Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În mod asemănător cu celelalte norme juridice, normele de drept administrativ cuprind trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

În dreptul administrativ, ipoteza este, de obicei, mai dezvoltată şi prevede împrejurările, condiţiile în care se aplică şi respectiv subiectele la care se referă dispoziţia. În ipoteză sunt incluse şi alte părţi ale normei: definiţii, principii, scopul activităţii unui organ, înţelesul unor termeni.

De altfel, în articolul 2 al Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt redate mai multe definiţii, astfel:

„(1). Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală”.

„(2). Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici”.

„(5). În sensul prezentei legi, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici”.

Este de notat faptul că, în ultimii ani, îndeosebi în domeniul dreptului administrativ, s-a generalizat practica şi tehnica legislativă de a defini, în cadrul ipotezei normei de drept, noţiunile cu care operează actul normativ respectiv, cu intenţia vădită de a clarifica exhaustiv, în cele mai mici amănunte, noţiunile utilizate în cuprinsul acestora. De pildă, noua Lege a contenciosului administrativ defineşte nu numai noţiunea de bază – interes legitim – ci şi formele acestuia: interesul legitim privat şi interesul legitim public.

Observăm că necesitatea obiectivă a acestui mod de redactare a ipotezei normei de drept administrativ a devenit o necesitate. Obiectul administraţiei publice şi implicit al dreptului administrativ, aplicarea practică în cele mai variate forme şi situaţii concrete a valorilor apărate şi prestarea serviciilor publice, care urmăresc realizarea intereselor generale ale statului şi cele personale ale cetăţeanului, cer şi impun o asemenea manieră de legiferare. Acelaşi context, al importantei activităţi desfăşurate de administraţia publică, reclamă o multitudine de ipoteze dezvoltate, oferind administraţiei publice şi locale cât mai multe elemente şi argumente pentru identificarea cadrului legal, a interesului public apărat şi aplicarea cât mai exactă a legii.

În doctrină, mergând în detaliul analizei, se face distincţie între ipoteza precis determinată (conturarea detaliată şi precisă a împrejurărilor în care se va aplica dispoziţia) care impune funcţionarului doar să ia act, să verifice ori să constate şi să confirme şi ipoteza relativ determinată, care prevede, la modul general, împrejurările în care se aplică norma, lăsând la aprecierea organului modalitatea de aplicare, aceştia având competenţa de apreciere (ele sunt evocate prin expresii de genul: „în situaţii deosebite ...”, „în cazuri bine justificate”, „dacă este necesar”, „şi altele de natură ...” sau  „şi altele de asemenea ...”).

În ce ne ce priveşte, dacă ne referim la ipotezele relativ determinate, vom observa tendinţa legiuitorului român de a abuza de asemenea sintagme, care lărgesc plajele arbitrariului şi abuzului în practica administrativă, aspect relevat cu obstinaţie de către comisiile, observatorii şi specialiştii aparţinând Comunităţii Europene. Acest lucru va trebui analizat şi soluţionat de-a lungul procesului legislativ, rămânând ca numai în situaţiile în care obţinerea unui act, a unui aviz, a unei propuneri este condiţionată de o anchetă administrativă sau o procedură prealabilă, să se mai utilizeze asemenea formulări.

În ceea ce priveşte dispoziţia normei de drept administrativ, vom constata că ea este mai întotdeauna categorică, precisă şi imperativă, reflectând procesul de realizare a puterii. Astfel, principalele norme obligă subiectele la o anumită conduită. Spre exemplu, „articolul 17 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 stipulează că „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne a acestora, în conformitate cu prevederile Constituţiei ...”. În mod asemănător, în articolul 8 din legea invocată anterior se prevede: „Autorităţile administraţiei publice centrale vor consulta, înainte de adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct, potrivit legii”.

Este de observat că o mare parte dintre normele de drept administrativ conţin dispoziţii prohibitive, stipulând norme de interzicere a unor acţiuni, aşa cum se întâmplă îndeobşte cu cele cu caracter contravenţional prin care se stabilesc regulile de constrângere administrativă. În acest sens, ne stă la îndemână articolul 9 din Legea nr.60/1991, republicată, privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, redactat astfel: „Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: a) propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale oricăror organizaţii terorist-diversioniste, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ură naţională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violenţă şi la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri:  b) organizarea unei lovituri de stat sau altei acţiuni contrare siguranţei naţionale;  c) încălcarea ordinii, siguranţei sau moralităţii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ori punerea în pericol a sănătăţii acestora”.

Uneori, dispoziţia normei de drept administrativ are şi caracter permisiv, stabilind numai facultatea de a acţiona sau nu într-o anumită modalitate, evocată mai ales prin verbele „a putea”, sau „a face” şi/sau prin utilizarea sintagmelor „autoritatea administrativă poate ...” sau „cetăţeanul poate ...”. Spre exemplu, articolul 12 din Legea administraţiei publice locale stipulează: „Autorităţile administraţiei publice locale pot încheia şi pot participa, inclusiv prin alocarea de fonduri, la iniţierea şi la realizarea unor programe de dezvoltare regională, în condiţiile legii. În acelaşi sens, invocăm, spre pildă, formularea articolului 46, al aceluiaşi act normativ, care, printre altele, stipulează: „...nominalizarea comisiilor şi compartimentelor cărora  li  se  transmit  materiale  spre analiză se face de către primar împreună cu secretarul”.

În legătură cu sancţiunea normei de drept administrativ, o serie de autori şi specialişti consideră, în mod eronat, că normele de drept administrativ, asemănător celor de drept constituţional, nu ar avea sancţiune, bazându-se pe constatarea faptului că, la fel ca şi în cazul altor ramuri ale dreptului, ea nu apare întotdeauna şi în mod expres, fiind dedusă, prin analiza logică a conţinutului normei juridice respective sau fiind aplicată aceeaşi sancţiune pentru încălcarea a mai multor norme juridice conţinute de acelaşi act legislativ.

Pe de altă parte, considerăm şi noi, că sancţiunea rămâne elementul potenţial al normei de drept administrativ, întrucât trebuie să admitem că ea se pune  în aplicare nu numai din teama de a nu fi sancţionat, ci mai ales din convingerile morale ale organului, funcţionarului şi ale cetăţenilor.

Apoi, pe un plan mai larg, ţinând cont de noţiunile cu care operăm şi cele unanim acceptate, precum şi de conţinutul legislaţiei în vigoare, suntem şi noi de acord că trebuie făcută distincţie între sancţiune, ca element al structurii logico-juridice a normei şi, sancţiune, ca element al răspunderii juridice de natură administrativă. Privind astfel lucrurile, pot fi identificate mai multe forme principale ale sancţiunii normei de drept administrativ:

  1. sancţiuni administrativ-disciplinare (destituirea din funcţie, revocarea alegerii, dizolvarea, mutarea disciplinară, trecerea într-o funcţie publică inferioară, suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare, sau după caz, de promovare în funcţia publică ş.a.);
  2. sancţiuni administrativ-contravenţionale (avertismentul, amenda, confiscarea ş.a.).
  3. sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului produs printr-o daună materială sau morală);
  4. măsuri tehnico-administrative de constrângere (de protecţie a unor interese personale sau publice, de prevenţie şi de protecţie a unor interese personale sau publice, de prevenire sau de combatere a unor fapte antisociale cum ar fi: reţinerea administrativă, reţinerea permisului de conducere auto, obligarea la tratament medical ş.a.);
  5. măsuri de executare silită (de înfrângere a unei rezistenţe fizice: acţiuni în forţă ale Jandarmeriei, imobilizarea unor persoane, demolarea sau desfiinţarea unor construcţii ş.a.);
  6. măsuri cu privire la actele juridice (anulări, suspendări, căi de atac, ş.a.).

Загрузка...