1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Dreptul comunitar. Concept.

Dreptul comunitar[1] desemnează normele juridice care se aplică în ordinea juridică a Uniunii Europene, cuprinse în tratatele institutive ale Comunităţilor europene - Paris şi Roma, în tratatele care au adus modificări tratatelor institutive - Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona precum şi în actele comunitare adoptate de instituţiile comunitare - decizii, directive, regulamente, etc[2].

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă de ordinea juridică internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre (Jurisprudenţa Costa/Enel).

Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei tratate institutive şi din tratatele modificatoare, în timp ce prin dreptul comunitar derivat se înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza tratatelor comunitare. Într-un sens larg însă, în dreptul comunitar pot fi încadrate şi regulile nescrise aplicabile relaţiilor comunitare, jurisprudenţa C.J.U.E. şi principiile de drept comune statelor membre.

La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare a voinţei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internaţionale clasice, au acceptat să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor unor organe supranaţionale. Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor norme de drept comunitar, aplicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar. Noile state care s-au alăturat primelor şase au semnat tratate internaţionale clasice de aderare la o organizaţie internaţională, din acel moment intrând în spaţiul de acţiune al dreptului comunitar derivat, al „acquis-ului comunitar”.

O altă clasificare a dreptului comunitar distinge între dreptul comunitar instituţional - normele juridice aplicabile organizării şi funcţionării instituţiilor comunitare, şi dreptul comunitar material - regulile aplicabile în anumite domenii, de exemplu libera circulaţie a persoanelor, concurenţa comercială, etc.

  1. Caracterele dreptului comunitar.
    • Precizări preliminare.

Dreptul comunitar este format, aşa cum am precizat mai sus, din normele juridice adoptate la nivel comunitar care reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii, precum şi unele activităţi economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene şi-au limitat suveranitatea naţională.

Dreptul comunitar, fiind, în mod direct (tratatele comunitare) sau indirect (actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte:

  1. este un drept supranaţional;
  2. este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre;
  3. în acelaşi timp el este un drept integrat în dreptul intern al statelor membre, în ordinea juridică naţională.

Văzând aceste trăsături, putem afirma că dreptul comunitar este în acelaşi timp un drept propriu fiecărui stat membru, dar şi comun tuturor statelor membre. Afirmaţia este deosebit de importantă, deoarece explică aplicarea directă şi imediată a dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre.

În continuare vom trata caracterele dreptului comunitar, rezultate din natura juridică specifică a acestuia, şi anume aplicabilitatea imediată, aplicabilitatea directă, efectul direct şi supremaţia sa faţă de dreptul intern al statelor membre. De asemenea, vom arăta ce implicaţii are principiul subsidiarităţii asupra mecanismului de adoptare a dreptului comunitar.

  • Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar.

Normele juridice de drept comunitar sunt aplicabile imediat în ordinea juridică a statelor membre[3].

Pentru înţelegerea corectă a acestei caracteristici proprii dreptului comunitar, trebuie să facem referire la cele două principii aplicabile relaţiei între dreptul internaţional rezultat din tratate şi dreptul intern al statelor semnatare ale tratatului: principiul monist şi principiul dualist[4].

Astfel, conform principiului monist, între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională există o continuitate, prin urmare tratatele internaţionale se aplică imediat şi direct în ordinea juridică naţională, fără a fi necesară receptarea lor prin norme juridice interne. Norma juridică internaţională îşi va păstra însă acest caracter în raport cu normele juridice naţionale.

Principiul dualist, în schimb, presupune existenţa distinctă a celor două ordini juridice, internaţională şi naţională, şi necesitatea preluării tratatului internaţional în norme juridice interne pentru a putea fi aplicat la nivel naţional. Tratatul devine astfel lege internă, având aceeaşi forţă juridică, este „naţionalizat”, şi în această calitate va fi aplicat de organele statale. Consecinţa firească este că legile naţionale posterioare vor putea modifica actul internaţional devenit lege internă.

La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist[5], deoarece cealaltă soluţie ar fi afectat abordarea comunitară a integrării europene, ajungându-se la situaţia ca dreptul comunitar să aibă forţă juridică diferită de la o ţară la alta, în funcţie de instrumentul juridic concret (lege, act administrativ, etc.) prin care a fost receptat în dreptul intern.

Consacrat implicit în tratatele comunitare[6], principiul monist a fost recunoscut jurisprudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, în deja celebra Decizie 6/64 Costa c/Enel: „instituind o Comunitate pe durată nelimitată, cu atribuţii proprii şi capacitate juridică proprie, statele şi-au limitat, în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de norme juridice aplicabile lor şi resortisanţilor lor”[7], iar „dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru”.

Impunerea principiului monist nu a fost însă facilă la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Dacă state tradiţional moniste, cum ar fi Franţa, au dispoziţii constituţionale care exclud fără echivoc principiul dualist, altele, cum ar fi Italia şi Germania, au înregistrat dificultăţi de aliniere.

Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme naţionale nu transformă normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare[8], şi, în altă cauză, că este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să pună în executare” regulamentul, însă care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia[9].

În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridică a statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior, a supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.

  • Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar.

Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte[10]:

  1. în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar, această caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul monist de receptare a normelor internaţionale în dreptul intern. Astfel, odată adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplică în mod direct şi nemijlocit în ordinea juridică naţională, a statelor membre, fără a fi necesară preluarea lor în norme juridice interne[11]. De altfel, aşa cum a precizat Curtea Europeană de Justiţie, este chiar interzisă preluarea lor în norme interne.

Constatăm, aşadar, că principiul monist stă la baza ambelor caracteristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea imediată şi cea directă. Care este diferenţa, prin urmare, între aceste două concepte?

Diferenţa constă în aceea că prima trăsătură are în vedere raportul temporal între adoptarea dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de respectare şi aplicare a acestuia de către cei vizaţi, în timp ce a doua se referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în raport cu cel al actelor normative naţionale.

Jurisprudenţa relevantă pentru această caracteristică este aceeaşi Decizie Costa c/Enel din

1964.

  1. în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului comunitar, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii sau drepturi[12] pentru toţi subiecţii ordinii juridice comunitare, nu numai pentru statele membre.

Câteva precizări sunt necesare pentru înţelegerea acestei sintagme.

În principiu, tratatele internaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic.

Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin crearea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri particularii din statele semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

„Lovitura de graţie” dată acestui principiu clasic al dreptului internaţional a venit însă din partea dreptului comunitar, constituit pe principiul opus, al aplicabilităţii directe (efectului direct). În acest caz, excepţia s-a transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin semnarea tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct, prin acte comunitare derivate, pentru resortisanţii lor.

Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale.

Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiază de efect direct poate fi verticală - în faţa organelor comunitare sau naţionale, sau orizontală - în faţa celorlalţi particulari cu care cel interesat intră în raporturi juridice. Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe care o are cel interesat de a invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.

Jurisprudenţial, această trăsătură a dreptului comunitar a fost consacrată prin decizia Van Gend et Loos , din 1962, în motivarea căreia Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că instituirea prin tratatele comunitare a unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre, creează automat un drept corelativ în beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca această obligaţie de abţinere atât în faţa jurisdicţiilor naţionale, cât şi a celei comunitare. În concret, era vorba despre obligaţia statelor de a nu introduce între ele noi drepturi vamale sau de a le mări pe cele existente. Pentru a decide astfel, Curtea a argumentat cu preambulul Tratatului C.E.E., care se adresează nu numai statelor membre, ci şi popoarelor acestora, şi cu natura specifică a ordinii juridice comunitare, ai cărei subiecte sunt şi persoanele fizice sau juridice, nu numai statele membre.

De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Franz Grad, care, referindu-se la decizie ca act comunitar, arată că „în cazul în care autorităţile comunitare ar obliga un stat sau toate statele să adopte un anumit comportament, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă justiţiabilii din statul respectiv ar fi împiedicaţi să se prevaleze de el în justiţie şi jurisdicţiile naţionale ar fi împiedicate să-l ia în considerare ca element al dreptului comunitar...”[13].

Regula conform căreia dreptul comunitar este direct aplicabil comportă şi excepţii.

Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazul unor norme comunitare, şi este vorba de acele norme care se referă doar la instituţiile comunitare şi la relaţiile dintre ele - de exemplu obligaţia institută în sarcina Consiliului U.E. de a acţiona pe baza propunerii Comisiei europene. Particularii nu vor putea, prin urmare, să dea în judecată Consiliul U.E. pentru nerespectarea acestei obligaţii.

Excepţiile aparente nu sunt însă de neglijat.

Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în această categorie se încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice, specifice dreptului comunitar, şi care presupun, aşa cum vom arăta ulterior, măsuri naţionale de aplicare[14].

Aceasta ar fi concluzia care rezultă din interpretarea art. 245 din Tratatul C.E.E., însă nu în acest fel a interpretat textul amintit Curtea Europeană de Justiţie, care a considerat că, deşi impun obligaţii numai statelor membre, resortisanţii acestora pot invoca efectul direct vertical al unei directive, relativ la lipsa transpunerii ei sau la transpunerea ei defectuoasă prin norme naţionale[15]. Se dă astfel prioritate imperativului aplicării unitare a directivelor în dreptul intern.

  • Supremaţia dreptului comunitar.

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a statelor membre, în raport cu dreptul intern al acestora.

„Prioritatea”[16], „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte:

  1. prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
  2. normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora[17].

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a jucat un rol covârşitor şi în conturarea acestei trăsături a dreptului comunitar, de referinţă fiind aceeaşi decizie Costa c/Enel, dar şi decizia Simmenthal, considerată a fi „o piatră de hotar în dezvoltarea principiului priorităţii”[18].

Astfel, Curtea Constituţională italiană a considerat aplicabilă o lege internă posterioară Tratatului C.E.E., care conţinea dispoziţii contrare acestuia. Sesizată în legătură cu această interpretare „dualistă”, Curtea Europeană de Justiţie a formulat prin decizia citată teza comunitară a raportului existent între dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, argumentându- şi poziţia cu inadmisibilitatea aplicării diferenţiate şi discriminatorie a dreptului comunitar de la un stat membru la altul, precum şi cu natura juridică specifică a dreptului comunitar, de drept integrat ordinii juridice naţionale.

Având în vedere această jurisprudenţă, doctrina comunitară consideră că supremaţia dreptului comunitar este o „condiţie esenţială” a existenţei acestuia, şi că ea poate fi invocată atât în faţa justiţiei comunitare, cât şi în faţa justiţiei naţionale[19].

  1. Sursele (izvoarele) dreptului comunitar
    • Prezentare generală.

Prin sursă a dreptului comunitar înţelegem forma juridică de transpunere a normelor juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la raporturile juridice comunitare.

Sursele dreptului comunitar pot fi clasificate în:

  1. surse primare:
  • tratatele institutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi Roma, cu protocoalele şi convenţiile anexate lor;
  • tratatele ce au modificat tratatele institutive - Tratatul privind fuziunea executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona, de asemenea cu anexele acestora;
  • tratatele de adeziune a noilor membri;
  • alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european, Actul de exceptare privind Groenlanda, tratatele bugetare[20].
  1. surse derivate: regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de instituţiile comunitare.
  2. sunt considerate surse ale dreptului comunitar şi principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre[21], precum şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru drepturile fundamentale individuale[22].
  3. jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constituie, de asemenea, într-un izvor important de drept comunitar[23], unele decizii ale acestei instanţe configurând modul corect de interpretare a unor dispoziţii din tratate sau din actele comunitare. Sunt celebre deja deciziile Costa c/Enel, Van Gend et Loos (principiul efectului direct al dreptului comunitar).
  4. acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană sunt surse ale dreptului comunitar, în măsura în care instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor membre sau resortisanţilor acestora.
  5. în fine, ultima categorie de izvoare ale dreptului comunitar o constituie regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi rezoluţiile instituţiilor comunitare, considerate ca fiind „surse complementare” ale dreptului comunitar de către doctrină[24].
    • Sursele primare (originare) ale dreptului comunitar: tratatele comunitare.

Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din dreptul comunitar primar sau originar tratatele institutive, tratatele modificatoare şi tratatele de aderare a noilor membri[25], precum şi alte tratate importante în ansamblul „corpus”-ului constituţional al Uniunii Europene[26]. Aceste izvoare primare au forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare comunitare şi prezumţie absolută de legalitate.

Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi Euratom) sunt construite pe baze diferite, pentru a servi unor scopuri diferite, însă totodată ele alcătuiesc un ansamblu unitar şi integrat. Metodele de integrare preconizate de cele trei tratate sunt, de asemenea, diferite.

Astfel, Tratatele C.E.C.O. şi Euratom sunt tratate având ca scop integrarea sectorială a economiei statelor membre, metoda utilizată în acest scop fiind, prin urmare, aceea a tratatului- lege, care reglementează în detaliu şi cu caracter exhaustiv relaţiile ce se stabilesc între diferite entităţi naţionale sau comunitare în legătură cu piaţa cărbunelui şi oţelului, respectiv a energiei atomice.

Dimpotrivă, Tratatul C.E.E. a stabilit anumite obiective ce trebuiau atinse de statele membre în vederea realizării pieţei unice europene şi uniunii vamale, lăsând în sarcina acestora alegerea modalităţilor concrete de realizare a obiectivelor; din acest motiv, el este considerat un tratat cadru, tratat de procedură.

El are ca obiect întreaga economie a statelor membre, nu doar segmente ale acesteia, prin aceasta deosebindu-se din nou, fundamental, de celelalte două tratate institutive, ce au adoptat abordarea sectorială.

Mai mult, tot din acelaşi motiv, Tratatul C.E.E. se află în poziţie de lege generală faţă de celelalte două tratate, care reglementează sectoare determinate ale economiei, prin urmare el se aplică, în principiu, şi sectoarelor cărbunelui şi oţelului, respectiv energiei atomice; dacă se pune însă problema contradicţiei între dispoziţiile Tratatului C.E.E. şi dispoziţiile C.E.C.O. sau EURATOM, cele din urmă prevalează.

Fiecare tratat are o structură tehnico-legislativă formată din preambul, clauze introductive, clauze instituţionale, clauze materiale, şi clauze finale.

În preambul sunt specificate motivele de ordin politic ce au stat la baza hotărârii statelor membre de a crea respectiva Comunitate europeană şi scopurile, obiectivele Comunităţii (spre exemplu, piaţa unică, libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, politica agricolă comună, etc.). Nu există o ierarhie a obiectivelor Comunităţilor europene, toate fiind la fel de importante, prin urmare instituţiile comunitare nu se pot „ascunde” în spatele nereuşitei de a duce la îndeplinire un obiectiv comunitar, pentru a întârzia adoptarea măsurilor necesare îndeplinirii unui alt obiectiv comunitar.

Dispoziţiile introductive prefigurează acţiunile ce trebuie întreprinse de statele membre în vederea realizării obiectivului sau obiectivelor Comunităţii.

Clauzele instituţionale vizează organizarea şi funcţionarea ansamblului instituţional comunitar, finanţarea comunităţilor şi statutul funcţionarilor publici comunitari.

Clauzele materiale impun obligaţii şi conferă drepturi diferitelor subiecte de drept implicate în realizarea obiectivelor comunitare, reglementând în acelaşi timp acţiunea sau inacţiunea acestora. Aşa cum am mai precizat, şi aici tratatele procedează diferit, cele două tratate sectoriale fiind mai explicite în reglementări, în timp ce Tratatul C.E.E. fixează de regulă obiectivele de atins, nu şi mijloacele pentru aceasta.

În fine, clauzele finale cuprind dispoziţii privind ratificarea tratatelor institutive, intrarea lor în vigoare, şi condiţiile în care poate fi realizată revizuirea acestora. Depozitarele tratatelor institutive, adică statele care păstrează originalul acestor tratate, sunt Franţa, respectiv Italia, statele pe teritoriul cărora s-au semnat tratatele.

  • Sursele derivate ale dreptului comunitar: actele comunitare.
    • Actele comunitare. Noţiune.

Prin act comunitar, în sens larg, înţelegem orice manifestare de voinţă provenită de la instituţiile comunitare. În sens restrâns însă, în această categorie sunt incluse numai manifestările de voinţă realizate în scopul producerii de efecte juridice în spaţiul comunitar, în sensul conferirii unor drepturi sau a impunerii unor obligaţii.

Actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele primare ale dreptului comunitar şi cu principiile de drept comunitar.

Actele comunitare poartă diferite denumiri, şi iau diferite forme: în sistemul T.F.U.E şi EURATOM, Consiliul, Parlamentul European şi Comisia Europeană adoptă regulamente, decizii şi directive obligatorii, respectiv recomandări şi avize fără caracter obligatoriu; în sistemul C.E.C.O., pe de altă parte, Comisia Europeană emitea decizii (normative sau individuale) şi recomandări obligatorii, în timp ce opiniile nu sunt obligatorii.

Esenţial în definirea unui act comunitar nu este denumirea dată acestuia, ci conţinutul său, de aceea, în caz de litigiu, calificarea unui act este făcută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene luând în calcul obiectul şi conţinutul actului, nu forma acestuia.

  • Regulamentul.

În conformitate cu Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene[27], regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale, este direct aplicabil în toate statele membre, şi forţa sa juridică este superioară celei de care beneficiază actele normative interne[28].

  • Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în abstract, în vederea aplicării sale la un număr nedeterminat de persoane, fiind corespondentul actului normativ din dreptul intern al statelor membre[29].

De aceea, regulamentul va fi, prin definiţie, aplicabil în mod repetat, unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul său.

Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate preţurile unei categorii de produse, sau prin care se impun anumite obligaţii producătorilor de automobile din Uniune.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are menirea de a interpreta în mod adecvat conţinutul unui regulament, şi de a valida calificarea ca atare a acestui act comunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată unui act comunitar este esenţială, ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Prin urmare, un regulament care conţine decizii individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzînd deciziile individuale.

  • Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l diferenţieze de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în privinţa mijloacelor de realizare a acestuia.

Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un regulament, chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situaţii specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece regulamentul pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept naţionale, concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost emis pentru o situaţie existentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate situaţiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.

  • Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act comunitar, se referă la două aspecte:
  1. aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme naţionale. Este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul.
  2. regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de care acestea vor ţine seama.

Prin urmare, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă, ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a susţine existenţa unei obligaţii în sarcina destinatarului actului.

De asemenea, în cazul în care regulamentul instituie o obligaţie pentru un stat membru, acestei obligaţii îi corespunde dreptul corelativ al resortisanţilor statului de a se prevala de obligaţia respectivă în faţa jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de a obţine obligarea statului la respectarea ei deplină.

În fine, din jurisprudenţa comunitară se desprinde ideea că efectul direct al unui regulament destinat statelor se produce şi pentru resortisanţii acestuia, în momentul în care intră în sfera lui de aplicare; astfel, obligaţia de a remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de bărbaţi se impune nu numai angajatorilor publici, ci şi celor privaţi din statele membre, chiar dacă destinatarele regulamentului ce reglementează acest aspect sunt statele membre, deci angajatorii publici[30].

  • Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când chiar regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a principiului supremaţiei dreptului comunitar, de care am amintit mai sus în cadrul acestui capitol.
    • Directiva.

Act specific comunitar, directiva este obligatorie pentru statele membre în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei de realizare efectivă.

Directivele se emit în sistemul T.F.U.E. şi sunt adresate numai statelor membre, prin urmare numai acestora le pot fi impuse obligaţii; directiva poate fi normativă sau individuală[31].

  • Obligativitatea directivei. Directiva fixează doar cadrul, pe care fiecare din statele membre trebuie să-l aplice prin mijloace naţionale (legi, acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în cadrul ei.

Uneori însă, pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concret de implementare a directivei, stabilind direct anumite măsuri de implementare obligatorii a fi luate. Alteori, este suficientă stabilirea obiectivului de atins - libera circulaţie a persoanelor, de exemplu, pentru ca acţiunea de executare să fie, într-un fel, orientată[32].

Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi funcţionarea acesteia.

Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului comunitar în norme naţionale, ci trebuie făcută distincţie între directivă şi măsurile de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în norme naţionale.

  • Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenţia doctrinei şi jurisprudenţei comunitare.

Din tratat reiese, printr-o interpretare per a contrario, că doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi directiva.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat însă, prin deciziile sale, concepţia contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a directivelor: fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa jurisdicţiei naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care statele implementau directivele[33].

Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:

  1. conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;
  2. invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei sau a transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statul membru.

Cu toată hotărârea instanţei judiciare comunitare de a tranşa problema, paradoxurile

rămân:

  • dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, aceste norme vor constitui obiectul acţiunilor în justiţie exercitate de particularii vătămaţi, pe când dacă directiva nu este implementată sau este implementată defectuos, particularii se vor prevala de dispoziţiile acesteia din urmă;
  • conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existenţa acţiunii în obligarea statelor la executarea lor[34];
  • argumentul folosit pentru formularea poziţiei jurisprudenţiale este acela că aplicabilitea directă se manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar aparţine directivei, nu acestora.

Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în relaţia cu statul membru[35].

Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este însoţit întotdeauna şi de efectul direct orizontal.

Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri de receptare internă - este admis că directiva nu este receptată prin dispoziţii legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată prin astfel de mijloace.

  • Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a cestora, în partea referitorare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membru, prin urmare nu mai revenim.
  • Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin deciziile Curţii Europene de Justiţie, în sensul existenţei unei obligaţii pentru administraţia şi justiţia statelor membre de a interpreta legislaţia naţională în conformitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea lor în vigoare.
    • Decizia.

Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent dacă aceştia sunt state, persoane juridice sau persoane fizice[36]. Suntem în prezenţa unui act comunitar cu caracter individual, prin care instituţiile Uniunii reglementează situaţii concrete, determinate, şi care se aplică unor subiecte, de asemenea, determinate. Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate refuza iniţierea unei acţiuni în justiţia comunitară, sau se pot da explicaţii referitor la o altă decizie.

  • Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
  • Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în toate componentele sale:
  1. decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei;
  2. fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare; şi
  3. are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.
    • Recomandările şi avizele.

Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este utilizată pentru a sugera anumite acţiuni sau inacţiuni statelor membre. Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia naţională.

Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte juridice.

  • Actele comunitare „nenumite”.

Sunt considerate a fi surse ale dreptului comunitar şi regulamentele de ordine interioară adoptate de instituţiile comunitare, declaraţiile interinstituţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii), alte declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică[37].

Sursele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte comunitare, iar Curtea de Justiţie are dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât să determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comunitar într-o declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. În această situaţie, Curtea va considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte comunitare, şi se va declara competentă să se pronunţe asupra legalităţii lor.

Bibliografie obligatorie:

  1. Apostol Tofan, D., Instituţii administrative europene, Bucureşti: CH Beck, 2006.
  2. Chiriac, L., Activitatea autorităţilor administraţiei publice, Cluj Napoca, Accent, 2001.
  3. Cotea, F, Drept comunitar european, Bucureşti: Editura Wolters Kluver, 2009.
  4. Craig, P., de Burca, G, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Bucureşti: Editura Hamangiu, 2009.
  5. Drăganu, T., Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc pe baza Legii nr. 1/1967, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1970.
  6. Drăganu, T., Actele de drept administrativ, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1959.
  7. Petrescu, R.N., Drept administrativ, ediţie actualizată, Cluj Napoca: Editura Accent, 2004.
  8. Steiner J., Woods, L., EU Law, 10th Edition, Oxford: Oxford University Press, 2009.
  9. Trăilescu, A., Drept administrativ - tratat elementar, Bucureşti: Editura ALL BECK, 2002.
  10. Vataman, D., Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2010.

Bibliografie opţională:

  1. Barnard, C., The Substantive Law of the EU. The Four Freedoms, 2nd edition, Oxford: Oxford University Press, 2007.
  2. Griller, S., Ziller, J., (editori), The Lisbon Treaty. EU Constitutionalism without a Constitutional Treaty?, New York: Springer Wien, 2008.
  3. Sieberson,S.C., Dividing Lines between the European Union and Its Member States: The Impact of the Treaty of Lisbon, Hague: TMC Asser Press, 2008.
  4. Steiner J., Woods, L., EU Law, 10th Edition, Oxford: Oxford University Press, 2009.
  5. Van Lang, A., Gondouin, G., Inserguet-Brisset, V., Dictionnaire de droit administratif, 2eedition, Editions Dalloz, Paris: Armand Collin, 1999.

Ziller, J., Administration compares. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Paris: Edition Monchrestien, 1993.

 

[1]  Dintre diferitele sintagme posibile - drept comunitar, dreptul Uniunii Europene, dreptul aplicabil Comunităţilor Europene, drept european - ne vom opri asupra primei dintre ele, fiind vorba în definitiv de o convenţie de limbaj asupra unor termeni similari ca înţeles. Trebuie să precizăm însă că, aşa cum s-a observat în doctrină (Adrian Ciprian Păun, Die Unionsbrurgerrechte - Drepturile cetăţenilor Uniunii Europene, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003, pag. 8 ), sintagma de „drept al Uniunii Europene” se vrea a fi mai completă, deoarece sugerează cuprinderea în ea şi a actelor emise în temeiul celorlalţi doi piloni ai U.E., pilonii interguvernamentali, nu numai a actelor emise în temeiul pilonului comunitar (pentru perioada dintre Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Lisabona). În contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona trebuie să precizăm că sintagma „drept comunitar” este mai completă întrucât include şi actele adoptate în sistemul Euratom, această comunitate nefiind desfiinţată de Tratatul de la Lisabona.

[2] Pentru alte definiţii ale dreptului comunitar, a se vedea Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 54; O. Ţinca, Drept comunitar general, op. cit.,pag. 200; Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 32. Pentru detalii privind dreptul comunitar, a se vedea David Vaughan, Aidan Robertson (editors), Law of the European Union, Richmond, 2003; Stephen Weaterhill, Paul Beaumont, EU Law, Penguin Books, 1999; John Peterson, Michael Shakleton (editors), The Institutions of the European Union, Oxford University Press, 2001; Anthony Arnull, Alan Dashwood, Malcolm Ross, Derrick Wyatt, European Union Law, Sweet & Maxwell, 2000; Paul Craig, Grainne De Burca, EU Law, 3rd edition, Oxford University Press, 2002.

[3] A se vedea în acest sens, Decizia 106/77, Simmenthal, a Curţii Europene de Justiţie, în C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 189.

[4] A se vedea O. Manolache, op. cit., pag. 52.

[5]  Principiul dualist este aplicat însă în continuare în relaţiile dintre statele membre şi alte state, din afara Uniunii Europene - a se vedea, în acest sens, C. Lefter, op. cit., pag. 54; C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 146.

[6] Art. 177 şi 189 din Tratatul C.E.E.

[7]  A se vedea James A. Caporaso, The European Union: dillemas of regional integration, Wesview Press, Colorado- Oxford, 2000, pag. 31.

[8]  Ulterior, prin norme comunitare s-a precizat în mod explicit că, în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil printr-un act al Parlamentului naţional, nu înseamnă că el emană de la acel Parlament naţional. Cu alte cuvinte, ratificarea unui tratat comunitar de către Parlamentul naţional nu face ca acest tratat să devină lege internă, egală ca forţă juridică cu celelalte legi interne, ci constituie doar o procedură necesară adeziunii statului respectiv la tratat.

[9] Decizia 39/72, Comisia c/Italia.

[10]             A se vedea şi O. Manolache, op. cit., pag. 56.

[11]             P. M. Defarges, op. cit, pag. 73.

[12] În general, este vorba de drepturi, şi nu de obligaţii, deoarece numai astfel persoana în cauză este interesată să invoce efectul direct al actului comunitar - a se vedea T.C. Hartley, op. cit., pag. 187.

[13]             G. Ferreol (coord.), op. cit., pag. 93; J. Rideau, op. cit., pag. 151.

[14] A se vedea C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 147.

[15]             Ibidem, pag. 140; P. M. Defarges, op. cit, pag. 74; M. Dauses, op. cit., pag. 58.

[16]    A se vedea Fabriciu Gyula, Primordialitatea dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional al statelor membre din perspectiva statelor care vor să adere la această uniune, în „Dreptul” nr. 3/1996, pag. 3 şi urm, şi, mai recent, studiul prof. Manfred Dauses, Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, în „Dreptul” nr. 6/2003, pag. 47 şi urm.

[17] A se vedea G. Ferreol (coord.), op. cit., pag. 49; C. Lefter, op. cit., pag. 64; C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 144.

[18] M. Dauses, op. cit., pag. 50.

[19]             G. Isaac, op. cit., pag. 178; o anumită rezistenţă a Curţilor constituţionale în faţa principiului supremaţiei dreptului comunitar s-a înregistrat şi în Germania şi Franţa - a se vedea, pentru detalii, G. Ferreol (coord.), op. cit., pag. 49 şi urm.

[20]             O. Manolache, op. cit., pag. 18.

[21]             D. Mazilu, op. cit., pag. 78; O. Ţinca, Drept comunitar general, op. cit.,pag. 204; V. Marcu, op. cit., pag. 106.

[22] În urma Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000, s-a adoptat şi Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană.

[23]             Corina Leicu, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 50.

[24]             A se vedea C. Lefter, op. cit., pag. 51.

[25]             A se vedea R. Munteanu, op. cit., pag. 274; C. Lefter, op. cit., pag. 51.

[26]             O. Manolache, op. cit., pag. 18.

[27]             Art. 288 din T.F.U.E.

[28]             P. M. Defarges, op. cit, pag. 73; J. Rideau, op. cit., pag. 147; D. Mazilu, op. cit., pag. 74.

[29]             A se vedea şi C. Lefter, op. cit., pag. 37; G. Ferreol (coord), op. cit., pag. 73.

[30]             Decizia nr. 43/75, Drefrenne c/Sabena, apud C. Lefter, op. cit., pag. 40.

[31]             O. Bibere, op. cit., pag. 165.

[32]             P. M. Defarges, op. cit, pag. 74.

[33]             C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 140; P. M. Defarges, op. cit, pag. 74.

[34]             A se vedea, în acest sens, P. M. Defarges, op. cit., pag. 78.

[35] Decizia Marshall, 1986 - C. Lefter, op. cit., pag. 61; C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 151; O. Manolache, op. cit., pag. 135.

[36]             W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., pag. 238; J. Rideau, op. cit., pag. 156.

[37]             C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 124; J. Rideau, op. cit., pag. 159.

Загрузка...