de răscumpărare a bunului la expirarea contractului la un preţ din care este exclusă valoarea ratelor de leasing) în Anglia este privit ca locaţiune-vânzare. În SUA, dreptul la opţiune de asemenea nu este considerat ca fiind obligatoriu pentru calificarea leasingului. În Japonia, dreptul la opţiune în general nu se aplică [96,pag. 12].

În unele state, legislaţia stabileşte criterii de delimitare a leasingului financiar de cel operaţional (Franţa, Belgia, Spania, Ţările de Jos, Grecia, Brazilia, Argentina, Ungaria, Panama, Turcia, Rusia, România etc.), în altele nu există deosebiri legal stabilite (SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania, Austria, Australia, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Israel, Finlanda etc.).

Totodată, în cadrul evidenţei contabile şi impunerii fiscale şi în aceste state leasingul este delimitat pe tipuri de leasing: financiar şi operaţional [60, pag. 22].

 Legislaţia Italiei, SUA, Franţei stabileşte cerinţe speciale pentru derularea operaţiunilor de leasing. Contractele de leasing necesită a fi înregistrate în instanţele de judecată în vederea anunţării terţelor persoane, al căror cerc este stabilit de lege, despre proprietarul obiectului leasingului [90, pag. 195].

Lipsa uniformităţii în legislaţia leasingului este corelată cu deosebirile esenţiale existente în standardele şi regulile de evidenţă contabilă din diferite state. De exemplu, sistemul anglo-saxon al evidenţei contabile (aplicată cu mici modificări în Olanda, Germania, Belgia, SUA, Japonia, Grecia) tinde să oglindească potenţialul economic al societăţii comerciale în mod adecvat şi, din acest considerent, cere reflectarea aşa-numitei „proprietăţi economice” [52] la bilanţul locatarului. În Franţa şi în ţările Europei de Sud, dimpotrivă, ţinerea evidenţei contabile a operaţiunilor de leasing rezultă din dreptul de proprietate al locatorului asupra obiectului leasingului. În primul caz, evidenţa contabilă este ţinută conform Standardelor privind evidenţa leasingului elaborate de către Comitetul pentru standardizarea internaţională a evidenţei contabile şi aprobate de ţările în cauză. Însă, Comisia Uniunii Europene şi Organizaţia leasingului din Europa susţin totuşi proprietatea juridică asupra obiectului leasingului [90, pag. 196] cerând, respectiv, ca aceasta să fie reflectată la bilanţul

contabil al locatorului.

În conformitate cu legislaţia majorităţii statelor capitaliste dezvoltate, transmiterea echipamentului şi utilajului în leasing era reglementată până nu demult de normele generale privind locaţiunea. Doar în ultimul timp, în legislaţia civilă a unui şir de state a fost definit leasingul, precum şi unele tipuri şi categorii ale acestuia, iar unele state în general au adoptat acte normative special dedicate leasingului. Deşi, trebuie să recunoaştem că prezenţa unei legi speciale dedicate operaţiunilor de leasing nu este factorul determinant al dezvoltării acestuia.

În concluzie la cele expuse, observăm că în multe state nu există o lege specială care să reglementeze regimul juridic aplicabil operaţiunilor de leasing. Totodată, în pofida inexistenţei unui act normativ special dedicat leasingului, acesta este folosit pe scară largă în statele la care ne-am referit. În multe ţări leasingul are la bază normele de drept civil sau comercial ori regulile aplicabile contractelor numite, avându-se în vedere, de asemenea, legislaţia fiscală şi contabilă privind leasingul, existentă în majoritatea ţărilor lumii. Astfel, am observat că ţările lumii au recurs la legiferarea operaţiunilor de leasing prin legislaţia comercială, civilă sau contabilă, pornind de la

sistemul anglo-saxon iniţiat de SUA (Marea Britanie, Germania) sau de la sistemul francez (Belgia, Spania, Elveţia), având drept criteriu principal existenţa opţiunii de cumpărare a locatarului.

 La fel se cere concluzia că, pe lângă diversitatea reglementărilor legale ce diferă de la stat la stat, situaţia se complică şi din cauza înţelegerii sau interpretării greşite şi confuze a operaţiunilor de leasing, acestea fiind asimilate uneori cu vânzarea în rate sau cu locaţiunea. Totuşi, considerăm că o stabilire legală a instituţiei leasingului este absolut necesară, chiar dacă în ţară există reglementări contabile sau fiscale privind calificarea operaţiunilor efectuate la categoria celor de leasing.

Mai mult ca atât, deducem necesitatea şi importanţa delimitării tipurilor de leasing, leasingul financiar fiind obiect de reglementare al unei legislaţii speciale, deoarece prin esenţa sa leasingul financiar are o natură juridică deosebită.